Argument pentru o stilistica integrata

ARGUMENT PENTRU O STILISTICA INTEGRATA

Daca modul de a privi stilul apartine conceptiei moderne care deriva din cuvintele lui Buffon, „le style c`est l`homme même”, stilistica nu poate ramane ancorata rigid intr-un domeniu sau in altul, fara a lasa deschise caile spre intalnirea cu celelalte discipline care sunt dedicate omului.

Considerata ca apartinand stiintei limbii, stilistica a prezentat o evolutie sinuoasa, cu numeroase caderi in umbra si tot atatea revirimente, cel mai spectaculos si mai complex fiind cel care se intampla in ultimul timp, cand sub diferite aspecte si denumiri, influentata, cum era si normal, de teoriile comunicationale, stilistica revine in actualitate cautandu-si in continuare identitatea.

Cu radacini recunoscute in retorica antica, stilistica s-a subsumat initial acesteia Arta a exprimarii artistice, dar si a exprimarii corecte, retorica cuprindea prescriptii riguroase privind tehnica elaborarii unui discurs, avand drept scop convingerea. Partile constitutive ale unui discurs erau considerate: inventio (descoperirea ideilor, a argumentelor), dispositio (regulile de dispunere, de ordonare a acestora) si elocutio, cuprinzand regulile privitoare la utilizarea mijloacelor de expresie: limba si figurile.[1]

Cu timpul retorica si-a restrans domeniul la elocutio, parte al carei rol era considerat fundamental pentru formarea oratorului. Folosirea textului literar ca model va produce o deplasare a interesului dinspre cuvantul rostit spre creatia literara scrisa, astfel incat Aristotel va distinge curand doua domenii care se ocupa din unghiuri diferite de elocutio: retorica si poetica. Retorica va fi interesata de productiile genului oratoric si de mijloacele lui de realizare, iar poetica de structura operei literare, potrivit genurilor liric, epic si dramatic, dar avand ca element comun, si una si cealalta, folosirea mijloacelor de expresie ale limbii. Prin apropierea celor doua arte sub semnul comun al lui elocutio, elocutiunea din retorica, extinsa si asupra literaturii, se confunda cu notiunea de stil.[2]

Desi termenul de stilistica se impune abia in secolul XIX, inainte chiar de a se fi pus bazele stilisticii ca stiinta independenta, existenta ei este legata de mult mai vechea idee de stil, regasita, asa cum s-a constatat, si in retorica, unde se vorbea de stil simplu, stil mediu sau mediocru si stil inalt sau sublim.

Prefigurata in lucrarile lui Wilhelm Wackernagel (1873), stilistica este recunoscuta ca stiinta independenta o data cu aparitia lucrarilor lui Charles Bally si, mai ales, cu aparitia Tratatului de stilistica franceza din 1909. Acesta ii stabileste ca obiect de studiu mijloacele de expresie ale VORBIRII unei comunitati considerate din punctul de vedere al continutului lor afectiv, in speta limba vorbita, iar ca metoda, propune metoda social - psihologica, stabilind principiile metodologiei cercetarii stilistice.

Bally nu considera stilul ca obiect al stilisticii pe care o defineste drept stiinta care se ocupa cu ”studiul mijloacelor de expresie ale vorbirii unei comunitati lingvistice, din punctul de vedere al continutului lor afectiv, adica exprimarea faptelor de sensibilitate prin limbaj si actiunea faptelor de limba asupra sensibilitatii”,[La stylistique étudie donc les faits d’expression du language au point de vu de leur contenu affectif, c’est-a-dire l’expression des faits de la sensibilité par le language et l’action des faits de language sur la sensibilité.][3]

Bally merge pe ideea unei stilistici a vorbirii, in acceptiune saussuriana, nu pe aceea de stilistica literara. Pentru Bally, limbajul exprima idei si sentimente, stilistica fiind interesata de expresia acestor sentimente. In realizarea expresiei exista la Bally doua tipuri de raporturi pe care le numeste: efecte naturale si efecte prin evocare; prin primele suntem informati asupra sentimentelor incercate de locutor; celelalte dau informatii privind mediul sau lingvistic. Aceste efecte sunt obtinute prin alegeri judicioase printre marcile variabile ale limbii, mai ales de la nivelul lexicului si sintaxei. De altfel, stilistica limbii este o stilistica a alegerii stilistice, in timp ce stilistica literara este cunoscuta ca stilistica a devierii de la norma, stilul literar fiind acceptat ca singularitate care se opune normelor colective[4].

Karl Vossler si mai tarziu Leo Spitzer sunt doi dintre cei mai cunoscuti reprezentanti ai stilisticii literare, ultimul facand un prim pas spre o stilistica generala, in momentul in care se orienteaza nu numai spre stilul ca deviere, de natura individuala, expresiva si psihologica, ci si spre sistemul de procedee stilistice imanente textelor dezvoltand „o metoda structurala care cauta sa defineasca unitatea operei fara sa faca apel la personalitatea autorului.” (Spitzer 1958, apud ND 1995: 182)

Dar aceasta impartire in stilistica a limbii si stilistica literara nu este singura. Apar mai multe distinctii in functie de diversi factori. Stilistica colectiva si stilistica individuala se diferentiaza in functie de ideea ca stilul literar rezida in devierea individuala, aceasta insemnand ca este privilegiata analiza stilistica a operei individuale si, in interiorul acestei opere a faptelor verbale diferentiatoare de natura individuala, opusa ideii ca orice activitate discursiva este in acelasi timp repetitie si deviere (Rastier, 1994): „aceasta dualitate defineste natura insasi a mesajului lingvistic si nu serveste doar ca trasatura distinctiva a stilului literar, chiar daca ar fi absurd sa negam ca anumiti autori cultiva in mod constient o arta a devierii stilistice in raport cu limba vernaculara sau in raport cu idiomul literar dominant in momentul in care ei scriu.” (ND 1995: 184)

Stilistica lingvistica se inscrie in cadrul mai vast al unei stilistici teoretice, construite ca parte integrata a lingvisticii. Ea ofera cadrul, metodele si mijloacele de investigare a valorilor stilistice la nivel de sistem sau subsistem, dar analiza stilului ca aspect individual al devierii de la norma se realizeaza prin raportare la texte sau discursuri concrete, deci se ajunge la critica stilistica, relativ in opozitie cu stilistica teoretica.

Nevoia de clarificare a domeniului si de unitate metodologica a facut sa se impuna o noua impartire, prin aparitia stilisticii generale, care are drept domeniu de studiu atat stilurile individuale cat si pe cele colective, opusa stilisticii particulare a anumitor registre sau tipuri discursive functionale.

Notiunile de alegere si de variatie joaca un rol important in stilistica generala, unde sunt utilizate in mod deosebit pentru a studia diversele nivele si registre discursive prezente intr-o limba data, parand mai promitatoare decat devierea, mai ales prin faptul ca ele trateaza diferentierile lingvistice ca dimensiuni inerente activitatii discursive mai degraba decat elemente supra-adaugate la o baza neutra. Stilistica generala porneste de la faptul ca limba insasi detine suficiente resurse de natura estetica sau expresiva, care sunt puse in valoare prin alegere si imbinare discursiva. Faptul stilistic devine in acest caz o caracteristica continua a actelor verbale: „orice alegere lingvistica este semnificanta si in consecinta, chiar daca mai putin puternica, este pertinenta stilistic (Halliday, 1970, apud ND 1995: 190). Rezulta ca nu exista texte cu stil si texte fara stil: orice text are o anumita dimensiune stilistica (Leech et Short, 1981, 18; Genette 1991: 135)

Intrebarea la care trebuie sa raspunda stilistica nu este aceea daca exista sau nu stil ci de a stabili deosebirile dintre diferitele stiluri si diferitele functii stilistice.

Definit ca maniera individuala sau colectiva de a marca personalitatea vorbitorului/autorului in enunt, prin utilizarea unor forme/procedee ale expresivitatii, stilul demonstreaza ca limbajul detine o functie specifica, functia stilistica, care subliniaza trasaturile enuntului si scoate in evidenta structurile cu un anumit rol in realizarea scopului comunicarii.

Cea mai putin controversata parere este aceea ca stilul este alegere si combinare (St. Ullmann, R Jakobson), la care se adauga teoria contextului stilistic a lui Riffaterre, unde contextul stilistic este inteles ca model accidentat de prezenta unui element nepredictibil. Textul devine in acest caz un lant de opozitii binare cu termenii inseparabili context/fapt de stil (vezi cazul oximoronului).

Alaturi de notiunea de stil apare, mai ales in lingvistica functionala, termenul de limbaj, definit ca varietate a limbii literare comune, avand o functie de comunicare in sfere determinate de activitate. Fiecare limbaj sau stil functional detine un numar de procedee specifice situate la toate nivelurile limbii.

In acest cadru complex, aducand in prim plan limba functionala si actul lingvistic ca loc de realizare efectiva a vorbirii, Eugen Coseriu ofera punctul de plecare pentru ideea studierii integrate a stilisticii. In primul rand, prin integrare in lingvistica, prin utilizarea intregului fundament stiintific pe care aceasta i-l pune la dispozitie, iar in al doilea rand, ca stiinta relationata, in grade diferite, cu toate celelalte discipline lingvistice (fonetica, lexicologie si semantica, morfologie si sintaxa), cu disciplinele de granita (pragmatica, psiho si sociolingvistica, semiotica, stiinte ale comunicarii), dar si cu disciplinele extralingvistice (filozofie, sociologie, antropologie, psihologie, didactici speciale etc).

Stilistica generala ramane in continuare disciplina traditionala si functionala la care se va raporta si pe care o va exploata constant stilistica integrata.