Structura financiara a intreprinderii si riscul

Structura financiara a intreprinderii si riscul

S-a demonstrat, de nenumarate ori, ca functionarea unui intreprinderi fara un capital adecvat este una din cauzele cele mai raspandite ale esecului in afaceri. Pe langa un capital suficient, intreprinderea trebuie sa aiba si o structura a capitalului adecvata, adica o combinatie corecta de capital propriu si imprumuturi.

Orice intreprindere are posibilitatea, cel putin teoretic, sa apeleze la doua tipuri de finantari : finantare interna si finantare externa. Finantarea interna cunoscuta si sub denumirea de autofinantare cuprinde fluxurile de numerar rezultate din profitul retinut pentru dezvoltare si din cheltuielile cu amortizarea suportate de intreprindere. Finantarea externa se refera la suma imprumuturilor (datoriilor) pe termen lung, mediu si scurt si la capitalul propriu nou emis de catre intreprindere ca sursa de procurare a fondurilor necesare, precum si la operatiunile de leasing.

Daca, in general, capitalul se defineste ca fiind orice bun sau stoc de bunuri - financiare sau fizice - capabile sa genereze venit, prin structura capitalului unei intreprinderi se intelege proportia relativa a capitalului propriu si a imprumuturilor pe termen lung utilizate la finantarea activelor acesteia. Cu alte cuvinte, structura capitalului unei intreprinderi reflecta compozitia capitalurilor ei. Daca insa vorbim de structura financiara a intreprinderii, atunci ne referim la raportul existent intre finantarea interna si finantarea externa, precum si intre finantarile pe termen scurt si cele pe termen lung.

Orice intreprindere dispune de capital propriu, format din capitalul social adus de actionari/asociati, din profitul nedistribuit ca dividende si reinvestit si din anumite rezerve pe care ea le constituie potrivit legii sau actului sau constitutiv. Dar, aproape in toate cazurile, intreprinderile nu se finanteaza in proportie de 100% prin capitaluri proprii, ci recurg concomitent si la finantari externe. Selectarea tipurilor de finantare externa si ponderea acestora in raport cu finantarea interna reprezinta un aspect principal al politicii financiare a intreprinderii.

Deciziile privitoare la stabilirea surselor corespunzatoare de fonduri, interne sau externe, afecteaza atat politica dividendelor platite, cat si structura financiara. Aceste decizii depind, de asemenea, de o serie de factori. Astfel, din punctul de vedere al intreprinderii si al actionarilor acesteia, factorii care determina apelarea la o anumita sursa noua de finantare sunt :

1) costurile administrative si legale ale cresterii finantarii (cu emisiunea de actiuni, obligatiuni, cu contractarea imprumuturilor bancare) ;

2) costul serviciului finantarii, spre exemplu platile de dobanda ;

3) nivelul obligatiei de a face plati de dobanda si altele asemenea (gradul de indatorare) ;

4) nivelul obligatiei de a rambursa finantarea ;

5) deductibilitatea fiscala a costurilor legate de finantare ;

6) efectul unei noi finantari asupra nivelului de control al intreprinderii de catre actionarii existenti si libertatea lor de actiune.

Din punctul de vedere al furnizorilor unei noi finantari, sunt importanti urmatorii factori :

nivelul venitului asteptat de investitori ;

nivelului riscului atasat veniturilor asteptate ;

potentialul de lichidare al investitiei lor fie direct de catre intreprindere prin rambursarea datoriei, fie prin intermediul pietei secundare ;

nivelul impozitului pe venitul personal pentru veniturile din investitii ;

gradul de control sau de influenta asupra afacerilor intreprinderii pe care il obtin investitorii ca urmare a investitiei facute.

Politica dusa de firma in privinta structurii capitalului si a structurii financiare implica o optiune intre risc si venit, adica utilizand intr-o proportie mai mare imprumuturile pentru asigurarea finantarii, cresc riscurile legate de fluxul profiturilor firmei, dar un procent ridicat al imprumuturilor conduce, in general, la o rata ridicata a rentabilitatii.

Structura optima a capitalului/finantarii este acea structura care asigura un echilibru optim intre risc si venit si, astfel, maximizeaza valoarea firmei. Actionarii sau asociatii unei firme beneficiaza de pe urma modificarii structurii capitalului/finantarii daca si numai daca valoarea firmei creste in urma acestei modificari. Astfel, conducatorii de intreprinderi trebuie sa aleaga acea structura de capital/financiara care cred ei ca va conduce la cresterea valorii intreprinderii pentru a fi benefica pentru proprietarii ei.

Structura capitalului/financiara este o variabila care nu depinde numai de firma, de obiectivele sale de crestere, de rentabilitatea scontata sau de riscurile pe care este dispusa sa si le asume. Ea este influentata si adesea determinata de actionari, de banci sau alti creditori, de stat, precum si de conjunctura economico-financiara, situatia pietei financiare, oscilatiile ratei dobanzii etc. Toate acestea sugereaza ca structura capitalului si cea financiara sunt influentate de mai multe riscuri la care este supusa activitatea unei firme.

Deciziile luate de firma in privinta structurii capitalului/financiare sunt influentate in principal de urmatorii factori : riscul afacerii, fiscalitate, flexibilitatea financiara, tipurile de active detinute de firma etc.

Riscul afacerii reprezinta, in general, sacrificarea unui avantaj imediat sau absenta unui consum imediat in schimbul unor avantaje viitoare. In cazul intreprinderii, riscul afacerii decurge din decizia intreprinderii de a nu utiliza pentru finantare imprumuturile. Aceasta decizie are la baza mai ales in cazul intreprinderilor care se confrunta cu incertitudini in privinta veniturilor din exploatare (activitatea curenta), putand chiar sa se confrunte cu incapacitate de plata. Datorita acestui fapt, ele neputand sa apeleze la imprumuturi trebuie sa se finanteze in special cu capitalul propriu. Asadar, riscul afacerii poate fi definit ca fiind modificarea inerenta a veniturilor viitoare previzibile generate de activele intreprinderii, daca aceasta nu apeleaza la imprumuturi pentru finantare.

Riscul afacerii variaza de la un domeniu de activitate la altul si de la o intreprindere la alta, in cadrul aceluiasi domeniu de activitate. In plus, riscul afacerii se poate modifica in timp. In general, intreprinderile mici si cele care realizeaza un singur produs au un grad relativ ridicat al ricului afacerii.

Riscul afacerii depinde de mai multi factori, dintre care cei mai importanti sunt : variabilitatea cererii, variabilitatea preturilor produselor si serviciilor, variabilitatea preturilor intrarilor de materii prime, materialle etc., capacitatea ajustarii preturilor produselor si serviciilor livrate de intreprindere la schimbarile intervenite in preturile intrarilor si, in fine, levierul exploatarii (raportul dintre costurile fixe si cele totale).

Fiscalitatea influenteaza structura financiara a intreprinderii prin caracterul deductibilitatii dobanzii din profitul impozabil, ceea ce inseamna scaderea costului efectiv al finantarii prin imprumut.

Flexibilitatea financiara este abilitatea de a creste sursele de finantare in conditii rezonabile in cazul unor circumstante nefavorabile. Atunci cand oferta de bani din economie este restransa sau cand o firma se confrunta cu dificultati in activitatea de exploatare, furnizorii de finantare prefera sa imprumute doar firme cu situatii economico-financiare solide. Deci, disponibilitatea fondurilor de finantare existente pe piata si capacitatea intreprinderii de a avea acces la aceste fonduri exercita o influenta majora asupra structurii financiare optime.

Tipurile de active detinute de firma constituie un alt factor ce influenteaza structura capitalului. In cazul unei stari de insolvabilitate, costurile acestei stari depind de tipurile de active pe care le are intreprinderea. Cu cat ponderea activelor putin lichide este mai mare, cu atat costurile cu starea de insolvabilitate sunt mai mari.

In cazul in care intreprinderea utilizeaza pentru finantare datoriile, ea se expune riscului financiar, adica a probabilitatii de a fi influentat negativ nivelul profitului in urma relatiei cu creditorii, precum si a posibilitatii ca rentabilitatea economica sa nu fie la nivelul necesar acoperirii costului cu dobanda.