Cooperarea economica internationala

cooperarea economica internationala

Trebuie inteles faptul ca, actul de cooperare nu este un proces concurential intre statele participante la acesta, ci unul reciproc constructiv pentru promovarea in egala masura a intereselor partenerilor; cooperarea presupune unirea eforturilor a doi sau mai multi parteneri pentru realizarea unor obiective comune, in conditii de eficienta maxima. Importanta cooperarii internationale este reflectata de faptul ca nici o tara a lumii contemporane, indiferent de gradul de dezvoltare economic si tehnologic, nu poate evolua fara conlucrari cu parteneri externi. Plecand de aici trebuie spus ca, implicarea ONU in promovarea cooperarii economice internationale se datoreaza si faptului ca, globalizarea si integrarea economica internationala au devenit dominantele transformarii tarilor in planul mondial al relatiilor in toate domeniile.

1 cooperarea in cercetare dezvoltare

In prezent, la nivelul economiei mondiale asistam la o adevarata revolutie tehnico - stiintifica care antreneaza noi trasaturi si mutatii de ordin calitativ in tot ce inseamna cercetare - dezvoltare. Aceasta revolutie reprezinta motorul dezvoltarii economice la nivel mondial, avand ca finalitate cresterea interdependentelor economice mondiale. Principalele obiective urmarite in acest domeniu sunt: diversificarea productiei si exportului, sporirea gradului de valorificare a resurselor, introducerea unor noi tehnologii si reducerea consumului de materii prime, cresterea productivitatii si reducerea costurilor, realizarea unor cercetari cu grad mare de complexitate,accesul la tehnologiile de varf, dezvoltarea sistemului national de cercetare, optimizarea procesului de transport, etc.

Aceasta cooperare in cercetare se manifesta prin :

programe si institutii comune de cercetare

schimbul de informatii si asistenta de specialitate.

Programe si institutii comune de dezvoltare

a) Programele comune de cercetare - se manifesta intre parteneri din tari diferite, care convin sa realizeze in comun activitati de cercetare - dezvoltare pentru un anumit domeniu sau pentru o anumita tema, pentru o anumita durata de timp. Aceste programe se pot realiza intre unitati specializate cu profil similar, cu profil diferit sau intre unitati de cercetare si firme de productie. In practica, programele de cercetare - dezvoltare se pot concretiza in urmatoarele formule organizatorice:

cercetari efectuate separat pe faze sau parti ale proiectului, diferentele de contributie ale cooperantilor fiind lichidate in valuta

cercetari comune, realizate pe diferite cai.

Principalele avantaje pe care le ofera aceste programe sunt: reducerea relativa a cheltuielilor de cercetare - dezvoltare, reducerea timpului de realizare a investitiilor si reducerea efectelor uzurii morale, realizarea unor cercetari cu grad mare de complexitate care presupun conjugarea eforturilor, obtinerea unor informatii tehnico - stiintifice in timp util, reducerea cheltuielilor valutare pentru obtinerea de informatii utile, perfectionarea cercetarii - dezvoltarii in functie de capacitatea de absortie a pietei acestor bunuri.

Programele comune de cercetare - dezvoltare pot imbraca trei forme:

Antrepriza de lucrari tehnico - stiintifice - in care antreprenorul realizeaza cercetari la comanda pentru ordonator; impulsul este dat de ordonator care lanseaza cererea de oferta datorita unor nevoi ale sale si a lipsei de lichiditati pentru realizarea unei cercetari proprii.

Cercetari in comun - in care ambii partenerii au un rol activ, unul fiind inventatorul, celalalt dispunand de resursele necesare pentru dezvoltarea si aplicarea inventiei; in cadrul acestei forme apar probleme legate de stabilirea locului si rolului fiecaruia in afacere, modul de repartizare a cheltuielilor si de reglementarea dreptului de proprietate individuala.

Consortiile tehnico - stiintifice au la baza contractul dintre parteneri cu un mare potential de cercetare, in vederea realizarii unor comenzi primite de la terti; aceasta forma ridica probleme de natura reglementarilor legislative precare, de pozitiile partenerilor cooperanti care trebuie sa fie sensibil egale si de libertatea deplina de intrare si iesire din consortiu.

La baza acestei afaceri sta contractul de afacere comun in care apar drepturile si obligatiile cooperantilor. Problemele ce apar la contractare tin de dificultatile rezultate din natura creatiei stiintifice; astfel, nu se pot oferi garantii ferme de realizare a obiectivului si obligatiile partilor nu pot fi riguros masurate / determinate (partile se obliga sa faca tot ce pot pentru realizarea descoperirii respective). Cu toate acestea, este absolut necesar un control reciproc si un schimb de informatii permanent, astfel incat impartirea rezultatelor sa se faca in functie de contributia efectiva a fiecaruia la realizarea obiectivului.

Aceste programe de cercetare sunt larg raspandite, fiind incurajate de organismele internationale, printre care ONU prin Conferinta pentru Securitate si Cooperare Economica; dintre cele mai importante proiecte amintim: Euraka (Programul european de cooperare in domeniul cercetarii), Esprit (Programul stratregic european de cercetare - dezvoltare in domeniul tehnologiilor informaticii), Erasmus (Programul Comunitatilor Europene privind schimburile universitare cu studentii), etc.

b) Institutiile comune de cercetare - ca expresie a unei cooperari organice, imbraca forma unor laboratoare, centre, institutii, filiale, etc, care au ca obiectiv de baza realizarea unor acte de cercetare, la nivel micro sau macro - economic, in forma bi- sau multilaterala. Avantajele posibile rezulta din reunirea potentialelor de cercetare, a specialistilor din domenii diferite, astfel putandu-se rezolva anumite discrepante in repartitia teritoriala a resurselor. Formele concrete pe care le imbraca aceste institutii sunt:

Institutiile sucursale - sunt constituite prin contributia unor firme care coopereaza in anumite domenii; ele nu au personalitate juridica si nici gestiune proprie.

Institutie autonoma - este constituita prin varsamintele de capital ale cooperantilor, avand personalitate juridica proprie, fiind inregistrata in una dintre tari; acest tip de institutie isi desfasoara activitatea pe baza de comenzi.

Desfasurarea cercetarii in formele prezentate anterior a inceput sa capete o importanta tot mai mare odata cu dezvoltarea de ansamblu a societatii umane.

Schimbul de informatii si asistenta de specialitate

a) Schimbul de informatii tehnico-stiintifice - reprezinta o forma de cooperare deosebit de raspandita intre institutiile specializate si cu activitati inrudite, fiind legata de formele de cooperare din alte domenii, mai ales din productie. Aceasta imbraca doua variante:

Schimb bilateral de informatii - este o forma care se realizeaza treptat si in care alegerea partenerului are o importanta decisiva, la baza sa aflandu-se un contract preliminar (in care clauza de pastrare a secretului are o importanta majora). Schimbul de informatii poate fi legat de planul si directia de cercetare - dezvoltare, de indeplinirea graficului cercetarii, de domeniile de aplicare ale descoperirilor, de organizarea practica a cercetarii si de formele de finantare a acesteia. Eficienta acestui act de cooperare este ridicata, fiind reflectarea faptului ca daca productivitatea muncii creste, sporeste si competitivitatea, se extinde productia, etc.

Schimbul multilateral - se realizeaza prin organisme colective specializate in culegerea si transmiterea informatiilor, cu efecte benefice pentru fiecare membru; dintre aceste organisme amintim cateva: Federatia Internationala de Documentare, Institutul International al Patentelor, Centrul European de Cercetari Cosmice, etc 

b) Asistenta tehnica de specialitate - este o varianta a cooperarii in cercetare - dezvoltare ce se poate practica in urmatoarele forme:

- prin sistemul de organisme ale ONU

- pe plan bilateral, la nivel guvernamental sau microeconomic.

Cooperarea desfasurata in domeniul cercetarii dezvoltarii a cunoscut o dezvoltare fara precedent dupa anii 80 ca urmare a intereselor comune a partilor implicate, a cresterii competitivitatii internationale si a cresterii concurentei pentru noi piete. Ca urmare a acestui fapt asistam tot mai mult la desfasurarea de activitati comune pentru dezvoltarea bazei materiale a cercetarii.

2 cooperarea industriala

Cooperarea industriala este una din cele mai avansate forme ale cooperarii intre firme / state care beneficiaza de complementaritatea potentialului productiv si de un inalt grad de specializare. Principalele forme ale cooperarii industriale sunt: coproductia, subproductia si productia la comanda.

2.1 coproductia

Coproductia este una din cele mai avansate forme ale cooperarii industriale intre firme care beneficiaza de un inalt grad de complementaritate a potentialului productiv si de un inalt grad de specializare; aceasta a aparut in consens cu diviziunea mondiala a muncii. In practica, coproductia se poate realiza :

a)     intre parteneri egali, in intreprinderi separate

b)     in societati de tip mixt.

a) Coproductia in intreprinderi separate - este varianta cea mai raspandita pana acum, varianta care presupune egalitatea relativa a pozitiilor partenerilor si a aportului pe care il aduc. Se mai numeste si "coproductie si specializare" deoarece are la baza specializarea si complementaritatea tehnica, fiind deci o cooperare de tip structural. Formele concrete de realizare in practica sunt: coproductia organica si programul comun de productie.

Coproductia organica - implica doua firme din tari diferite care fabrica in mod independent componente, subansamble, piese pe care si le livreaza reciproc, in scopul asamblarii produsului finit (are la baza specializarea organologica). In ceea ce priveste obiectul coproductiei, acesta poate fi un bun imobil sau mobil. In aceste conditii, asamblarea bunului imobil se va face la locul amplasarii acestuia, iar in cazul celui mobil se poate face in tara fiecarui partener, la unul singur sau intr-o terta tara. La baza oricarui act de coproductie sta acordul de coproductie, prin care sunt reglementate aspecte precum: responsabilitatea partenerilor pentru procedurile tehnice si know-how -ul utilizat, reglementarea comercializarii produselor rezultate prin reteaua fiecaruia, printr-o retea comuna sau sub marca comuna.

Programul comun de productie - se realizeaza prin intelegerea privind partajarea gamei de produse, fiecare cooperant fabricand un anume nomenclator; aceast program are la baza diviziunea de tip intraramura (de exemplu chimie - industria farmaceutica). Astfel, tehnologia si cunostintele folosite pot apartine fiecarui cooperant, pot fi furnizate de unul dintre ei sau pot fi rezultatul unei cercetari comune.

Coproductia organica poate fi combinata cu programul comun de productie, rezultand acordul de program comun care va prevede: cantitatea de bunuri, graficul livrarilor reciproce, receptia si conditiile de livrare, desfacerea produselor sub marca proprie sau comuna, etc. Dintre avantajele coproductiei in intreprinderi separate, rezultate din potentarea productivitatii muncii, reducerea costurilor si cresterea competitivitatii de pret amintim:

calitatea superioara a produselor rezultate, fiecare partener va executa acele componente sau produse finite pentru care detin avantaj comparativ

surmontarea unor dificultati legate de cresterea capacitatilor de productie si a gradului de complexitate a produselor

autonomia cooperantilor nu este afectata

pentru cooperantii cu moneda neconvertibila, avantajele sunt legate de obtinerea de aport valutar si diminuarea efortului valutar.

Dificultatile si inconvenientele aparute in aceasta forma de cooperare sunt legate de doua aspecte:

realizarea unei sincronizari riguroase a livrarilor, care daca nu este respectata conduce la dificultati pentru parteneri, ajungandu-se pana la imposibilitatea producerii si comercializarii produselor

fluxul informational, transferul de tehnologie si documente este relativ redus, fiecare fiind specializat pe cercetarea si producerea unor parti importante din produsul finit (uneori partenerii se obliga sa pastreze secretul pe toata durata relatiei dintre ei).

b) Coproductia in societati de tip mixt

Caracterul mixt al coproductiei poate fi privit atat din punctul de vedere al participantilor (firme nationale si firme straine), cat si din punctul de vedere al participarii firmelor private si a celor cu capital de stat. Firmele mixte se deosebesc de cele transnationale prin organizare (nu exista relatii de subordonare), obiective (obiectivele sunt pur economice, si nu strategice sau de alta natura), relatiile dintre cooperanti  si prin modul de constituire si functionare. Elementele distinctive constau in: liberul consimtamant la constituirea lor, aportul in natura, bani si munca, concordanta cu legislatia tarii unde isi au sediul si acordul care reglementeaza raportul dintre cooperanti. Mecanismul de constituire a firmelor mixte, ca forma a cooperarii, are o serie de particularitati specifice fiecarei tari, dar si elemente comune legate de:

- transferul de tehnologie

- acces la noi resurse

- penetrarea pe piete externe noi.

Acest mecanism, prin instrumentele si mijloacele sale trebuie sa ofere raspunsuri la anumite intrebari legate de:

Eficienta estimata sau rentabilitatea (r) societatii mixte, exprimata ca raport intre beneficiul net si investitia facuta; comparand-o cu rata medie a dobanzii (d) se obtin trei situatii: r mai mare decat d, r egal cu d sau r mai mic decat d. pentru partener este mai avantajos sa investeasa in prima situatie, mai ales daca i se ofera si alte avantaje, cum ar fi: garantii din partea statului, termen redus de recuperare a investitiei, transferul beneficiilor, etc. In anumite situatii (capital uzat moral, tentativa de intrare pe o noua piata) se poate accepta varianta doi sau trei, cu conditia ca intr-un timp optim sa se poata transforma in varianta unu.

Relatia cu piata, care presupune efectuarea unor studii conjuncturale legate de: studii de piata referitoare la partener, cunoasterea tendintelor de evolutie a preturilor, situatia concurentilor, regimul politic si economic al tarii partenerilor si alte date referitoare la piata.

Situatia partenerului, care implica obtinerea unor date cat mai exacte pe baza unor surse de informare directa si indirecta pornind de la statutul juridic, relatia cu alti parteneri, nivelul tehnic si tehnologic pe care il poseda, modul de organizare si conducere, relatiile pe plan extern ale firmei.

Riscurile activitatii, care pot potenta succesul sau insuccesul societatii mixte. Aceste riscuri pot fi: comerciale (conjuncturale - legate de preturi, de costuri de productie, de valuta sau administrative - legate de neexecutarea obligatiilor sau de insolvabilitate) si necomerciale (determinate de factori socio - politici sau naturali)

Legislatia tarii partenerului, care prezinta un interes major in cazul societatilor mixte cu sediul in strainatate.

2.2 subproductia

Subproductia este o forma de cooperare in care participantii detin pozitii diferite, unul detine pozitia principala (ordonator), iar celalalt pozitia secundara (subproducator). Aceasta varianta s-a realizat de obicei pe directia N - S, V - E sau tari dezvoltate - tari subdezvoltate, avand ca scop real  producerea de componente sau subansamble. In practica subproductia imbraca trei forme: subproductia de capacitate, subproductia de specialitate si subproductia comunitara.

a) Subproductia de capacitate - este o varianta relativ raspandita, avand atat caracter conjunctural, fiind determinata de evolutia conjuncturii economice si mai ales a conjuncturii pietelor, cat si caracter concurential, fiind insotita de multe ori de o concurenta directa pe pietele de desfacere intre ordonaotr si subproducator. Obiectul acestei subproductii este realizarea unui produs finit, executat de subproducator conform normelor tehnice si conditiilor de executie fixate de ordonator prin caietul de sarcini; acesta reprezinta o cerere de oferta pentru subproducator, fixand prototipul bunului, conditiile si graficele de livrare, suportarea cheltuielilor de transport, avand rolul decisiv in stabilirea pretului. Expansiunea acestei variante poate fi explicata prin evolutia decalajelor dintre cerere si oferta (in sensul ca "cei mai mici" se adapteaza mai rapid), prin necesitatea adaptarii rapide la modificarile cantitative si calitativ - structurale ale cererii si prin unele erori ce pot apare in prognoza de pe o anumita piata.

Aceasta varianta prezinta o serie de avantaje pentru cooperanti:

pentru ordonator

poate satisface mai rapid cererea de pe piata externa

este scutit de noile investitii si riscurile ce le insotesc

poate obtine profit din diferentele de pret, intre cel de vanzare de pe piata externa si cel de cumparare de la subproducator

• pentru subproducator

este aprovizionat cu materii prime si materiale de catre partener

-beneficiaza de asistenta tehnica si financiara din partea ordonatorului

are garantia vanzarii bunurilor produse

Pe langa aceste avantaje, subproductia de capacitate determina aparitia unor avantaje si pentru tarile celor doi parteneri; astfel tara subordonatorului va beneficia de patrunderea pe pietele externe cu produse manufacturate realizand incasari valutare, de cresterea nivelului profesional al fortei de munca, toate acestea putand modifica locul tarii respective in comertul mondial.

In practica, varianta aceasta poate conduce si la inconveniente, in situatii cum ar fi: ordonatorul este nemultumit de calitatea bunurilor executate de subcontractant, care nu dispune de personal calificat si conditii tehnice optime, subproducatorul nu respecta graficele de livrare, ordonatorul nu poate respecta conditiile contractuale referitoare la aprovizionarea cu materii prime, la plata produselor, la acordarea de asistenta tehnica. De obicei, cele mai multe consecinte sunt suportate de subcontractant pe toata durata cooperarii, dar mai ales in cazul incetarii acestei relatii.

b) Subproductia de specialitate - este o subproductie structurala si complementara care afecteaza structura interna a productiei cooperantilor, presupunand complementaritate tehnica si calitativa intre acestia. La baza acestei forme stau decalajele dintre firmele cooperante; ea inseamna realizarea de catre subproducatori, in urma unei specializari mai accentuate a unor piese componente, subansamble ce urmeaza a fi integrate in produsul finit la ordonator. Expansiunea subproductiei de specialitate este legata de urmatoarele avantaje: reducerea cheltuielilor pentru ordonator, sporirea calitatii bunurilor obtinute in conditii de rentabilitate, posibilitatea specializarii tehnologice si organologice a subproducatorilor, favorizarea transferului de tehnologie catre subproducator, simplificarea structurii intreprinderilor executante, etc.

Daca are caracter durabil aceasta forma a subproductiei poate afecta structura intreprinderilor implicate prin faptul ca, intre parteneri exista complementaritate tehnica, substituire, interreciprocitate, ordonatorul nefiind interesat sa inghita subproducatorul.

c) Subproductia comunitara - este o forma a subproductiei de specialitate, cu deosebirea ca firmele cooperante sunt de proportii mari; in aceasta varianta exista un numar mai mare de ordonatori pe care subproducatorul ii deserveste. Principalele avantaje pe care le genereaza sunt: il scuteste pe ordonator de eforturi suplimentare legate de producerea subansamblelor respective, subproducatorul se specializeaza pe un anumit tip de activitate, pe care o realizeaza la scara mare, cu efecte favorabile, ocuparea fortei de munca pentru subordonator, subproducatorul isi poate planifica productia, astfel incat sa diminueze riscurile comerciale.

Aceasta varianta are caracter comunitar deoarece conduce la realizarea intereselor reciproce ale cooperantilor, ce are la baza o larga asistenta financiara in ambele sensuri. De asemenea, trebuie subliniat caracterul marginal care apare datorita faptului ca subproducatorul fabrica elemente auxiliare ce sunt incorporate de ordonator in produsul finit.

2.3 productia la comanda

Productia la comanda este o forma de cooperare industriala in care o firma comanda altei firme executarea unui produs, in conformitate cu documentatia tehnica pusa la dispozitie, urmand ca produsul rezultat sa se comercializeze pe piata proprie sau pe terte piete. Acesta productie poate fi realizata cu materii prime si materiale apartinand executantului, ordonatorului sau combinarea celor doua. In timp productia la comanda a evoluat in ambele sensuri, cunoscand atat perioade de expansiune, cat si de regres. Cu toate acestea, ea cunoaste o mare dezvoltare in anii 60, in raportul dintre tarile dezvoltate si cele mai putin dezvoltate. De multe ori a fost considerata ca o forma simpla, rudimentara de cooperare, iar alteori ca o forma de cooperare cu perspective largi.

Productia la comanda are avantaje ce rezulta din: riscul redus al comercializarii, stabilitatea de durata a productiei executantului, reducerea costului si implicit obtinerea unui profit suplimentar in conditiile in care pretul este fixat intre cei doi parteneri pe o perioada lunga, cresterea nivelului profesional al fortei de munca apartinand executantului, este un mijloc suplimentar de crestere a exportului de produse manufacturate pentru executant, obtinerea unui profit comercial de catre ordonator ca diferenta intre pretul de cumparare si cel de vanzare, procurarea de bunuri finite de catre ordonator realizate din materii prime si materiale ale executantului si care sunt deficitare in tara ordonatorului, ameliorarea asimetriei in repartizarea factorilor de productie dintre tari.

Cu toate aceastea, productia la comanda este insotita si de unele dezavantaje: neparticiparea executantului la acte si fapte de comert pe piete externe, si implicit pierderea profitului comercial; in cazul intreruperii contractului de cooperare, executantul nu mai are imediat piete de desfacere pentru produsele sale; in unele cazuri productia la comanda presupune doar angajarea partiala a capacitatilor de productie ale executantului; dublarea taxelor vamale cand materia prima este a ordonatorului, fapt ce determina cresterea pretului de vanzare, reducerea competitivitatii produselor si ca urmare reducerea profitului. Pentru a se apara de aceste efecte negative, executantul poate angaja comenzi pentru mai multi ordonatori sau sa-si dezvolte in timp o marca de fabrica sau de comert pe pietele externe.

Toate aceste forme de cooperare au capatat o importanta tot mai mare, mai ales pentru tarile mai putin dezvoltate a caror acces cu produse pe pietele externe este mult limitat datorita concurentei acerbe care exista si la care produsele din aceste tari nu pot face fata.

  Autoevaluare:

1. Obiectivele cooperarii in cercetare - dezvoltare.
2. Care sunt formele organizatorice ale programelor comune de cercetare?
3. Prezentati coproductia in intreprinderi separate.
4. Avantajele subproductiei de capacitate.
5. Productia la comanda.

Referate propuse:

1. Programe si institutii comune de dezvoltare - studiu de caz.
2. Coproductia - studiu de caz
3. Subproductia - studiu de caz.

Bibliografie:

1. Albu, Alexandru - Cooperare economica internationala, ASE, Bucuresti, 1991

2. Babiuc, Victor - The contract of economic cooperation, Revista Romana de Stiinte Sociale, Seria Stiinte Juridice, Volumul 25

3. Dumitrescu, Sterian - Economie mondiala, Ed. Economica Bucuresti 1999

4. Eminescu, Iolanda - Tratat de proprietate intelectuala, Ed. Academiei, Bucuresti, 1982

5. *** - Guide on Drawing up International Contracts on Industrial Cooperation, Economic Commision of Europe, United Nations, 1976

Intrebari de autoevaluare:

Cesiunea brevetului.

Tipologia contractelor de know - how.

Enumerati cateva activitati care sunt incluse in serviciile de consulting - ingineering.

Prezentati institutiile comune de cercetare.

Exemplificati schimbul bilateral de informatii.

Care sunt avantajele coproductiei in intreprinderi separate.

Definiti coproductia organica.

Care sunt formele subproductiei.

Subproductia de specialitate.

Dezavantajele productiei la comanda.