 |
|
 |  |
|
|
| |
 | Afaceri | Agricultura | Economie | Management | Marketing | Protectia muncii |
| Transporturi |
132. Notiune. Actele juridice si operatiunile prevazute de art. 3 din Codul comercial sunt considerate fapte de comert obiective. Ele dobandesc aceasta calificare[1] deoarece asa le considera legea din motive care tin de natura lor si din motive de ordine publica.
Finalitatea acestei calificari este determinata de urmatoarele imperative:
a) cunoasterea sferei faptelor care sunt sub regimul legii comerciale;
b) determinarea calitatii de comerciant.
Ideea care se desprinde din cele mentionate este ca daca o persoana efectueaza fapte de comert, participa la raporturi juridice comerciale care sunt reglementate de normele de drept comercial.
Faptele de comert obiective sunt acele operatiuni precizate de art. 3 din Codul comercial care sunt calificate astfel de lege datorita naturii lor sau functiei economice ori formei acestora.
133. Clasificare. In enumerarea care se face asupra faptelor de comert in art. 3 din Codul comercial nu se face si o grupare a acestora, ele fiind prezentate in sens enuntiativ.
Criteriile care au fost avute in vedere in literatura juridica[2] pentru clasificarea faptelor de comert sunt criterii de natura economica si criterii de natura juridica, deoarece faptele de comert enumerate in art. 3 din Codul comercial sunt operatiuni economice si acte juridice.
Potrivit acestor criterii faptele de comert obiective se clasifica in urmatoarele categorii:
a) fapte de interpunere in schimbul si circulatia bunurilor;
b) fapte prin care se organizeaza si se desfasoara activitatea de producere de bunuri (intreprinderile);
c) operatiuni conexe.
O asemenea grupare a faptelor de comert are in vedere obiectul si functia economica a faptelor de comert.
134. Preliminarii. Reglementarea juridica a operatiunilor de interpunere si schimbul sau circulatia bunurilor este data de prevederile urmatoarelor acte normative:
a) Codul comercial roman, art. 3 pct. 1, 2, 11;
b) Legea bancara nr. 58/1998, art. 8;
c) Regulamentul B.N.R. nr. 3/1997 privind operatiunile valutare.
In categoria operatiunilor de interpunere in schimbul sau circulatia bunurilor sunt considerate urmatoarele tipuri de operatiuni:
a) cumpararea si vanzarea comerciala;
b) operatiunile de banca si schimb valutar.
135. Notiune. Codul comercial roman nu defineste cumpararea si vanzarea comerciala, precizand doar care sunt operatiunile de cumparare si vanzare care sunt considerate fapte de comert.
In art. 3 din Codul comercial roman se dispune ca sunt considerate fapte de comert:
a) cumpararile de producte sau de marfuri spre a se revinde, fie in natura, fie dupa ce se vor fi lucrat sau pus in lucru, ori numai spre a se inchiria; asemenea si cumpararea spre a se revinde de obligatiuni ale statului sau alte titluri de credit circuland in comert (art. 3 pct. 1);
b) vanzarile de producte, vanzarile si inchirierile de marfuri in natura sau lucrate si vanzarile de obligatiuni ale statului sau alte titluri de credit circuland in comert cand vor fi fost cumparate, cu scop de revanzare sau inchiriere (art. 3 pct. 2).
Din continutul prevederilor legale mentionate se poate observa:
a) care sunt categoriile de bunuri care pot face obiectul cumpararii sau vanzarii comerciale si anume: productele, marfurile, obligatiunile de stat, titlurile de credit si orice alte bunuri mobile;
b) care este scopul cumpararii sau vanzarii comerciale adica revanzarea sau inchirierea cu consecinta determinarii caracterului de comercialitate al vanzarii-cumpararii.
Ca structura, cumpararea si vanzarea comerciala nu se deosebeste de vanzare-cumpararea civila, deosebirea dintre acestea constand in functia economica a vanzarii-cumpararii comerciale determinata de interpunerea in schimbul si circulatia bunurilor.
Fata de cele mentionate, pentru fundamentarea unei definitii a vanzarii-cumpararii comerciale trebuie avute in vedere atat prevederile art. 1294 din Codul civil[3] dar si prevederile art. 3 pct. 1-2 si art. 60-73 din Codul comercial roman[4].
136. Enumerare trasaturi.Caracterul de comercialitate al cumpararii si vanzarii comerciale este dat de urmatoarele trasaturi[5]:
a) existenta intentiei de revanzare sau inchiriere;
b) limitarea obiectului acestora la bunurile mobile;
c) generarea de catre acestea de obligatii comerciale.
137. Existenta intentiei de revanzare sau inchiriere. Comercialitatea[6] cumpararii si vanzarii comerciale este determinata de intentia de revanzare sau inchiriere.
Cumpararea este comerciala daca este facuta cu intentia de a se revinde sau a se inchiria bunul cumparat iar vanzarea este comerciala daca a fost precedata de o cumparare facuta cu intentia de revanzare sau inchiriere a bunului vandut.
Intentia de revanzare sau inchiriere pentru a fi trasatura definitorie a vanzarii si cumpararii comerciale trebuie sa indeplineasca in mod cumulativ urmatoarele conditii:
a) sa existe la data cumpararii;
b) sa fie exprimata de cumparartor si facuta cunoscuta vanzatorului;
c) sa se refere in mod prioritar la bunul cumparat.
Existenta intentiei de revanzare sau inchiriere in momentul cumpararii este determinanta pentru caracterul comercial al operatiunii deoarece intr-o situatie contrara operatiunea este civila, neputand deveni comerciala printr-o manifestare ulterioara a intentiei de revanzare sau inchiriere. Daca la momentul cumpararii, cumparatorul declara ca a cumparat pentru uzul personal operatiunea este civila neputand deveni comerciala daca ulterior cumparatorul se razgandeste si revinde sau inchiriaza bunul.
Cunoasterea de catre vanzator a intentiei de revanzare sau inchiriere la momentul cumpararii-vanzarii are loc prin declaratia expresa a cumparatorului asupra scopului operatiunii sau poate rezulta din anumite imprejurari privind actul juridic respectiv[7].
Intentia prioritara de revanzare sau inchiriere asupra bunului cumparat trebuie indeplinita ca o conditie deoarece daca vanzare-cumpararea priveste un bun care a fost cumparat in principal nu pentru revanzare sau inchiriere ci pentru a servi la satisfacerea unei alte operatiuni principale[8], operatiunea este civila.
138. Limitarea obiectului cumpararii si vanzarii comerciale la bunurile mobile. Din continutul si redactarea art. 3 pct. 1-2 din Codul comercial roman reiese ca obiectul cumpararii si vanzarii comerciale il constituie numai bunurile mobile adica: productele, marfurile, obligatiunile de stat, titlurile de credit si orice alte bunuri mobile care sunt in comert.
Productele sunt produsele naturale care se obtin prin exploatarea directa a pamantului (cereale, legume, zarzavaturi, plante tehnice, lemn) si produsele obtinute de la animale (lapte, lana, miere etc.).
Marfurile sunt acele produse realizate in activitatea de productie, in scopul schimbului si circulatiei (mobilier, obiecte de imbracaminte, produse alimentare, produse industriale etc.).
Titlurile de stat[9] sunt valori mobiliare emise de stat pentru contractarea de imprumuturi de catre stat de la persoane fizice sau juridice pentru asigurarea resurselor banesti necesare acoperirii deficitului bugetar sau a altor cheltuieli publice de interes national.
Titlurile de credit[10] sunt inscrisuri potrivit carora titularii lor au calitatea de a exercita drepturile literale si autonome conferite de cuprinsul acestora.
In privinta altor bunuri[11] care sunt in comert pot fi enuntate universalitatile de fapt si bunurile care fac obiectul unor drepturi private sau exclusive.
Conceptia Codului comercial roman de a cuprinde in sfera obiectului vinzarii-cumpararii comerciale numai operatiunile cu bunuri mobile reprezinta un punct de vedere traditional valabil si realist la data adoptarii Codului comercial roman, determinat si justificat de nevoia de protectie a actelor juridice privind imobilele considerate in acea perioada ca avand o valoare deosebita.
In prezent, datorita evolutiei relatiilor sociale un asemenea punct de vedere al legiuitorului apare ca depasit deoarece exista foarte multe bunuri mobile care au o valoare cu mult mai mare fata de imobile (ex: un autoturismde lux, un avion, etc.) care sunt in circuitul comercial si cu care se efectueaza operatiuni comerciale .
Un asemenea punct de vedere al caracterului depasit al conceptiei ca numai bunurile mobile sunt in circuitul comercial este confirmat de literatura[12] si practica[13] judiciara existand in prezent atat reglementari[14] juridice cat si solutii ale practicii judiciare care consacra caracterul comercial al vanzarii-cumpararii si inchirierii de imobile.
Determinarea comercialitatii unor operatiuni cu imobile are la baza intentia si scopul urmarit de parti la incheierea actului juridic si afectatiunea acordata imobilelor, respectiv comerciala.
In doctrina si practica judiciara in materie comerciala s-au pus cateva probleme cu privire la:
a) operatiunile de transformare prin prelucrarea lucrului cumparat si revanzarea produsului astfel obtinut;
b) operatiunile de creatie in care se folosesc materiale cumparate si vanzarea-cumpararea operei de arta.
Cu privire la prima situatie, s-au facut urmatoarele delimitari:
a) daca un meserias (croitor, tamplar, cismar etc.) produce bunuri sau servicii cu materiale procurate de catre clienti, operatiunea de transformare este operatiune de natura civila deoarece prin operatiunea de transformare nu se realizeaza o interpunere in schimbul si circulatia bunurilor[15];
b) daca un meserias (tamplar, cofetar, croitor, fotograf etc.) cumpara materii prime si materiale pe care le transforma in produse finite pe care le revinde, operatiunea de vanzare a acestora este fapta de comert[16].
Cu privire la cea de-a doua situatie in care transformarea materialelor consta intr-o activitate de creatie s-a considerat ca:
a) deoarece cumpararea si valoarea materialului are rol secundar fata de activitatea de creatie si fata de valoarea operei de arta (exemplu: panza fata de pictura, marmura fata de sculptura), operatiunea de vanzare-cumparare a operei este de natura civila si nu comerciala[17];
b) pentru anumite operatiuni cum sunt cele ale fotografilor, zugravilor, constructorilor de monumente funerare s-a apreciat ca acestea sunt fapte de comert.[18]
139. Generarea de obligatii comerciale. Cumpararea si vanzarea comerciala genereaza obligatii comerciale care au anumite particularitati fata de obligatiile civile.
Asemenea particularitati sunt prevazute de art. 42-45 si art. 59-70 din Codul comercial si constau in:
a) solidaritatea codebitorilor (art. 42);
b) curgerea de drept a dobanzilor (art. 43);
c) neacordarea termenului de gratie in litigiile comerciale (art. 44);
d) neadmiterea retractului litigios in materie comerciala (art. 45);
e) executarea obligatiei comerciale la locul aratat prin contract sau la locul care ar rezulta din natura operatiei sau intentia partilor (art. 59).
140. Exceptii. Codul comercial roman prin prevederile art. 5, excepteaza din sfera faptelor de comert anumite operatiuni cu bunuri mobile si anume:
a) cumpararea de producte sau de marfuri facuta de cumparator pentru uzul personal sau consumatia lui ori a familiei sale;
b) revanzarea lucrurilor cumparate pentru uzul personal sau consumatia cumparatorului ori a familiei sale;
c) vanzarea productelor obtinute de proprietarul sau cultivatorul de pamant.
141. Opinii. Daca in privinta primelor doua situatii nu s-au pus in doctrina si practica judiciara probleme privind caracterul exclusiv civil al operatiunilor, referitor la cea de-a treia exista opinii care pun in discutie acest lucru.
Problemele ridicate vizeaza doua aspecte si anume:
a) situatia in care un agricultor vinde productele catre un comerciant care le cumpara in scop de revanzare;
b) situatia in care agricultorul supune productele unui proces de transformare.
Pentru situatia in care agricultorul vinde productele catre un comerciant care le cumpara pentru a fi revandute operatiunea este fapta de comert[19] unilaterala adica este civila pentru agricultor si comerciala pentru comerciant.
In cazul in care agricultorul supune productele unui proces de prelucrare trebuie facuta distinctie astfel:
a) daca prelucrarea nu depaseste cadrul unei operatiuni accesorii fata de exploatatia agricola de obtinere a productelor, ea facilitand doar pregatirea productelor pentru vanzare sau este o necesitate de transformare a acestora pentru conservare (exemplu, transformarea strugurilor in vin, transformarea laptelui in branza etc.) atunci atat operatiunea agricola cat si cea de prelucrare precum si cea de vanzare a productelor sunt de natura civila[20];
b) daca operatiunea de prelucrare depaseste caracterul accesoriu cerut de insasi imprejurarile exploatatiei agricole, atunci operatiunea de prelucrare este comerciala, exploatatia agricola fiind doar o sursa de materii prime, izvorul de beneficii fiind manufactura recoltei si nu producerea acesteia (exemplu: rafinarea zaharului din sfecla, extragerea alcoolului din cereale, producerea de postav din lana)[21].
142. Preliminarii. Codul comercial roman in art. 3 pct. 11 precizeaza ca 'operatiunile de banca si schimb' sunt considerate fapte de comert fara a face alte mentiuni cu privire la acestea.
In afara reglementarii din Codul comercial roman, in alte acte normative exista prevederi privind operatiunile de banca si schimb si anume:
a) Legea bancara nr. 58/1998 care in art. 8 precizeaza care sunt activitatile permise bancilor;
b) Legea nr. 101/1998 privind Statutul Bancii Nationale a Romaniei;
c) Legea nr. 66/1996 privind reorganizarea Casei de Economi si Consemnatiuni din Romania in societate bancara pe actiuni;
d) Regulamentul B.N.R. nr. 3/1997 privind efectuarea operatiunilor valutare care precizeaza care sunt categoriile de operatiuni de schimb valutar si categoriile de persoane care pot intra in raporturi de schimb valutar.
Determinarea ca fapte de comert a acestor operatiuni este data de functia acestora de interpunere in schimbul sau circulatia banilor si creditului. Pentru o analiza a acestor operatiuni trebuie avute in vedere reglementarile specifice in domeniul bancar si al schimbului valutar.
143. Categorii. Bancile sunt persoane juridice autorizate sa desfasoare in principal activitati de atragere de depozite si de acordare de credite in nume si cont propriu[22].
Potrivit art. 8 din Legea bancara nr. 58/1998 bancile pot sa desfasoare in limita autorizatiei acordate urmatoarele categorii de activitati:[23] a) operatiuni de atragere de depozite; b) operatiuni de acordare de credite; c) operatiuni accesorii; d) operatiuni conexe.
144. Operatiunile de depozit. Operatiunile de depozit bancar constau in incredintarea de catre persoanele fizice sau juridice unei banci a unor sume de bani sau bunuri de valoare cu sau fara dobanda, banca avand dreptul de a le folosi pentru nevoile activitatii si obligatia de a le restitui la cerere.[24]
Din punct de vedere juridic depozitul bancar este realizat prin contractul de cont de depozit bancar care a fost definit[25] ca un contract incheiat intre un agent economic titular de cont si o banca, in temeiul caruia agentul economic se obliga sa pastreze disponibilul banesc la banca iar banca la randul ei se obliga sa efectueze operatiuni de incasare si plati din contul deschis si sa acorde titularului credite pana la plafonul aprobat pentru care percepe dobanzi si comisioane.
Depozitele bancare sunt de mai multe feluri:[26]
a) depozit la vedere potrivit caruia deponentul poate ridica suma oricand la cerere, cu dobanda sau fara dobanda in raport de conventia partilor;
b) depozit la termen potrivit caruia banca acorda dobanda convenita daca suma este retrasa la termen sau dobanda la vedere in caz de retragere anticipata a sumei;
c) depozit de cont curent potrivit caruia deponentul poate opera in cont retrageri sau depuneri de sume.
145. Operatiunile de credit. Operatiunile de creditare bancara sunt definite in art. 3 lit. g din Legea bancara nr. 58/1998 ca orice angajament de plata a unei sume de bani in schimbul dreptului la rambursarea sumei platite, precum si plata unei dobanzi sau a altor cheltuieli legate de aceasta suma sau orice prelungire a scadentei unei datorii si orice angajament de achizitionare a unui titlu care incorporeaza o creanta sau a altui drept la plata unei sume de bani.
Prin art. 8 din Legea bancara nr. 58/1998 se precizeaza care sunt activitatile permise bancilor, intre acestea figurand si operatiuni de creditare.
Potrivit reglementarilor mentionate operatiunile de credit sunt de urmatoarele tipuri:
a) operatiuni de creditare in numerar prin acordare de imprumuturi rambursabile in temeiul unor contracte de credit (art. 8 lit. b);
b) operatiuni de creditare prin angajamentul de achizitionare a unor titluri care incorporeaza o creanta sau a altui drept la plata unei sume de bani cum sunt:
1) scontarea efectelor de comert (art. 8 lit. b);
2) emiterea de garantii si asumarea de angajamente cum sunt cautiunea bancara, garantia bancara autonoma etc. (art. 8 lit. g);
3) operatiuni de factoring (art. 8 lit. b);
4) operatiuni de leasing financiar (art. 8 lit. e).
In raport de anumite criterii, creditele bancare au fost clasificate[27] in mai multe moduri dar potrivit art. 3 lit. g din Legea bancara nr. 58/1998 in functie de scadenta, creditele pot fi:
a) credite pe termen scurt a caror durata de rambursare este de pana la 12 luni;
b) credite pe termen mediu a caror durata de rambursare este intre 1 si 5 ani;
c) credite pe termen lung a caror durata de rambursare este de peste 5 ani.
Ca modalitate juridica operatiunile de credit se realizeaza prin contractul de credit bancar care a fost definit[28] ca o conventie prin care o banca sau o alta institutie similara se obliga in schimbul unei remuneratii sa puna la dispozitia unei persoane fonduri banesti pe un termen si in cuantum determinat sau sa-si asume in interesul unei persoane, un angajament banesc prin aval sau scrisoare de garantie.
146. Operatiunile accesorii. Operatiunile accesorii ca operatiuni de banca sunt acele operatiuni care au caracter comercial datorita scopului si legaturii lor cu operatiuni comerciale principale.
In categoria operatiunilor bancare accesorii sunt considerate conform Legii bancare nr. 58/1998: a) plati si decontari (art. 8 lit. c); b) acceptarea de depozite (art. 8 lit. a); c) transferuri de fonduri (art. 8 lit. f); d) tranzactii in cont propriu sau in contul clientilor cu instrumente monetare negociabile, cu instrumente financiare derivate (art. 8 lit. h); e) inchirierea de casete de siguranta (art. 8 lit. m).
147. Operatiunile conexe. Operatiunile conexe activitatilor de baza ale bancilor sunt: a) operatiuni valutare (art. 8 lit. h); b) operatiuni cu metale pretioase, obiecte confectionate din acestea, pietre pretioase (art. 8 lit. h); c) operatiuni de mandat (art. 8 lit. o); d) consultanta financiar bancara (art. 8 lit. n); e) operatiuni cu valori mobiliare (art. 8 lit. h).
148. Notiune. Operatiunile de schimb valutar sunt acele operatiuni de cumparare sau vanzare de valuta sub forma de numerar sau substitute de numerar, dintre persoane fizice sau juridice si banci, case de schimb valutar sau alti intermediari autorizati.
149. Participanti. Persoanele fizice sau juridice pot cumpara sau vinde valuta pe piata valutara care este definita 'ca o piata continua pe care se efectueaza vanzari si cumparari de valute contra monedei nationale sau alte valute la cursuri de schimb determinate liber de intermediari autorizati de Banca Nationala a Romaniei sa participe in nume si in cont propriu si/sau in nume propriu si in contul clientilor'.[29]
Participantii la efectuarea operatiunilor de schimb valutar sunt rezidenti sau nerezidenti.
Operatiunile de schimb valutar pentru persoane fizice pe teritoriul Romaniei pot fi efectuate legal de urmatoarele categorii de persoane juridice:[30] a) bancile; b) casele de schimb valutar; c) alti intermediari autorizati.[31]
150. Categorii. Categoriile de operatiuni de schimb valutar[32] ce se pot efectua in Romania de catre rezidenti si nerezidenti sunt: a) cumparare de moneda nationala contra valuta; b) vanzarea de moneda nationala contra valuta; c) schimb de valuta contra valuta.
Oricum liberalizarea pietei valutare face ca operatiunile de schimb valutar prevazute in art. 3 din Codul comercial roman ca fapte de comert sa existe efectiv in circuitul comercial.
151. Preliminarii. Operatiunile prin care se organizeaza si se desfasoara activitatile de producere de bunuri si prestarile de servicii sunt denumite de Codul comercial roman intreprinderi.
152. Reglementare. Cadrul de reglementare juridica privind intreprinderile ca fapte de comert este asigurat de prevederile urmatoarelor acte normative:
a) Codul comercial roman care precizeaza in art. 3 care sunt faptele de comert de tipul intreprinderilor facand o enumerare a acestora astfel:
- intreprinderile de furnituri (pct. 5);
- intreprinderile de spectacole publice (pct. 6);
- intreprinderile de comisioane, agentii si oficii de afaceri (pct. 7);
- intreprinderile de constructiuni (pct. 8);
- intreprinderile de fabrici, de manufactura si imprimerie (pct. 9);
- intreprinderile de editura, librarii si obiecte de arta, cand altul decat autorul sau artistul vinde (pct. 10);
- intreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri pe apa sau pe uscat (pct. 13);
- intreprinderile de asigurari (pct. 17, 18);
- depozitele in docuri sau antrepozite si toate operatiunile asupra recipiselor de depozit (warante) si asupra scrisorilor de gaj eliberate de ele (pct. 20).
b) Ordonanta de urgenta nr. 79/2002 privind cadrul general de reglementare a comunicatiilor care precizeaza ca furnizorii[33] de retele de comunicatii electronice pot presta servicii care constau in instalarea, operarea, controlul sau punerea la dispozitie a unei retele de comunicatii electronice
c) OG nr. 31/2002 privind serviciile postale care dispune ca operatorii de servicii postale pot sa efectueze urmatoarele servicii:
1) servicii postale - servicii destinate publicului, constand in colectarea, sortarea, transportul si livrarea la destinatari a trimiterilor postale, efectuate cu caracter profesional si in scopul obtinerii de profit (art. 2 lit a)
2) trimitere postala - un bun, avaand inscrisa o adresa, aflat in forma definitiva in care urmeaza sa fie transportat de furnizorul de servicii postale; in afara trimiterilor de corespondenta, trimiterile postale pot consta in carti, cataloage, ziare, periodice sau colete postale continand bunuri cu sau fara valoare comerciala; (art. 2 lit. g);
d) OUG nr. 12/1998 privind transportul pe caile ferate si reorganizarea SNCFR care reglementeaza regimul acestui tip de activitate;
e) Legea nr. 32/2000 privind societatile de asigurare si supravegherea asigurarilor care reglementeaza regimul activitatii de asigurare si care dispune ca prin activitati de asigurare se intelege:
1) oferirea, intermedierea, negocierea si incheierea de contracte de asigurare si reasigurare (art. 2 pct. 1);
2) incasarea de prime, lichidarea de daune, activitati de regres si de recuperare (art. 2 pct. 1);
3) investirea si fructificarea fondurilor proprii si atrase (art. 2 pct. 1).
153. Sensurile notiunii. Notiunea de intreprindere poate avea un sens economic sau un sens juridic. In sens economic[34] intreprinderea este o unitate economica in care sunt reuniti si coordonati factori umani si materiali, cum sunt: a) capitalul; b) munca; c) tehnica; d) organizarea muncii.
In sens juridic intreprinderea consta intr-o organizare sistematica a unei activitati in cadrul careia intreprinzatorul combina munca, fortele naturii, capitalul si isi asuma riscul pentru producerea de bunuri, executarea de lucrari si prestari de servicii, in scopul obtinerii de profit.
154. Criteriile de determinare. In determinarea notiunii de intreprindere au fost utilizate in doctrina si practica judiciara diferite criterii[35]. Aceste criterii sunt:
a) criteriul organizarii factorilor de productie potrivit caruia notiunea de intreprindere are la baza urmatoarele elemente:
- existenta unei organizari si coordonari a factorilor de productie in cadrul unor operatiuni juridice complexe care reglementeaza asigurarea fortei de munca, a materiilor prime, a materialelor, a conditiilor de productie, a desfacerii produselor, a spatiilor;
- existenta unui patrimoniu propriu deosebit si separat de alte patrimonii, autonomia fiind patrimoniala si personala, fiind subiect de drept separat de intreprinzator;
- existenta unui scop si anume acela de a produce pentru schimb si nu pentru consumul propriu al intreprinzatorului;
b) criteriul profesional care are ca element de baza profesionalitatea ca activitate de comert repetabila, constanta a persoanelor care au calitatea de comerciant si din care isi asigura cele necesare existentei;
c) criteriul interpunerii in schimbul muncii care are ca element de baza specularea muncii altora cu scopul de a obtine produse si servicii destinate schimbului si circulatiei bunurilor.
155. Definitie. Codul comercial roman nu defineste notiunea de intreprindere ca fapta de comert rezumandu-se doar la a califica anumite operatiuni ca fapte de comert denumite intreprinderi.
Intr-o asemenea situatie doctrina si jurisprudenta au incercat sa contureze o definitie a notiunii de intreprindere avand in vedere conceptul de fapta de comert si sensul economic al notiunii de intreprindere.
Opiniile care au fost exprimate se fundamenteaza pe diferite criterii de determinare a notiunii de intreprindere care sunt de natura economica, sociala sau juridica ori de natura mixta.
Intr-o opinie 'intreprinderea este un organism economic in fruntea careia se afla o persoana numita intreprinzator, care combina fortele naturii cu capitalul si munca, in scopul producerii de bunuri si servicii'[36].
O asemenea definitie are la baza sensul economic al notiunii de intreprindere si a fost considerata nesatisfacatoare deoarece:
a) existenta unei organizari a factorilor de productie este necesara pentru toate faptele de comert nu numai pentru intreprinderi, ceea ce inseamna ca definitia este imprecisa;
b) sunt cuprinse in notiunea de intreprindere si alte fapte de comert decat cele din art. 3 din Codul comercial ceea ce face ca definitia sa fie prea larga.
Potrivit unei alte opinii, intreprinderea este organizarea sistematica a unor activitati, cu ajutorul factorilor economici productivi pe riscul intreprinzatorului in scopul producerii de bunuri sau servicii, destinate schimbului si in vederea castigului[37].
O asemenea definitie extinde conceptul de intreprindere dincolo de fapte de comert denumite intreprinderi, din art. 3 din Codul comercial cuprinzand toate faptele de comert din acest art. 3 cu exceptia titlurilor de credit.
Prin aceasta modalitate de abordare intreprinderea este considerata doar un organism economic fara a avea vreo componenta juridica.
In conceptia moderna in incercarea de a se elabora o noua definitie a intreprinderii s-a afirmat ca 'intreprinderea nu mai poate fi privita ca un simplu organism productiv, ea definindu-se inainte de toate ca un grup uman coordonat de catre organizator (persoana fizica sau juridica) in scopul realizarii activitatii statutare, in conditii de stabilitate profesionala pentru salariati, de ritmicitate si de nivel calitativ al produselor oferite clientelei'[38].
O asemenea viziune propune ca intreprinderea sa nu mai fie definita numai ca un organism economic ci ca un grup uman, accentuandu-se elementul social si subiectiv, ea avand atat rol economic precum si social cu scopul de a realiza un echilibru intre interesele intreprinzatorului si ale salariatilor.
Limitele[39] care se aduc unei asemenea definitii constau in aceea ca nu se clarifica notiunea de intreprindere in raport cu reglementarile legale privind aceasta ca fapta de comert si ca notiunea este conturata sociologic si nu juridic.
Ceea ce trebuie remarcat este ca intreprinderea nu poate fi definita pe baza unui singur criteriu[40] existand in doctrina o definitie care vizeaza sensul economic al notiunii de intreprindere si unele elemente specifice faptelor de comert in care se afirma[41] ca intreprinderea este o organizare autonoma a unei activitati cu ajutorul factorilor de productie de catre intreprinzator pe riscul sau, in scopul producerii de bunuri, executarii de lucrari si prestari de servicii in vederea obtinerii unui profit.
Potrivit acestei definitii notiunea de intreprindere priveste operatiunile care au ca obiect activitatile prevazute de art. 3 din Codul comercial, care sunt considerate fapte de comert.
In aceasta conceptie a Codului comercial roman intreprinderea este considerata ca o activitate sistematic organizata pentru producerea de bunuri, executarea de lucruri si prestarea de servicii[42] si nu ca un subiect[43] de drept, cum era consacrat acest concept prin Legea nr. 5/1978 cu privire la organizarea si conducerea unitatilor socialiste de stat.
Subiectul de drept este intreprinzatorul care poate fi persoana fizica sau persoana juridica.
In prezent sensul notiunii de intreprindere este dat de prevederile art. 3 din Legea nr. 133/1999 privind stimularea intreprinzatorilor privati pentru infiintarea si dezvoltarea intreprinderilor mici si mijlocii in care se precizeaza ca 'prin intreprindere se intelege orice forma de organizare a unei activitati economice autonoma patrimonial si autorizata, potrivit legilor in vigoare sa faca fapte si acte de comert in scopul obtinerii de profit prin realizarea de bunuri materiale, respectiv prestari de servicii, din vanzarea acestora pe piata, in conditii de concurenta'.
Tot in legea mentionata este determinata si notiunea de intreprinzator[44] prin care se intelege o persoana fizica autorizata sau o persoana juridica, care in mod individual sau in asociere cu alte persoane fizice autorizate sau cu persoane juridice, organizeaza o societate comerciala, denumita intreprindere in vederea desfasurarii unor fapte si acte de comert.
Din toate cele prezentate pana aici se poate observa ca intreprinderea ca fapta de comert este o forma de organizare autonoma a unei activitati facuta de catre intreprinzator care-si asuma riscul activitatii si coordonarea acesteia in scop de realizare de bunuri si servicii utilizand un fond de comert care este diferit de patrimoniul intreprinzatorului.
Consideram ca intreprinderea este o forma de organizare a unei activitati economice cu ajutorul factorilor de productie, de catre o persoana fizica sau juridica numita intreprinzator care isi asuma coordonarea si riscul intregii activitati, autonoma patrimonial de patrimoniul intreprinzatorului in scopul producerii de bunuri, executarea de lucrari, prestarea de servicii de natura celor prevazute in Codul comercial roman sau in alte legi comerciale speciale, destinate schimbului si obtinerii unui profit[45].
156. Caracteristici. Potrivit definitiei notiunii de intreprindere aceasta are urmatoarele caracteristici[46]:
a) existenta unei organizari autonome a unei activitati economice cu ajutorul factorilor de productie;
b) coordonarea si asumarea riscului intregii activitati de catre intreprinzatorul persoana fizica sau juridica;
c) existenta unui scop al activitatii constand in producerea de bunuri, executarea de lucrari si prestarea de servicii pentru obtinerea unui castig;
d) existenta unui patrimoniu (fond de comert) al intreprinderii independent de patrimoniul intreprinzatorului persoana fizica sau juridica.
157. Clasificare. In functie de anumite criterii de clasificare, intreprinderile pot fi clasificate in mai multe categorii.
Dupa criteriul formei si dimensiunii de organizare intreprinderile se clasifica in urmatoarele tipuri:
a) intreprindere individuala care consta in forma de organizare a activitatii economice de catre intreprinzatorul persoana fizica prin reunirea fortelor de productie pentru producerea de bunuri, prestarea de servicii, executarea de lucrari in scopul obtinerii de profit[47];
b) intreprinderi asociative cu sau fara personalitate juridica si care constau in forma de organizare a activitatii economice de catre un grup de persoane fizice care pun in comun anumite bunuri pentru producerea de bunuri, prestarea de servicii, executarea de lucrari, pentru realizarea si impartirea de beneficii care pot fi: societati[48] comerciale, organizatii cooperatiste[49], asociatii familiale[50], asociatii in participatiune[51].
In raport de obiectul de activitate intreprinderile se clasifica in urmatoarele tipuri:
a) intreprinderi de productie[52] industriala care cuprind: intreprinderile de constructii; intreprinderile de fabrica, de manufacturi si imprimerie;
b) intreprinderile de prestari de servicii[53] care cuprind: intreprinderile de furnituri; intreprinderile de spectacole publice; intreprinderile de comisioane, agentii si oficii de afaceri; intreprinderile de editura, imprimerie, librarie si obiecte de arta; intreprinderile de asigurare; intreprinderile de depozit in docuri si antrepozite.
158. Intreprinderile de constructii. Intreprinderile de constructii ca fapte de comert sunt reglementate juridic de art. 3 pct. 8 din Codul comercial roman si de prevederile art. 1 din Legea nr. 507/2002 privind organizarea si desfasurarea unor activitati economice de catre persoane fizice
Pentru ca intreprinderea de constructii sa fie considerata fapta de comert ea trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
a) sa existe o organizare autonoma a unei activitati de constructii cu ajutorul factorilor de productie, indiferent de dimensiunea acesteia;
b) coordonarea si asumarea riscului activitatii sa fie asigurate de un intreprinzator persoana fizica sau juridica;
c) scopul si obiectul activitatii de constructii sa constea in realizarea de edificii noi sau in lucrari de transformare ori de reparatii a edificiilor existente.
Categoriile de lucrari care pot face obiectul unei intreprinderi de constructii sunt: constructii de edificii publice sau private, industriale, civile, agricole, lucrari de amenajare, transformare, modificare ori modernizare de imobile ori de reparatii la imobilele existente.
Intreprinderea de constructii este considerata fapta de comert indiferent cine procura materialele pentru constructie , adica beneficiarul constructiei sau constructorul acesteia.
Sunt considerate ca fapte de comert si celelalte operatiuni juridice efectuate pentru realizarea constructiei (vanzarea-cumpararea de materiale, contractele de antrepriza cu clintii).
159. Intreprinderile de fabrica, de manufactura, de imprimerie si de editura. Intreprinderile de fabrica, de manufactura, de imprimerie si de editura sunt reglementate juridic de Codul comercial roman art. 3 pct. 9, 10 si de art. 1(3) din Legea nr. 507/2002 privind organizarea si desfasurarea unor activitati economice de catre persoane fizice
Pentru a fi considerate fapte de comert de tipul intreprinderilor de fabrica, de manufactura, de imprimerie sau de editura acestea trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
a) sa existe o organizare autonoma a unor activitati de producere de bunuri ori de reproducere in vederea difuzarii operei cu ajutorul factorilor de productie;
b) coordonarea si asumarea riscului activitatii de productie sa fie asigurate de intreprinzatorul persoana fizica sau juridica;
c) scopul si obiectul activitatii sa constea in producerea de bunuri prin transformarea si prelucrarea materiei prime si a materialelor, a creatiei autorului.
Intreprinderea de fabrica este acea organizare a factorilor de productie realizata de catre intreprinzator, care are ca scop transformarea materiei prime si a materialelor in produse finite, utilizand predominant masinile, instalatiile tehnice si tehnologiile mecanice, chimice, electronice etc.
Intreprinderea de manufactura este acea organizare a factorilor de productie realizata de catre intreprinzator care are ca scop transformarea materiei prime si a materialelor in produse finite, utilizand predominant munca manuala a salariatilor.
Intreprinderea de imprimerie este acea forma de organizare a factorilor de productie realizata de catre intreprinzator care are ca scop multiplicarea pe cale mecanica a operelor stiintifice literare sau artistice.
Intreprinderea de editura este acea forma de organizare a factorilor de productie realizata si asumata de intreprinzatorul persoana fizica sau juridica, avand ca scop reproducerea si difuzarea operei.
Problemele care pot fi puse in discutie cu privire la categoriile de intreprinderi enuntate si definite sunt:
a) daca exista delimitare si demarcatie intre intreprinderea de fabrica si intreprinderea de manufactura;
b) daca intreprinderile de imprimerie si de editura pot fi asimilate intreprinderilor de producere de bunuri sau sunt in categoria intreprinderilor de prestari de servicii;
c) daca operatiunile conexe de procurare de materii prime sau materiale si celelalte operatiuni pregatitoare sunt sau nu fapte de comert si daca are relevanta cine pune la dispozitie materiile prime sau materialele, adica beneficiarul sau intreprinzatorul.
Cu privire la prima problema daca la momentul adoptarii Codului comercial se facea distinctie intre fabrica si manufactura, avandu-se in vedere modalitatea de transformare a materiei prime si a materialelor, adica mecanica, automatizata sau manuala, in prezent aceasta demarcatie, ca urmare a gradului ridicat de tehnologizare si automatizare a proceselor de productie, nu mai subzista considerandu-se intreprinderi de fabrica sau manufactura toate activitatile prin care se transforma materiile prime si materialele in produse finite, manufactura facandu-se in fabrici, cele doua forme fiind determinate terminologic prin expresia intreprinderi industriale.
Cu privire la cea de-a doua problema, in elaborarea unui raspuns s-a pornit de la cele doua concepte de imprimerie si editura avandu-se in vedere obiectul acestora, opiniile avansate incadrand editura si imprimeria atat in categoria intreprinderilor de prestari de servicii[54], cat si in categoria intreprinderilor de productie[55].
Consideram ca atat editura cat si imprimeria sunt intreprinderi de productie deoarece fiecare dintre acestea constituie un ansamblu de activitati productive care in final se materializeaza in opera fabricata[56].
Cu privire la cea de-a treia problema, operatiunile de procurare a materiilor prime si materialelor sunt fapte de comert conexe, deoarece au legatura cu o operatiune principala care este de natura comerciala. Nu are relevanta pentru caracterul comercial al intreprinderii de catre cine este cumparata materia prima adica de intreprinzator sau de catre beneficiar, esentiala fiind organizarea factorilor de productie. De asemenea, nu are relevanta unde este realizat produsul adica la sediul intreprinzatorului sau al beneficiarului.
160. Intreprinderile de furniture. Intreprinderile de furnituri ca fapte de comert sunt reglementate juridic de art. 3 pct. 5 din Codul comercial si de prevederile art. 1(3) din Legea nr. 507/2002 privind organizarea si desfasurarea unor activitati economice de catre persoane fizice.
Conditiile [57] care trebuie indeplinite de o asemenea activitate pentru a fi fapte de comert sunt:
a) sa existe o organizare autonoma a unei asemenea activitati se prestari de servicii sau de transmitere de bunuri cu ajutorul factorilor de productie;
b) coordonarea si asumarea riscului unei asemenea activitati sa fie asigurate de un intreprinzator persoana fizica sau juridica;
c) scopul si obiectul activitatii sa constea in efectuarea succesiva de prestari de servicii sau de transmitere de proprietate ori numai de predare de bunuri;
d) pretul serviciilor sau furnizarii produselor sa fie stabilit anticipat.
Intreprinderea de furnitura[58](contractul de furnitura) poate fi definita in sensul ca este acea activitate sistematic organizata a factorilor de productie, coordonata de un intreprinzator persoana fizica sau juridica prin care se asigura furnizarea de produse sau prestarea de servicii in mod succesiv in schimbul unui pret determinat anticipat.
In raport de obiect, intreprinderile de furnitura sunt de doua feluri[59]:
a) intreprinderi de furnitura de marfuri care au ca obiect, in temeiul unui contract de furnitura, furnizarea (transferul proprietatii sau predarea) de marfuri (alimentare sau nealimentare) in mod succesiv si pe un pret anterior stabilit;
b) intreprinderi de furnitura de servicii al caror obiect consta, in temeiul unui contract de furnitura, de a presta succesiv si pe un pret anterior stabilit servicii de interes public materializate in furnizarea de electricitate, apa potabila, gaze naturale, energie termica, servicii hoteliere, consultanta etc.
In privinta intreprinderii de furnitura pot fi puse in discutie cateva probleme referitoare la:
a) obiectul intreprinderii de furnitura si continutul furniturii;
b) natura juridica a intreprinderii de furnitura si a contractului de furnitura.
Privitor la prima problema literatura si practica juridica au facut urmatoarele clarificari[60]:
a) obiectul intreprinderii de furnitura poate consta in:
prestarea de servicii in temeiul unui contract de locatiune de servicii care, de regula, sunt de interes public;
predarea de produse alimentare sau nealimentare care, de regula ,sunt afectate unor nevoi publice;
b) continutul furniturii poate sa constea in orice marfa de natura sa satisfaca o trebuinta sau in procurarea unor servicii.
Privitor la cea de-a doua problema, opiniile[61] care au fost avansate in literatura si practica judiciara au vizat urmatoarele aspecte:
a) s-a considerat ca un contract de furnitura are dubla natura juridica adica de locatiune de servicii (cand are ca obiect prestarea de servicii) si de vanzare-cumparare (cand are ca obiect predarea unor marfuri), opinie care nu este indestulatoare, deoarece de esenta acestuia este executarea periodica a obligatiei, succesiv si pe un pret anterior determinat fata de momentul executarii si nu locatiunea de servicii sau predarea de marfuri;
b) s-a considerat ca un contract de furnitura este un contract sui generis, un contract nenumit tocmai datorita faptului ca poate avea ca obiect atat prestarea de servicii cat si transferul proprietatii sau numai predarea de marfuri, opinie care corespunde esentei si finalitatii contractului.
161. Intreprinderile de spectacole publice. Intreprinderile de spectacole publice ca fapte de comert sunt reglementate juridic de art. 3 pct. 6 din Codul comercial si de prevederile art.1(3) din Legea nr. 507/2002 privind organizarea si desfasurarea unor activitati economice de catre persoane fizice.
Conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca o asemenea activitate pentru a fi fapta de comert sunt:
a) sa existe o organizare autonoma a unor factori specifici pentru punerea la dispozitia publicului a unor productii culturale, sportive, turistice, artistice, de divertisment;
b) coordonarea si asumarea riscului unei asemenea activitati sa fie asigurate de un intreprinzator persoana fizica sau juridica;
c) obiectul activitatii sa fie punerea la dispozitia publicului a unui mijloc de agrement, spectacol (teatru, concert, film, circ etc);
d) scopul activitatii sa fie obtinerea de profituri prin specualtia muncii altora (artisti, sportivi etc.).
Intreprinderea de spectacole publice este acea activitate sistematic organizata a factorilor de productie specifici, coordonata de un intreprinzator persoana fizica sau juridica avand ca obiect punerea la dispozitia publicului contra cost a unor productii culturale, sportive, turistice in scopul de a se obtine profit de catre intreprinzator.
Referitor la intreprinderile de spectacole in literatura si practica juridica au fost puse si se pot pune urmatoarele probleme[62]:
a) daca operatiunile juridice efectuate pentru realizarea spectacolului sunt sau nu comerciale (inchirierea salii de spectacole sau a bazei sportive; procurarea de materiale pentru recuzita ori pentru pregatirea spectacolului; vanzarea de bilete; conventiile cu artistii sau sportivii; operatiunile de reclama si publicitate);
b) daca spectacolele publice date in direct de catre artisti, sportivi etc. sunt sau nu fapte de comert;
c) daca spectacolele date de catre intreprinzatori persoane fizice sau juridice in scop caritabil, electoral sau cu titlu gratuit sau cele date de catre asociatiile culturale (asociatii, fundatii), sindicate, cluburile de amatori sunt sau nu fapte de comert.
Pentru prima problema raspunsul care s-a dat a fost ca asemenea acte sunt de natura comerciala, putand avea in functie de partile raportului sau de natura operatiunii, calitatea de fapte de comert obiective sau fapte de comert unilaterale sau mixte.
Pentru cea de-a doua problema, raspunsul dat de literatura si practica judiciara a fost ca asemenea spectacole publice nu sunt fapte de comert deoarece nu exista o activitate organizata in forma unei intreprinderi comerciale iar activitatea nu este organizata de un intreprinzator, operatiunile fiind de natura civila.
Pentru cea de-a treia problema raspunsul este ca asemenea operatiuni nu sunt fapte de comert deoarece nu au scop speculativ, nu urmaresc obtinerea unui profit si pentru unele situatii participantii nu sunt comercianti (asociatii, fundatii, sindicate), neputandu-se determina calitatea comerciala a faptelor nici datorita calitatii partilor care le realizeaza.
162. Intreprinderile de comisioane, agentiile si oficiile de afaceri. Intreprinderile de comisioane, agentiile si oficiile de afaceri sunt reglementate juridic de art. 3 pct. 7 din Codul comercial si de art. 1(3) din Legea nr. 507/2002 privind organizarea si desfasurarea unor activitati economice de catre persoane fizice.
Conditiile care trebuie indeplinite pentru ca o intreprindere de comisioane, agentie si oficiu de afaceri sa fie considerata fapta de comert sunt:
a) sa existe o organizare autonoma a unei activitati de facilitarea tranzactiilor printr-un intermediar (comisionar, agentie sau oficiu de afaceri, consignatar) de natura unei intreprinderi;
b) coordonarea si asumarea riscului unei asemenea activitati sa fie asigurate de un intreprinzator persoana fizica sau juridica;
c) obiectul activitatii sa fie facilitarea tranzactiilor dintre persoane fizice si/sau juridice prin intermediere constand in: incheieri de acte juridice in nume propriu dar pe seama comitentului (comision); obtinerea de informatii, mijlocirea de afaceri; procurare de clienti (agentii si oficii de afaceri); incheierea de acte juridice in numele si pe seama consignatului; de vanzare de bunuri mobile pe un pret anticipat stabilit (consignatie);
d) scopul activitatii sa fie obtinerea de profituri prin punerea la dispozitie si realizarea unor servicii de intermediere.
Intreprinderea de comision este acea activitate sistematic organizata a factorilor specifici de productie, coordonata de un intreprinzator persoana fizica sau juridica, avand ca obiect operatiuni de intermediere comerciala (vanzare-cumparare, transport, asigurari etc.) realizate in baza contractului de comision[63] in scopul obtinerii de profit de catre intreprinzator.
Intreprinderea de agentie si oficiu de afaceri este acea activitate sistematic organizata a factorilor specifici de productie, coordonata de un intreprinzator persoana fizica sau juridica, avand ca obiect operatiuni de intermediere intre comercianti si clientela, prin aceasta administrandu-se de catre agentie si oficiu afacerile altora, intermedierea vizand incasarea creantelor, vanzare sau inchiriere de imobile, publicitate, reclama, vanzare bilete de spectacol, calatorie, in scopul obtinerii de profit de catre intreprinzator.
Intreprinderea de consignatie ca forma a intreprinderii de comision este acea activitate sistematic organizata a factorilor specifici de productie, coordonata de intreprinzatorul persoana fizica sau juridica, avand ca obiect numai anumite operatiuni de intermediere (vanzarea de bunuri mobile pe un pret anterior stabilit) in baza contractului de consignatie[64], in scopul obtinerii de profit de catre intreprinzator.
Problemele[65] care se pun cu privire la intreprinderile de comisioane, agentii si oficii de afaceri si de consignatie sunt:
a) care ar fi natura juridica a operatiunilor de intermediere si implicit calitatea intreprinzatorului intermediar;
b) care este calificarea unei operatiuni de intermediere dupa cum aceasta este realizata in cadrul unei intreprinderi sau izolat;
c) daca este diferenta intre agentiile si oficiile de afaceri.
La prima problema, raspunsurile[66] care s-au dat in literatura si practica juridica au fost impartite in sensul ca unele opinii afirma ca operatiunile de intermediere sunt de natura mandatului cu reprezentare sau fara reprezentare (contract de mandat, contract de comision) si in consecinta intreprinzatorul intermediar este mandatar sau comisionar iar alte opinii afirma ca operatiunile de intermediere doar pregatesc si orienteaza partile in vederea perfectarii afacerii, informandu-le, punandu-le fata in fata, mijlocitorii nefiind reprezentanti ai partilor, neincheind acte nici pe seama unei sau alteia dintre parti, nici in nume propriu, intermediarul intreprinzator avand calitatea doar de mijlocitor.
Determinarea naturii juridice a operatiunii de intermediere trebuie facuta in functie de vointa partilor.
La cea de-a doua problema, raspunsurile[67] care s-au dat au fost in sensul ca operatiunile de intermediere realizate in cadrul unei intreprinderi de comisioane, agentii si oficii de afaceri ori consignatie sunt considerate fapte de comert obiective indiferent daca tranzactia pentru care se face intermedierea este civila sau comerciala, iar in cazul unor operatiuni de intermediere, realizate izolat acestea pot fi fapte civile daca tranzactia care se intermediaza este civila sau comerciala, daca operatiunea tranzactionata este comerciala.
La cea de-a treia problema privind diferentierea intre agentiile si oficiile de afaceri literatura si practica juridica s-au pronuntat[68] in sensul ca intre acestea nu exista nici o diferenta de fond, cele doua notiuni fiind sinonime, fiind vorba doar de o nuanta terminologica, ele avand ca trasatura comuna intermedierea unei diversitati de operatiuni.
163. Intreprinderile de librarie si de vanzare obiecte de arta cand altul decat autorul sau artistul vinde. Intreprinderile de librarie si de vanzare obiecte de arta sunt reglementate juridic de art. 3 pct. 10 din Codul comercial si de art.1(3) din Legea nr. 507/2002 privind organizarea si desfasurarea unor activitati economice de catre persoane fizice.
Sunt considerate fapte de comert intreprinderile de librarie si de vanzare obiecte de arta cand altul decat autorul sau artistul vinde daca sunt indeplinite urmatoarele conditii:
a) sa existe o organizare autonoma a unei activitati de difuzare a operelor literare, artistice, stiintifice catre public, prin mobilizarea unor factori specifici;
b) coordonarea si asumarea riscului unei asemenea activitati sa apartina unui intreprinzator persoana fizica sau juridica diferita de autorul operelor sau obiectelor de arta;
c) obiectul activitatii sa constea in punerea la dispozitia publicului a operelor de arta literare, stiintifice sau de informare fie prin cumparare si revanzare sau in sistem de intermediere (comision, consignatie);
d) scopul activitatii sa constea in obtinerea unor profituri prin specularea muncii altora, profit rezultat din diferenta de pret sau din comision.
Intreprinderea de librarie este acea activitate sistematic organizata a factorilor specifici, coordonata de un intreprinzator persoana fizica sau juridica avand ca obiect operatiunile prin care se asigura difuzarea in public prin comercializare a cartilor, albumelor, revistelor noi sau folosite care sunt detinute de intreprinzatorul librar fie ca efect al cumpararii pentru revanzare, fie in comision, scopul activitatii fiind obtinerea de profituri prin speculatie.
Intreprinderea de vanzare a operelor de arta este o activitate sistematic organizata a factorilor specifici, coordonata de intreprinzatorul persoana fizica sau juridica, diferit de autorul operelor, avand ca obiect operatiunile de punerea la dispozitia publicului prin comercializare a picturilor, sculpturilor, gravurilor si a altor productii artistice care sunt detinute de intreprinzator fie ca efect al cumpararii pentru revanzare, fie in comision, scopul activitatii fiind obtinerea de profituri prin speculatie.
Fata de reglementarea legala a intreprinderilor de librarie si a intreprinderilor de vanzare a operelor de arta cand altul decat autorul sau artistul vinde, se pot pune in discutie cateva probleme si anume:
a) care este natura juridica a operatiunilor de vanzare directa de catre autor sau artist a operelor lor;
b) care este natura juridica a operatiunilor de cumparare si revanzare de catre autor sau artist a operelor altor autori sau artisti.
Pentru prima situatie actul juridic a fost considerat ca fiind civil[69] deoarece insasi legea (art. 3 pct. 10 din Codul comercial) exclude din categoria faptelor de comert o asemenea operatiune, iar ca alte argumente in sustinerea acestei opinii fiind acelea ca intr-o asemenea operatiune nu se interpune un mijlocitor si o asemenea operatiune nu este organizata ca o intreprindere de catre artist sau autor iar scopul operatiunii nu este speculativ neurmarindu-se specularea muncii altora ci obtinerea unui venit care este contravaloarea operei, poate chiar mai mare decat valoarea incorporata in opera, venit care este de natura civila si nu comerciala fata de modul in care este obtinut.
Pentru a doua situatie, actul juridic infaptuit de autor sau artist este considerat fapta de comert deoarece actul este facut in mod organizat in cadrul unei intreprinderi comerciale, scopul operatiunii este speculativ adica de a obtine un profit din diferenta de pret, autorul sau artistul dobandind in consecinta si calitatea de comerciant persoana fizica.
Prin aceasta reglementare separata a vanzarii operelor de arta (art. 3 pct. 10 Cod comercial) fata de cumpararea in scop de revanzare (art. 3 pct. 1 Cod comercial) s-a urmarit de catre legiuitor a se asigura caracter comercial pentru anumite operatiuni care se practica in aceasta sfera de activitate (comision, consignatie, depozit etc.)[70].
164. Intreprinderile de transport de persoane sau de lucruri. Cadrul de reglementare juridica privind intreprinderile de transport de persoane sau de lucruri este dat de prevederile art. 3 pct. 13 din Codul comercial si de prevederile art.1(3) din Legea nr. 507/2002 privind organizarea si desfasurarea unor activitati economice de catre persoane fizice.
In functie de modalitatea de transport, exista in afara acestor reglementari cadru privind intreprinderile de transport ca fapte de comert si alte acte normative privind transporturile cum sunt:
a) OG nr. 19/1997 privind transporturile care reglementeaza regimul juridic general privind activitatea de transporturi;
b) OG nr. 44/1997 privind transporturile rutiere care reglementeaza regimul juridic al transporturilor care se realizeaza cu vehicule rutiere;
c) OUG nr. 12/1998 privind transportul pe caile ferate si reorganizarea SNCFR
d) OG nr. 42/1997 privind navigatia civila care reglementeaza regimul juridic al transportului pe apa;
e) OG nr. 29/1997 privind Codul aerian care reglementeaza regimul juridic al transporturilor aeriene;
f) OG nr. 31/2002 privind serviciile postale care reglementeaza regimul transporturilor prin posta;
g) OUG nr. 79/2002 privind cadrul general de reglementare a comunicatiilor
h) OG nr. 68/1998 privind energia electrica in care se reglementeaza si operatiunile de transport de energie electrica.
Actul juridic in baza caruia se efectueaza transporturile este contractul de transport asupra caruia nu insistam a-l prezenta deoarece face obiectul studiului la disciplina Dreptul transporturilor.
Intreprinderile de transport sunt considerate fapte de comert daca sunt intrunite urmatoarele conditii:
a) existenta unei organizari autonome a factorilor specifici de productie in forma unei activitati de transport;
b) coordonarea activitatii si asumarea riscurilor acesteia sa apartina unui intreprinzator persoana fizica sau juridica;
c) obiectul activitatii sa constea in deplasarea materiala a bunurilor sau persoanelor prin mijloace diverse (apa, aer, uscat, cablu, satelit etc.) ce se face in baza unui contract de transport sau de expeditie;
d) scopul activitatii de transport sa fie obtinerea de profituri de catre intreprinzator.
In functie de anumite criterii, intreprinderile de transport ca forme de organizare a activitatii economice se pot clasifica[71] in urmatoarele categorii:
a) dupa modalitatea de transport: 1) intreprinderi de transport pe uscat care sunt si ele de mai multe tipuri (intreprinderi de transport pe caile ferate, intreprinderi de transport auto, intreprinderi de tramvaie, intreprinderi de metrou); 2) intreprinderi de transport pe apa care si ele pot fi de mai multe tipuri (intreprinderi de transport pe mare, intreprinderi de transport fluvial, pe rauri si canale); 3) intreprinderi de transport aerian; 4) intreprinderi de transport prin telecomunicatii; 5) intreprinderi de transport prin posta[72]; 6) intreprinderi de transport energie electrica[73];
b) dupa cum se transporta persoane sau bunuri, adica dupa obiect: 1) intreprinderi de transport de persoane; 2) intreprinderi de transport de bunuri;
c) dupa limitele interne sau externe ale transportului, adica dupa teritoriul in care se deruleaza operatiunile: 1) intreprinderi de transport intern; 2) intreprinderi de transport international.
In doctrina[74] si practica judiciara s-au pus si se pot pune cateva probleme privind intreprinderile de transport ca fapte de comert si anume:
a) daca anumite operatiuni de transport care nu sunt reglementate de Codul comercial roman cum sunt transporturile aeriene, transporturile prin posta si telecomunicatii, transporturile de energie electrica, dar care sunt reglementate prin legi speciale sunt sau nu fapte de comert de tipul intreprinderilor;
b) daca operatiunile de transport facute de o persoana fizica sau juridica in interes propriu sau izolat fara caracter profesional pot fi considerate sau nu fapte de comert de tipul intreprinderilor;
c) daca alte operatiuni realizate in cadrul unei intreprinderi de transport pentru pregatirea transportului, pentru exploatarea activitatii de transport (pregatire mijloace de transport, prin aprovizionarea cu carburanti, reparatii, asigurari etc.) sunt sau nu fapte de comert.
Pentru prima problema raspunsul este afirmativ in sensul ca avand in vedere obiectul si scopul transporturilor respective acestea sunt fapte de comert de tipul intreprinderilor deoarece presupun o asemenea organizare si constau in prestatii de deplasare de bunuri si persoane in scop de speculatie neavand relevanta ca reglementarea acestora este data de legi speciale care la data adoptarii Codului comercial nu isi gaseau poate fundamentul in realitatea juridica existenta deoarece asemenea domenii inca nu existau ca sa poata genera o asemenea reglementare.
Pentru a doua problema, raspunsul este negativ in sensul ca asemenea fapte nu sunt comerciale ci civile deoarece le lipsesc elementele constitutive ale unei fapte de comert de tipul intreprinderii si anume o organizare sistematica a factorilor specifici de productie, calitatea de comerciant a intreprinzatorului si prestatiile succesive profesionale si scopul speculativ al activitatii.
Pentru cea de-a treia problema raspunsul este pozitiv in sensul ca toate operatiunile care concura la realizarea operatiunii de transport sunt fapte de comert.
165. Intreprinderile de asigurare. Reglementarea juridica a intreprinderilor de asigurare ca fapte de comert se regaseste in Codul comercial roman art. 3 pct. 17-18, unde se precizeaza ca sunt fapte de comert 'asigurarile terestre, chiar mutuale, in contra daunelor si asupra vietii' si 'asigurarile chiar mutuale, contra riscurilor navigatiunii'.
In materie de asigurari[75] exista si alte reglementari in afara celor din Codul comercial si anume:
a) Legea nr. 136/1995 privind asigurarile si reasigurarile in Romania care este legea cadru in materie de asigurari si reasigurari;
b) Legea nr. 32/2000 privind societatile de asigurare si supravegherea asigurarilor care reglementeaza regimul juridic al organizarii si functionarii societatilor comerciale de asigurare si de reasigurare si organizarea si functionarea Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor.
Actul juridic in baza caruia se realizeaza asigurarile este contractul de asigurare care a fost definit[76] ca fiind acel contract prin care 'asiguratorul se angajeaza fata de asigurat sa-l indemnizeze in cazul survenirii unui risc - incendiu, furt, deces, accident etc. - obligandu-se sa-i acopere contravaloarea daunelor in schimbul platii unei sume de bani numita prima de asigurare (premiu)'.
Existenta ca fapta de comert a intreprinderii de asigurare este determinata de indeplinirea urmatoarelor conditii:
a) sa existe o activitate sistematic organizata a factorilor de productie specifici pentru protectia contra riscului generat de anumite evenimente cu consecinte pagubitoare si de compensare a acestor pagube in caz de producere;
b) coordonarea activitatii si riscurile acesteia sa fie asumate de un intreprinzator (asigurator) persoana juridica (societate de asigurari);
c) obiectul activitatii sa constea in prestatii de protectia contra anumitor riscuri, prestatii care se fac in baza unui contract de asigurare;
d) scopul activitatii de asigurare sa fie speculativ pentru asigurator in sensul ca se urmareste obtinerea unui profit prin incasarea primelor de asigurare platite de asigurat.
In raport de anumite criterii intreprinderile de asigurari se pot clasifica astfel:
a) dupa domeniul in care se realizeaza asigurarile: 1) intreprinderi de asigurari terestre; 2) intreprinderi de asigurari maritime.
b) dupa caracterul raportului juridic de asigurare: 1) intreprinderi de asigurari comerciale fapte de comert obiective pentru ambele parti ale raportului juridic (asigurator si asigurat)[77]; 2)intreprinderi fapte de comert mixte adica pentru asigurator ,comerciala iar pentru asigurat, civila[78].
c) dupa modul facultativ sau obligatoriu in care se realizeaza: 1) intreprinderi de asigurari prin efectul legii[79]; 2) intreprinderi de asigurari facultative[80].
d) dupa cum obiectul (riscul) asigurarii il constituie daune privind bunurile sau persoanele ori o forma de raspundere juridica a persoanelor: 1) intreprinderi de asigurari pentru daune cauzate bunurilor[81]; 2) intreprinderi de asigurari asupra vietii si integritatii persoanelor[82]; 3) intreprinderi de asigurari de raspundere civila[83].
e) dupa subiectele raportului de asigurare: 1) intreprinderi de asigurari directe[84]; 2) intreprinderi de asigurari indirecte (reasigurare)[85]; 3) intreprinderi de asigurari mutuale[86].
f) dupa teritoriul in care opereaza: 1) intreprinderi de asigurari interne[87]; 2) intreprinderi de asigurari externe[88].
In privinta intreprinderilor de asigurari s-ar putea pune in discutie cateva probleme si anume:
a) cine poate organiza o intreprindere de asigurari ca fapta de comert;
b) ce regim juridic are intreprinderea de asigurari mutuale;
c) ce regim are un contract de asigurare dintre o societate comerciala de asigurari si o persoana fizica sau juridica necomerciant;
d) ce regim are un contract de asigurare dintre o societate comerciala de asigurari si un comerciant persoana fizica sau juridica.
Cu privire la prima problema, potrivit art. 11 din Legea nr. 32/2000 privind societatile de asigurare si supravegherea asigurarilor 'activitatea de asigurare in Romania poate fi exercitata numai de: a) societati pe actiuni, societati mutuale, filiale ale unor asiguratori straini, constituite ca persoane juridice romane autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurarilor, potrivit procedurii reglementate de art. 12; b) sucursale ale unor asiguratori persoane juridice straine autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurarilor potrivit procedurii reglementate la art. 12'. Din redactarea si continutul textului de lege mentionat se poate observa ca intreprinzatorul[89] asigurator poate fi o persoana juridica romana sau straina care poate fi societate comerciala ori o entitate exogena a acesteia (filiala, sucursala) ori o societate civila mutuala. In consecinta, persoanele fizice nu pot organiza o intreprindere comerciala de asigurari.
Cu privire la cea de-a doua problema privind intreprinderea de asigurari mutuale, aceasta este considerata fapta de comert deoarece este calificata astfel prin art. 3 pct. 17-18 din Codul comercial, desi intreprinzatorul care este asociatia de asigurare mutuala este considerata potrivit art. 257 din Codul comercial, persoana juridica civila, adica este necomerciant.
Cu privire la cea de-a treia problema avand in vedere scopul pe care-l urmareste fiecare parte dintr-un contract de asigurare adica profitul pentru societatea de asigurari si acoperirea unor eventuale daune pentru persoana fizica sau juridica necomerciant precum si calitatea acestor parti un asemenea contract, este considerat fapta de comert unilaterala.
Cu privire la cea de-a patra problema, avand in vedere calitatea de comerciant a partilor si scopul direct profitabil pe care-l urmareste prin aceasta operatiune societatea de asigurari, precum si scopul indirect profitabil pe care-l urmareste cealalta parte, comerciant (persoana fizica sau juridica) in sensul ca ea a urmarit sa se protejeze de riscuri, indirect, avantajul fiind protejarea operatiunilor sale comerciale in scopul de a obtine beneficii, consideram ca operatiunea este fapta de comert obiectiva. Ea poate fi calificata[90] si ca fapta de comert unilaterala daca avem in vedere prevederile art. 6 din Codul comercial unde se precizeaza ca 'asigurarile de lucruri sau stabilimente care nu sunt obiectul contractului si asigurarile asupra vietii sunt fapte de comert numai in ce priveste pe asigurator'.
166. Intreprinderile de depozite in docuri, silozuri, antrepozite si magazine generale. Consacrarea juridica a intreprinderilor de depozite in docuri, silozuri, antrepozite si magazine generale este facuta in principal prin prevederile art. 3 pct. 20 din Codul comercial. In afara acestei reglementari exista cu privire la aceste fapte de comert si alte acte normative cum sunt:
a) Legea asupra docurilor sau magazinelor generale din 1881 modificata in 1892;
b) Legea nr. 153/1937 privind magazinele generale si warantarea marfurilor si cerealelor;
c) Legea nr. 188/1930 privind infiintarea de silozuri;
d) Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al Romaniei.
Pentru ca operatiunile de depozit in docuri, silozuri, antrepozite si magazine generale sa fie considerate fapte de comert trebuie ca acestea sa intruneasca urmatoarele conditii:
a) sa existe o organizare sistematica si autonoma a unei activitati de depozitare a marfurilor in anumite locuri destinate special acestei activitati (docuri, silozuri, antrepozite, magazine generale);
b) coordonarea si riscurile unei asemenea activitati sa fie asumate de un intreprinzator persoana juridica;
c) obiectul activitatii sa constea in primirea si pastrarea marfurilor, pana la punerea lor in circulatie, contra unei taxe;
d) scopul activitatii sa fie obtinerea de profit prin speculatie.
Magaziile de depozitare in raport de locul unde sunt amplasate si de specificul marfurilor si operatiunilor de pastrare sunt de mai multe feluri si anume[91]:
a) magazinele generale care sunt locuri de depozitare contra taxa a marfurilor agricole si neagricole pentru pastrarea pana la punerea in circulatie, pe aceasta perioada marfurile fiind in circuitul comercial prin titlurile de depozit care se elibereaza deponentilor (warante);
b) docurile care sunt locurile de depozitare special amenajate in porturi pentru primire si pastrare de marfuri contra taxa;
c) silozurile care sunt locuri de primire si pastrare contra taxa a produselor agricole fiind amplasate in porturi sau in alte zone teritoriale;
d) antrepozitele vamale sunt locuri de depozitare a marfurilor situate in vami in care se pasteaza marfurile inainte de a se face operatiunile de vamuire a importurilor sau exporturilor.
Actul juridic in baza caruia se realizeaza operatiunile de depozitare in magazine generale, silozuri, docuri si antrepozite este contractul de depozit[92].
In privinta intreprinderilor de depozit in docuri, silozuri, antrepozite si magazine generale se pot pune in discutie[93] cateva probleme si anume:
a) daca intreprinzatorul care organizeaza intreprinderea de depozit in docuri, silozuri, antrepozite si magazine generale poate fi si o persoana fizica;
b) daca in calificarea ca fapta de comert a intreprinderii de depozit in docuri, silozuri, antrepozite si magazine generale are vreo influenta calitatea deponentului persoana fizica sau juridica necomerciant sau comerciant;
c) daca operatiunile privind recipisele de depozit si scrisorile de gaj eliberate de intreprinzatorul operatiunilor de depozitare sunt sau nu fapte de comert;
d) daca operatiunile de depozit facute izolat sunt sau nu fapte de comert de tipul intreprinderilor.
Pentru prima problema, consideram ca intreprinzatorul poate sa fie numai o persoana juridica, o asemenea activitate fiind exclusa din lista prevazuta de Legea nr. 507/2002 privind organizarea si desfasurarea unor activitati economice de catre persoane fizice in care sunt evidentiate activitatile permise intreprinzatorilor persoane fizice pe baza de libera initiativa.
La a doua problema, consideram ca nu are nici o relevanta calitatea deponentului in calificarea ca fapta de comert a intreprinderii de depozit, o asemenea calificare decurgand din lege (art. 3 pct. 20 din Codul comercial).
Cu privire la cea de-a treia problema raspunsul este ca asemenea operatiuni sunt fapte de comert conexe deoarece acestea subzista datorita legaturii cu operatiunea principala care este depozitarea pentru ale carei marfuri se emit recipisele de depozit, scrisorile de gaj.
Pentru operatiunile de depozit facute izolat, calificarea este de fapte de comert conexe.
167. Preliminarii. Faptele de comert conexe reprezinta cea de-a treia categorie de fapte de comert din grupa faptelor de comert obiective.
Asemenea fapte prin ele insele sunt de natura civila dar dobandesc natura comerciala ca urmare a conexiunii lor dependente fata de alte operatiuni comerciale principale (fapte de comert obiective, fapte de comert subiective).
168. Notiune. Determinarea notiunii[94] faptelor de comert conexe are la baza teoria accesoriului fundamentata pe principiul 'accesorium sequitur principalem'.
Potrivit acestei teorii, faptele de comert conexe dobandesc aceasta calificare datorita caracterului comercial al operatiunilor principale fata de care sunt dependente si de la care primesc in mod absolut sau prezumat caracter comercial.
Faptele de comert conexe pot fi definite[95] ca acele operatiuni juridice care prin ele insele nu sunt comerciale si care au sau nu o existenta de sine statatoare dar care datorita unei conexiuni dependente fata de alte operatiuni juridice calificate ca fapte de comert dobandesc natura comerciala potrivit principiului 'accesorium sequitur principalem'.
In privinta teoriei accesoriului in determinarea notiunii de fapta de comert conexa s-au pus in literatura juridica anumite probleme:
a) care este fundamentul acestei teorii in materie comerciala;
b) care este domeniul in care este aplicabila aceasta teorie;
c) care sunt limitele aplicarii acestei teorii.
Cu privire la prima problema consideram ca fundamentul acestei teorii in a califica drept conexe anumite operatiuni obiective de comert consta in prevederile Codului comercial roman si anume:
a) art. 3 pct. 12 unde sunt precizate ca fapte de comert obiective 'operatiunile de mijlocire in afaceri comerciale', caracterul conex al acestora fiind determinat de esenta operatiunii de intermediere care este accesorie operatiunii principale, care este o fapta de comert (exemplu intermedierea unei vanzari-cumparari cu scop comercial);
b) art. 3 pct. 15-16 unde sunt reglementate constructia, cumpararea, vanzarea si revanzarea de vase pentru navigatiune, echiparea , armarea si aprovizionarea unui vas, expeditiile maritime, inchirierile de vase, imprumuturile maritime si toate contractele privind comertul pe mare si navigatiunea, aceste operatiuni fiind fapte conexe subordonate sau accesorii operatiunii principale care este comertul pe mare;
c) art. 3 pct. 19 in care se reglementeaza 'depozitele pentru cauza de comert', care sunt fapte accesorii ori de cate ori privesc depozitarea unor marfuri care au fost cumparate pentru revanzare, operatiunea principala fiind vanzarea-cumpararea;
d) art. 6 alin. 2 unde se dispune ca nu sunt fapte de comert contul curent si cecul in ceea ce ii priveste pe necomercianti cu exceptia situatiei, daca ele nu au o cauza comerciala, din aceasta deducandu-se ca, ori de cate ori acestea au o cauza comerciala sunt considerate fapte de comert accesorii.
In privinta celei de-a doua probleme avand in vedere caracterul general al principiului accesorialitatii acesta poate avea o arie mai larga decat cea a contractelor comerciale in care se poate aplica, iar intr-o grupare a domeniilor in care ar fi aplicabil, aceasta ar cuprinde:
a) domeniul contractelor comerciale in sensul ca de regula toate contractele incheiate de un comerciant pentru nevoile sale sunt considerate comerciale;
b) domeniul angajamentelor extracontractuale rezultate din delicte, cvasidelicte si cvasicontracte in sensul ca acestea sunt fapte de comert accesorii daca sunt realizate de comerciant in legatura cu comertul sau.
Pentru cea de-a treia problema, apreciem ca in ciuda generalitatii sale, teoria accesoriului are si anumite limite in cadrul domeniului de aplicare in sensul ca nu opereaza pentru situatiile in care:
a) operatiunile indeplinite de comerciant sunt fara legatura cu comertul sau, fiind facute pentru satisfacerea unei nevoi personale (cumparare de alimente pentru consum propriu, cumparare de bunuri de imbracaminte pentru uz personal, incheierea unei asigurari personale pentru cauza de viata);
b) operatiunile indeplinite de comerciant care sunt calificate de lege ca fiind de natura civila, acestea neputand deveni niciodata comerciale chiar daca sunt facute de comerciant (un testament al unui comerciant, o adoptie etc.).
169. Enumerare. In categoria faptelor de comert conexe pot fi enumerate urmatoarele:
a) contractele de report asupra titlurilor de credit (art. 3 pct. 3 Cod comercial);
b) operatiunile de bursa;
c) cumpararile sau vanzarile de parti sociale sau actiuni ale societatilor comerciale (art. 3 pct. 4 C. com.);
d) operatiunile de intermediere in afaceri comerciale (art. 3 pct. 12, art. 374; art. 405 C. com.);
e) cambia sau ordinele in producte sau marfuri (art. 3 pct. 14 C. com.);
f) operatiunile cu privire la navigatie (art. 3 pct. 15-16 C. com.);
g) depozitele pentru cauza de comert (art. 3 pct. 19 C. com.);
h) contul curent si cecul;
i) contractele de garantare a executarii obligatiilor comerciale.
170. Analiza. Deoarece asemenea operatiuni fac obiectul analizei pe larg in partea de contracte comerciale sau unde se pune in discutie problema titlurilor comerciale de valoare, in aceasta secventa ne rezumam doar la a le prezenta prin ceea ce inseamna notiunea fiecareia si caracteristicile.
171. Contractul de report. Potrivit art. 74 din Codul comercial 'Contractul de report consta in cumpararea pe bani gata a unor titluri de credit circuland in comert si in revanzarea simultana cu termen si pe un pret determinat catre aceeasi persoana a unor titluri de aceeasi specie'.
Din definitia data de lege se poate observa ca suntem in prezenta unei duble vanzari intre reportat si reportator care au alternativ si succesiv calitatea de vanzator si cumparator si care isi procura un avantaj din aceasta operatiune comerciala.
Contractul de report este fapta de comert conexa[96] deoarece exista in legatura si cu privire la un bun care incorporeaza o anumita valoare, o creanta de natura comerciala si care probeaza acest drept, operatiunea de report subzistand accesoriu operatiunii comerciale de nastere a unui titlu comercial de credit.
172. Operatiunile de bursa. Operatiunile de bursa sunt negocierile facute la bursa intre comercianti prin intermediul agentilor bursieri in scopul de a incheia tranzactii cu marfuri si valori pe baza de cerere si oferta.
Operatiunile de bursa consideram ca sunt fapte de comert conexe deoarece ele sunt asociate unei operatiuni principale care este vanzarea-cumpararea bunului, bursa facand sa se intalneasca oferta cu cererea sau daca avem in vedere operatiunile de bursa cu valori mobiliare, acestea se fac in privinta unor titluri de valoare care incorporaeaza drepturi de natura comerciala.
173. Cumpararile sau vanzarile de parti sociale sau actiuni. Potrivit art. 3 pct. 4 din Codul comercial roman, cumpararile sau vanzarile de parti sociale[97] sau actiuni ale societatilor comerciale sunt fapte de comert.
Aceste operatiuni sunt calificate ca fapte de comert fara a se comnitiona cumpararea de vanzare in continuare.
Ele sunt considerate fapte de comert conexe deoarece sunt in legatura cu o operatiune comerciala care este contractul de societate comerciala.
Prin operatiunea de vanzare-cumparare de parti sociale care poate fi facuta in forma subscrierii si varsamantului la constituirea societatii sau ulterior constituirii prin achizitionarea acestora ca efect al majorarii capitalului social ori al cesiunii de catre alti asociati, cumparatorul dobandeste drepturile de asociat intre care si un drept de creanta impotriva societatii corespunzator cotei achizitionate.
O problema care s-ar putea pune in discutie ar fi aceea daca si cumpararile de parti de interes la societatile in nume colectiv si la societatile in comandita simpla sunt sau nu fapte de comert conexe.
Consideram ca partile de interes avand regimul unor diviziuni ale capitalului social chiar daca nu sunt reprezentate prin titluri pot face obiectul unei operatiuni de cesiune iar actele de dobandire de parti de interes sau de cesiune pot fi considerate fapte de comert conexe deoarece sunt dependente de existenta contractului de societate care este operatiune comerciala.
174. Operatiuni de intermediere. In temeiul art. 3 pct. 12 din Codul comercial roman operatiunile de mijlocire (samsarie) in afaceri comerciale sunt considerate fapte de comert.
Potrivit art. 374 din Codul comercial 'mandatul comercial are ca obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama si socoteala mandantului'.
Potrivit art. 405 Din Codul comercial se dispune: 'comisionul are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de catre comisionar in socoteala comitentului'.
Conform art. 1 din Legea nr. 178/1934 pentru reglementarea contractului de consignatie 'contractul de consignatie este conventia prin care una din parti numita consignant, incredinteaza celeilalte parti numita consignatar, marfuri sau obiecte mobile spre a le vinde pe socoteala consignantului'.
Prin alte reglementari in afara celor mentionate sau prin practica judiciara se stabileste regimul juridic si al altor operatiuni de mijlocire in afaceri cum sunt:
a) contractul de curtaj care este un contract de mijlocire deosebit de comision, mandat sau consignatie in sensul ca persoana numita curtier doar pune in legatura cei doi parteneri neintervenind in nici un alt mod in perfectarea contractului (Curtea de Casatie, Decizia nr. 505/1923 si Decizia nr. 145/1997, publicate in 'Practica judiciara in materie comerciala', Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1991, p. 137-138, lucrare coordonata de Dr. C. Jornescu si Gh. |igaeru);
b) agentia de afaceri[98] care consta intr-o imputernicire in baza unui mandat pentru a gera afacerile altuia;
c) operatiuni de intermediere specializate cum sunt:
- agentiile de vanzare a imobilelor (A se vedea O.G. nr. 3/2000 privind organizarea activitatii agentilor imobiliari);
- agentiile de impresariat artistic;
- intermedierea de valori mobiliare care este o activitate efectuata de persoane autorizate constand in cumpararea si vanzarea de valori mobiliare ori drepturi aferente acestora ori derivand din acestea si operatiuni conexe ori accesorii autorizate de Comisia Nationala pentru Valori Mobiliare (A se vedea O.U.G. nr. 28/2002 privind valorile mobiliare, serviciile de investitii financiare si pietele reglementate).
Cu privire la contractul de mandat acesta are caracterul de fapta de comert conexa deoarece este legat de un act juridic comercial pe care trebuie sa-l incheie mandatarul in numele si pe seama mandantului (exemplu: o cumparare in scop de revanzare).
Cu privire la contractul de comision, acesta este fapta de comert conexa daca actul juridic pe care il incheie comisionarul cu tertul in nume propriu dar pe seama comitentului este comercial pentru comitent.
Cu privire la contractul de consignatie, acesta este fapta de comert conexa daca actul juridic incheiat de comisionar cu tertul este comercial pentru consignant (exemplu: vanzarea unui bun mobil pe care consignantul l-a cumparat pentru revanzare).
Cu privire la contractul de curtaj, acesta este comercial daca actul juridic pe care il intemeiaza este comercial.
Celelalte operatiuni de intermediere sunt fapte de comert conexe in masura in care operatiunea principala de care sunt legate este fapta de comert.
Deoarece contractele de intermediere in materie comerciala fac obiectul unui studiu amanuntit in materia obligatiilor comerciale ne limitam aici doar la aceste consideratii.
175. Preliminarii. In temeiul art. 6 alin. 2 si art. 3 pct. 14 din Codul comercial roman, ale Legii nr. 31/1990 sunt considerate fapte de comert:
a) cecul (art. 6 (2));
b) cambia (art. 3 pct. 14);
c) biletul la ordin (art. 3 pct. 14);
d) ordinele in producte sau marfuri (art. 3 pct. 14);
e) societatile comerciale (Legea nr. 31/1990, art. 1).
Asemenea acte de comert sunt considerate fapte de comert prin forma lor care le determina comercialitatea.
176. Cecul. Cecul[99] este un inscris prin care o persoana numita tragator da ordin unei banci numita tras la care are un disponibil sa plateasca la prezentarea titlului o suma de bani unei alte persoane numita beneficiar.
Emiterea unui cec este considerata fapta de comert conexa daca a fost facuta in scop comercial (exemplu: emiterea unui cec pentru plata unor marfuri care au fost cumparate cu scopul de a fi revandute).
177. Cambia. Cambia[100] este un inscris prin care o persoana numita tragator da ordin unei alte persoane numita tras sa plateasca la scadenta sau la ordin unei alte persoane numita beneficiar o suma de bani.
Emiterea unei cambii este considerata fapta de comert conexa daca raportul fundamental dintre tragator si tras este de natura comerciala.
178. Biletul la ordin. Biletul la ordin[101] este un inscris prin care o persoana numita emitent se obliga sa plateasca o suma de bani la scadenta unei alte persoane numita beneficiar sau la ordinul acesteia.
Emiterea biletului la ordin poate fi fapta de comert conexa daca este facuta in scop comercial sau in legatura cu un raport juridic fundamental de natura comerciala (exemplu: emiterea unui bilet la ordin pentru plata unei marfi pe care emitentul a cumparat-o de la beneficiar in scop de revanzare).
179. Ordinul in producte sau marfuri. Ordinul in producte sau marfuri sunt cambii care au specificul ca obligatiile au ca obiect o cantitate de marfuri si nu o suma de bani.
Emiterea ordinului in producte sau marfuri este fapta de comert conexa deoarece obligatia care se indeplineste prin ele este legata de un raport juridic fundamental (exemplu: emiterea unei scrisori de trasura pentru o marfa cumparata in scop de revanzare, emiterea unui conosament pentru o marfa transportata pe apa cumparata in scop de revanzare).
180. Societatile comerciale. Societatile comerciale[102] indiferent de forma lor sunt considerate comerciale chiar daca au ca obiect o activitate care in alte situatii ar fi civila[103] (exemplu: societatile comerciale agricole, cooperative de consum, societati pe actiuni).
Toate actele incheiate de o asemenea societate comerciala prin forma sa juridica sunt considerate fapte de comert conexe deoarece sunt facute in scopul comertului.
181. Operatiunile cu privire la navigatie. Potrivit art. 3 pct. 15 din Codul comercial sunt considerate fapte de comert, constructiunea, cumpararea, vanzarea si revanzarea de vase pentru navigatie si operatiunile privind echiparea, armarea si aprovizionarea unui vas.
De asemenea, potrivit art. 3 pct. 16 din Codul comercial sunt fapte de comert expeditiile maritime, inchirierea de vase, imprumuturile maritime si toate contractele privind comertul pe mare si navigatiunea.
Din redactarea art. 3 pct. 16 unde se precizeaza ca 'toate contractele privitoare la navigatiune' sunt fapte de comert se poate deduce ca notiunea are o sfera foarte larga[104] referindu-se prin extensie si la navigatia aeriana, desi textul art. 3 pct. 15-16 se refera la navigatia pe apa in mod preponderent.
In conceptia art. 3 pct. 15-16 din Codul comercial, operatiunile privitoare la navigatie, ca fapte de comert sunt de urmatoarele tipuri:
a) operatiuni de constructia navei;
b) operatiuni de cumpararea, vanzarea si revanzarea navei;
c) operatiuni de echipare si armare a navei (dotare cu instrumente, aparate de bord, ancore, alimente, combustibil, medicamente etc.);
d) operatiuni privitoare la transport (incheierea de contracte de navlosire de transport maritim);
e) eliberare de documente privind transportul (conosament);
f) operatiuni de imprumut maritim (contract de imprumut cu garantie nava, navlul sau o parte din marfa);
g) orice alte contracte privitoare la comertul pe mare si la navigatiune pe apa sau in alta modalitate.
Opreratiunile cu privire la navigatiune sunt fapte de comert conexe deoarece ele sunt legate de operatiunea de comert bazata pe ideea de navigatie, care este operatiunea principala indiferent de modalitatea in care se realizeaza.
182. Depozitele pentru cauza de comert. Prin art. 3 pct. 19 Codul comercial roman califica fapte de comert 'depozitele pentru cauza de comert'.
Operatiunile de depozitare pentru cauza de comert sunt considerate fapte de comert conexe daca sunt realizate in alte locuri decat in docuri si antrepozite si privesc marfuri care au fost depozitate ca urmare a cumpararii pentru revanzare si daca operatiunea de depozitare este legata de aceasta operatiune principala care este cumpararea in scop de revanzare.
Caracterul comercial al operatiunii de depozitare decurge din natura comerciala a operatiunii principale, neavand relevanta natura voluntara sau necesara a depozitului.
183. Contractul de cont current. Conform art. 6 alin. 2 din Codul comercial roman 'contul curent si cecul nu sunt considerate fapte de comert in ce priveste pe necomercianti, afara numai daca ele n-au o cauza comerciala'.
Din prevederea legala mentionata se poate deduce ca in masura in care au scop comercial contul curent si cecul sunt considerate fapte de comert.
Contul curent ca act juridic este utilizat de comerciantii intre care exista un volum reciproc mai mare de afaceri.
El este definit ca un contract prin care partile se inteleg ca in loc sa lichideze creantele lor reciproce nascute din prestatii facute una catre cealalta sa regularizeze soldul final la un anumit termen prin achitarea de catre partea care va fi debitoare a acestui sold si nu dupa fiecare prestatie.
Operatiunea de cont curent este fapta de comert chiar daca este facuta de catre necomercianti, daca aceasta are cauza comerciala.
Contul curent este fapta de comert conexa deoarece ea este asociata unei operatiuni principale (evidenta si regularizarea platii pretului dintr-un contract de vanzare-cumparare sau de prestari de servicii).
184. Preliminarii. In categoria contractelor de garantare a executarii obligatiilor comerciale pot fi cuprinse in masura in care au cauza comerciala urmatoarele:
a) contractul de fidejusiune reglementat de art. 1652 din Codul civil;
b) contractul gaj (garantie reala mobiliara) reglementat de art. 1685-1686 din Codul civil si art. 14 din Legea nr. 99/1999 privind accelerarea reformei economice, titlul VI privind regimul juridic al garantiilor reale mobiliare;
c) contractul de ipoteca reglementat de art. 1746 si urm. din Codul civil;
d) contractul de cautiune bancara reglementat de Legea bancara nr. 58/1998, art. 8 lit. g;
e) contractul de garantie bancara autonoma reglementat de Legea bancara nr. 58/1998, art. 8 lit. g.
185. Contractul de garantie reala mobiliara. Contractul de garantie reala mobiliara este acel contract prin care debitorul constituie in favoarea creditorului o garantie asupra unui bun mobil pentru a-l asigura pe acesta din urma de executarea unei obligatii rezultata dintr-un alt raport juridic.
186. Contractul de ipoteca. Contractul de ipoteca este acel contract prin care debitorul constituie in favoarea creditorului un drept real asupra unui imobil pentru garantarea executarii unei obligatii nascute dintr-un alt raport juridic intre parti.
187. Contractul de cautiune bancara. Contractul de cautiune bancara este un contract prin care o banca se angajeaza fata de creditorul care este beneficiarul garantiei sa execute ea obligatia debitorului daca acesta nu o indeplineste.
188. Contractul de garantie bancara autonoma. Contractul de garantie bancara autonoma este acel contract prin care o banca se obliga sa garanteze pe beneficiar de conduita unei persoane garantate pentru obtinerea unui rezultat iar in situatia in care acesta nu este obtinut, sa plateasca ea beneficiarului o suma de bani cu titlu de despagubiri.
189. Contractul de fidejusiune. Contractul de fidejusiune (cautiune) este contractul prin care o persoana numita fidejusor se obliga fata de creditorul altei persoane debitor, sa execute ea obligatia acestuia din urma daca el nu o va executa..
Ceea ce trebuie remarcat este ca aceste contracte accesorii sunt considerate fapte de comert conexe daca obligatia rezultata dintr-un raport principal dintre partile debitor si creditor are cauza comerciala.
[1]Pentru calificare a se vedea: C. Vivante, Principii de drept comercial, 1928 (traducere), p. 22; P. Porutiu, Tratat de drept comercial, vol. I, Editura Universitatii, Cluj, 1945, p. 90.
[2]A se vedea: I.L. Georgescu, Drept comercial roman, vol I, Editura Socec, Bucuresti, 1946, p. 185; R.P. Vonica, op. cit., Bucuresti., 2000, p. 272-273; S.D. Carpenaru, op. cit. ., Bucuresti., 2000, p. 33.
[3]Potrivit art. 1294 din Codul civil 'vinderea este o conventie prin care doua parti se obliga intre sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru si aceasta a plati celei dintai pretul lui'.
[4]In art. 60-73 din Codul comercial sunt prevederi specifice despre vanzarea comerciala (vanzarea pe un pret determinabil; executarea obligatiilor etc.).
[5]A se vedea: I. Turcu, op. cit., 1998, p. 56-57.
[6]In acest sens: S.D. Carpenaru, op. cit, 2000, p. 34.
[7]Ca imprejurari care sa determine implicit intentia de vanzare sau inchiriere: cumpararea unei cantitati de bunuri care depaseste cu mult nevoile personale.
[8]Exemplu: nu se considera comerciale: cumpararile de ambalaje efectuate de un agricultor pentru ambalarea produselor sale agricole (saci, ladite, cutii etc), cumpararea de rechizite, accesorii si materiale sanitare efectuate de scoli, spitale, alte institutii publice.
[9]Emisiunea de titluri de stat se face de MFP iar derularea operatiunilor cu titluri de stat se face prin institutii financiare specializate (BNR, Trezorerie, alte banci). Titlurile de stat poarta denumiri diferite: obligatiuni, bonuri de tezaur, certificate de tezorerie).
[10]Titlurile de credit confera urmatoarele categorii de drepturi: a) dreptul la o suma de bani (cambia, biletul la ordin, cecul, politele de asigurare pe viata la ordin, obligatiunile emise la societatile comerciale); b) dreptul la o cantitate de marfuri aflate in depozite (recipisele de depozit, conosamentele); c) drepturi complexe cum sunt dreptul la vot, dreptul la dividende, dreptul la o cota parte din patrimoniu (actiunile la societatile comerciale).
[11] In categoria altor bunuri care circula in comert pot fi aratate: a) universalitatile de fapt (fondul de comert; o biblioteca ; o turma de animale) ; b) bunurile incorporale care fac obiectul unor drepturi private sau exclusive (firma, emblema, clientela, vadul comercial, brevetele de inventie , marcile de fabrica , marcile de comert).
[12] S.D.Carpenaru, op. cit., 2000, p. 36.
[13] A se vedea: Curtea de Apel Bucuresti, Culegere de practica judiciara in materie comerciala, Editura Rosseti, 1999, p. 31, Dec. nr. 765/1999, in care se mentioneaza ca « litigiul dintre Primarie si o societate comerciala referitor la un spatiu comercial este de natura comerciala iar nu civila » .
[14]O.G. nr. 51/1997 privind operatiunile de leasing si societatile de leasing prevede ca: “operatiunile de leasing pot avea ca obiect bunuri imobile de folosinta indelungata aflate in circuitul civil, cu exceptia inregistrarilor pe banda audio si video a pieselor de teatru, manuscriselor, brevetelor si a drepturilor de autor” (art. 1 (2)).
[15] S.D. Carpenaru, op. cit, 2000, p. 36; R.P. Vonica, op. cit., 2000, p. 283 - 284.
[16] S.D. Carpenaru, op. cit., 2000, p. 36 - 37; R.P. Vonica, op. cit., 2000, p. 284; Cas. I, Dec. nr. 1555/1924, J.R. 1925, p. 111; Cas. II, Dec. nr. 135/1912, C.J., 1912, p. 216.
[17] A se vedea: S.D. Carpenaru, op. cit., 2000, p. 37; I. Turcu, op. cit., 1998, p. 60.
[18] Cas, I, Dec. nr. 1555/30.09.1924, J.R. 1925, p. 111; Cas. I, Dec. nr. 1356/18.07.1924, P.R. 1925, III, p. 2.
[19]Cas. III, Dec. nr. 1344/1931 publicata in Practica judiciara in materie comerciala, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1991, p. 32, (coordonatori Dr. C. Jornescu si Gh. |igaeru
[20]A se vedea: M.A. Dumitrescu, Curs de comerciu, Editura Cugetarea, Bucuresti, 1926, p. 234; Cas. III. Decizia nr. 2440/1937, publicata in Practica judiciara in materie comerciala, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1991, p. 32 (coordonatori: C. Jornescu, Gh. |igaeru).
[21]Idem 163
[22] A se vedea art. 3 lit. b din Legea nr. 58/1998.
[23]Pentru o clasificare a activitatilor bancare a se vedea: I. Turcu, op. cit., Bucuresti, 1998, p. 69; R.P. Vonica, op. cit., Bucuresti, 2000, p. 291. In opinia autorilor mentionati bancile pot desfasura urmatoarele categorii de operatiuni: a) operatiuni pasive (depozite); b) operatiuni active (credite); c) operatiuni accesorii (incasari, plati etc.); d) operatiuni conexe (operatiuni valutare, operatiuni cu metale pretioase).
[24]A se vedea: art. 3 lit. f din Legea nr. 58/1998.
[25]In acest sens: Dr. Belu Magdo Mona Lisa, Contracte comerciale - traditionale si moderne, Editura Tribuna Economica, Bucuresti, 1991, p. 217.
[26]A se vedea: I. Turcu, op. cit., 1998, p. 70; R.P. Vonica. op. cit., 2000, p. 296.
[27]A se vedea pentru clasificari: I. Turcu, op. cit., 1998, p. 72; R.P. Vonica, op. cit., 2000, p. 298-299.
[28]A se vedea:
[29] A se vedea: Regulamentul B.N.R. nr. 3/1997 privind efectuarea operatiunilor valutare pct. 1.20.
[30] In acest sens: Regulamentul B.N.R. nr. 3/1997 - NRV 2, pct. I, 1.
[31] Prin alti intermediari autorizati se intelege societati comerciale care detin in administrare unitati hoteliere (Regulamentul B.N.R. nr. 3/1997 - NRV 2 pct. 3.3).
[32] A se vedea: Regulamentul BNR nr. 3/1997. pct. 1.17.2.12.
[33] Potrivit art. 2 lit. b din OUG nr. 79/2002 prin furnizor de retele de comunicatii electronice se intelege o persoana a carei activitate consta, in tot sau in parte, in furnizarea unei retele de comunicatii electronice;
[34] A se vedea: R.P. Vonica, op. cit., 2000, p. 305-306.
[35] A se vedea pentru criteriile de delimitare a notiunii de intreprindere: R.P. Vonica, op. cit., 2000, p. 307 si urm.
[36] A se vedea I.N. Fintescu, Curs de drept comercial, vol. I, 1929, Bucuresti, p. 44-45.
[37] I.L. Georgescu, Drept comercial roman, vol. I, Editura Socec, Bucuresti, 1946, p. 168.
[38] O. Capatana, Societatile comerciale, Editura Lumina , Bucuresti, 1991, p. 169.
[39] S.D. Carpenaru, op. cit., Bucuresti, 2000, p. 39.
[40] S.D. Carpenaru, op. cit., Bucuresti, 2000, p. 39.
[41] M. de Juglart, B. Ippolito, Cours de droit commercial, vol. I, Ed. Montchrestien, 1978, p. 134.
[42] A se vedea art. 1-2 din Legea nr. 5/1978 in care se dispunea: intreprinderea este 'unitatea de baza in care se desfasoara activitatea economico-sociala' si 'are ca obiect in functie de specific producerea de bunuri, executarea de lucrari sau prestarea de servicii si aprovizionarea si desfacerea produselor'.
[43] A se vedea art. 2 alin. 2 din Legea nr. 5/1978 in care se preciza ca: 'intreprinderile au personalitate juridica'.
[44] A se vedea: Legea nr. 133/1999, art. 2.
[45] A se vedea si: R.P. Vonica, op. cit., 2000, p. 314.
[46] Pentru caracteristici a se vedea S. D. Carpenaru, op. cit. , 2000, p. 39-40 si R.P. Vonica, op. cit., 2000, p. 312.
[47] A se vedea: Legea nr. 507 2002, art.1.
[48] A se vedea Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale, art. 2.
[49] A se vedea Legea nr. 109/1996 privind organizarea si functionarea cooperatiei de consum si a cooperatiei de credit, art. 15.
[50] A se vedea Legea nr. 507 2002, art. 1
[51] A se vedea Codul comercial roman, art. 251-254.
[52] In acest sens: S.D. Carpenaru, op. cit., 2000, p. 40; R.P. Vonica, op. cit., 2000, p. 317.
[53] Idem 195.
[54] A se vedea: S.D. Carpenaru, op. cit., 2000, p. 40.
[55] In acest sens: I. Turcu, op. cit., 1998, p. 9; R.P. Vonica, op. cit., 2000, p. 323.
[56] A se vedea C.S.J. , Sectia contencios daministrativ, Decizia nr. 52/1994, RDC nr. 5/1994, p. 78.
[57]A se vedea si: S.D. Carpenaru, op. cit, 2000, p. 42.
[58]Pentru alte definitii a se vedea: S.D. Carpenaru, op. cit., 2000, p. 42; I. Turcu, op. cit., 1998, p. 93; R.P. Vonica, op. cit., 2000, p. 325.
[59]In acest sens: R.P. Vonica, op. cit., 2000, p. 235.
[60]A se vedea S.D. Carpenaru, op. cit., 2000, p. 43; R.P. Vonica, op. cit., 2000, p. 235-236; I. Turcu, op. cit., 1998, p. 93.
[61]A se vedea I.L. Georgescu, op. cit., 1946, p. 261-263, R.P. Vonica, op. cit., 2000, p. 326; S.D. Carpenaru, op. cit., 2000, p. 43.
[62]A se vedea: S.D. Carpenaru, op. cit., 2000, p. 43; I. Turcu, op. cit., 1998, p. 93; R.P. Vonica, op. cit., 2000, p. 328-329.
[63] Contractul de comision este reglementat de art. 405 din Codul comercial unde se precizeaza: 'Comisionul are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de catre comisionar in socoteala clientului'.
[64] Contractul de consignatie este reglementat de art. 1 din Legea nr. 178/1934 pentru reglementarea contractului de consignatie unde se precizeaza : «Contractul de consignatie este conventia prin care una din parti numita consignant incredinteaza celeilalte parti numita consignatar, marfuri sau obiecte mobile spre a le vinde pe socoteala consignantului».
[65]A se vedea I.L. Georgescu, op. cit., 1946, p. 268; S.D. Carpenaru, op. cit., 2000, p. 44-45; R.P. Vonica, op. cit., 2000, p. 340; R. Petrescu, Drept comercial roman, Editura Oscar Print, Bucuresti, 1996, p. 36-37.
[66] In acest sens: I.L. Georgescu, op. cit., 1946, p. 268.
[67] Pentru detalii a se vedea: I.N. Fintescu, Curs de drept comercial, vol. I. Bucuresti, 1929, p. 52; R.P. Vonica, op. cit., 2000, p. 334; S.D. Carpenaru, op. cit., 2000, p. 44.
[68] A se vedea: I.L. Georgescu, op. cit., 1946, p. 268; I. Turcu, op. cit., 1998, p. 94.
[69]A se vedea: S.D. Carpenaru, op. cit., 2000, p. 46; R.P. Vonica, op. cit., 2000, p. 350; R. Petrescu, op. cit., 1996, p. 38.
[70]A se vedea: S.D. Carpenaru, op. cit., 2000, p. 46.
[71] A se vedea R.P. Vonica, op. cit., 2000, p. 355.
[72] Serviciile postale sunt potrivit O.G. nr. 31/2002, art. 2 lit. a “servicii destinate publicului, constand in colectarea, sortarea, transportul si livrarea la destinatari a trimiterilor postale, efectuate cu caracter profesional si in scopul obtinerii de profit”;
[73] Operatiunile privind energia electrica sunt conform OUG nr. 68/1998
[74]A se vedea S.D. Carpenaru, op. cit., 2000, p. 46-47; R.P. Vonica, op. cit., 2000, p. 351-391; St. Sipos, Cu privire la natura juridica a activitatii de transport, RDC nr. 11/1996, p. 39 si urm; O. Capatana, Contractul comercial de transport, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1995, p. 26-27.
[75] Potrivit art. 9 din Legea nr. 136/1995 privind asigurarile si reasigurarile in Romania 'prin contractul de asigurare, asiguratul se obliga sa plateasca o prima asiguratorului iar acesta se obliga ca la producerea unui anume risc sa plateasca asiguratului sau beneficiarului despagubirea sau suma asigurata denumita in continuare indemnizatie, in limitele si termenele convenite'.
[76] R.P. Vonica, op. cit., 2000, p. 392. A se vedea si : F. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami, Bucuresti, 1996, p. 406.
[77] Pentru exemplificare: un contract de asigurare de bunuri afectate activitatii comerciale dintre un asigurator societate comerciala de asigurari si un asigurat persoana juridica de tipul societatii comerciale.
[78] De exemplu: un contract de asigurare de viata intre o societate de asigurari si o persoana fizica necomerciant.
[79] La asigurarile prin efectul legii (obligatorii) drepturile si obligatiile partilor se realizeaza prin vointa legii, partile neputand influenta continutul raportului juridic respectiv (ex. asigurarea de raspundere civila obligatorie pentru pagubele produse prin accidente auto).
[80] La asigurarea facultativa, partile stabilesc continutul raportului juridic de asigurare (drepturile si obligatiile).
[81] In categoria bunurilor supuse asigurarii pot fi: cladiri, bunuri mobile, animale etc.
[82] Asigurarile de persoane vizeaza integritatea fizica si viata persoanei adica: pentru cauze de deces, pentru invaliditati prin pierderea unor organe etc.
[83] Asigurarea de raspundere civila priveste o suma echivalenta cu despagubirile pe care asiguratorul ar trebui sa le dea pentru pagube cauzate unor terte persoane (accidente, culpa profesionala etc.).
[84] Intreprinderile de asigurari directe sunt de doua feluri:
- asigurari directe cu prima potrivit carora asiguratorul se obliga in schimbul unei prime (sume de bani) pe care o primeste de la asigurat sa-l dezdauneze pe acesta, de eventualele pagube sau sa-i plateasca o suma fixa pentru acestea;
- coasigurarea care este o asigurare directa la care participa mai multi asiguratori care se obliga sa suporte proportional cu suma asigurata o eventuala dauna sau sa plateasca o suma fixa stabilita pentru aceasta.
[85] Asigurarile indirecte sau reasigurarile sunt asigurari prin care asiguratorul direct se asigura la un alt asigurator (reasigurator) contra unei cote fixe.
[86] Asigurarile mutuale sunt forme de organizare asociativa intre mai multe persoane care sunt supuse unor riscuri similare si care constituie un fond comun din care se platesc despagubirile in cazul producerii evenimentului, fiecare asociat fiind asigurat si asigurator in acelasi timp.
[87] Asigurarile interne sunt acele asigurari in care atat asiguratorul cat si asiguratul au sediul, respectiv domiciliul in tara si care opereaza doar pe teritoriul tarii.
[88] Asigurarile externe sunt acele asigurari cu element de extraneitate in sensul ca asiguratorul sau asiguratul au sediul ori domiciliul in alta tara, obiectul sau riscul asigurat se produce in alta tara decat aceea unde se inchie contractul.
[89]Potrivt art. 2 pct. 5 din Legea nr. 32/2000, prin asigurator se intelege 'persoana juridica romana sau straina ori societatea mutuala autorizata in conditiile prezentei legi, sa exercite activitati de asigurare'.
[90]A se vedea S.D. Carpenaru, op. cit., 2000, p. 48.
[91]A se vedea R.P. Vonica, op. cit., 2000, p. 405-406.
[92] Contractul de depozit comercial a fost definit ca: 'un contract prin care o persoana numita deponent incredinteaza un bun mobil altei persoane, numita depozitar care se obliga in schimbul unei sume de bani sa-l pastreze si sa-l restituie in natura la termenul stipulat sau la cerere'. (A se vedea R.P. Vonica, Dreptul contractelor comerciale, Editura Holding Reporter, Bucuresti, 1999, p. 395).
[93] A se vedea S.D. Carpenaru, op. cit., 2000, p. 49; I. Turcu, op. cit., 1998, p. 99-100.
[94] A se vedea S.D. Carpenaru, op. cit., 2000, p. 49; R.P. Vonica, op. cit., 2000, p. 412; S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M.G. Lostun, op. cit., 2000, p. 45-46.
[95] A se vedea: S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M.G. Lostun, op. cit., 2000, p. 45; R.P. Vonica, op. cit., 2000, p. 411-412.
[96] In literatura juridica s-a afirmat ca operatiunile de report sunt fapte de comert conexe pentru ca nu pot fi incadrate nici in grupa intreprinderilor comerciale, nici in cea a vanzarilor, motivatie pe care o consideram insuficienta (A se vedea R.P. Vonica, op. cit., 2000, p. 417).
[97] Actiunile sunt fractiuni ale capitalului social la societatile pe actiuni si in comandite pe actiuni. Cuantumul minim al unei actiuni este de 1000 lei.
[98]A se vedea: R.P. Vonica, op. cit., 2000, p. 432.
[99]Pentru detalii privind cecul a se vedea Legea nr. 59/1934 asupra cecului.
[100]Pentru detalii privind cambia a se vedea Legea nr. 58/1934 privind cambia si biletul la ordin.
[101]A se vedea pentru biletul la ordin Legea nr. 58/1934.
[102]Pentru formele societatii comerciale a se vedea Legea nr. 31/1990, art. 2.
[103]In acest sens: R.P. Vonica, op. cit., 2000, p. 444.
[104]A se vedea: R.P. Vonica, op. cit., 2000, p. 444.
Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate
