Comunicarea nonverbala

Comunicarea nonverbala

Comunicarea nonverbala este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte si care pot fi decodificate, creand intelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, inlocui, completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte.

A. Mehrabian si M. Weiner au fost primii care au studiat limbajele neverbale si au constatat ca proportia in care folosim limbajul verbal  si limbajele neverbale este, in comunicarea orala, urmatoarea 7% cuvinte, 38% paralimbaj (in principal intonatia si inflexiunile vocii), 55% alte elemente de limbaj neverbal (in principal expresia fetei, gesturile si postura corpului). Doar 7% din comunicare are loc prin intermediul cuvintelor, restul fiind neverbal.

De cite ori comunicam, noi trimitem in exterior mesaje si prin intermediul altor mijloace. Chiar atunci cand nu scriem sau vorbim, noi totusi comunicam ceva, uneori neintentionat. Evident, noi putem utiliza imagini pentru a ne comunica mesajul, fie pentru a inlocui cuvintele sau, mai important, pentru a intari mesajul verbal. Dar, voluntar, sau involuntar, cand vorbim, comunicam de asemenea prin

expresia fetei - un zambet, o incruntare;

gesturi - miscarea miinilor si a corpului pentru a explica sau accentua mesajul verbal;

pozitia corpului- modul in care stam, in picioare sau asezati;

orientarea- daca stam cu fata sau cu spatele catre interlocutor;

proximitatea- distanta  la care stam fata de interlocutor, in picioare sau asezati;

contactul vizual- daca privim interlocutorul sau nu, cat si intervalul de timp in care il privim;

contactul corporal- o bataie usoara pe spate, prinderea umerilor;

miscari ale corpului- pentru a indica aprobarea/dezaprobarea sau pentru a incuraja interlocutorul sa continue;

aspectul exterior- infatisarea fizica sau alegerea vestimentatiei;

aspectele nonverbale ale vorbirii- variatii ale inaltimii sunetelor, taria lor si rapiditatea vorbirii, calitatea si tonul vocii (denumite uneori “paralimbaj”);

aspectele non-verbale ale scrisului - scrisul de mana, asezare, organizare, acuratete si aspectul vizual general;

Ansamblul elementelor non-verbale ale comunicarii este uneori denumit “metacomunicare” (cuvantul grecesc “meta” inseamna “dincolo” sau “in plus”).

“Metacomunicarea” este deci ceva in plus fata de comunicare si trebuie sa fim totdeauna constienti de existenta sa. Trebuie sa subliniem ca metacomunicarea, care insoteste orice mesaj, este foarte importanta.

Sructura comunicarii nonverbale

In literatura de specialitate se aminteste gruparea comunicarii nonverbale in  trei categorii, propusa de J. Ruesch si W. Kess:

limbajul semnelor incluzand gesturile;

limbajul actiunilor incluzand miscarile corpului implicate in diferite activitati;

limbajul obiectelor care incorporeaza dispunerea intentionata sau neintentionata a obiectelor in spatiu in vederea utilizarii lor.

O alta clasificare o datoram lui R. P. Harrison care imparte comunicarea nonverbala in patru categorii:

coduri de executare asociate miscarilor corpului, expresiilor faciale, privirii, atingerii si activitatilor vocale;

coduri spatio – temporale referitoare la mesajele rezultate din combinarea utilizarii spatiului si timpului;

coduri artefac utilizate in mesajele primate de la obiecte;

coduri mediatoare referitoare la efectele speciale rezultate din interpunerea intre emitator si receptor.

Functiile comunicarii nonverbale. Pentru a analiza functiile comunicarii dupa parerea mea ar trebui sa gasim raspunsul la intrbarea: De ce apelam la acest tip de limbaj ?. Ar trebui sa vedem care sunt intentiile, motivele si scopurile acestei forme de comunicare.

Paul Ekman a identificat cinci functii ale comunicarii nonverbale:

repetarea – spunem “da” si dam din cap de sus in jos, si de jos in sus; spunem cuiva ca adresa cautata este pe o strada la dreapta si in acelasi timp aratm cu mana incotro sa se indrepte;

substituirea – inlocuirea mesajelor verbale – o fata posomorata ne spune ca persoana in cauza nu se simte bine;

completarea – colaborarea la transmiterea mesajelor verbale, ceea ce duce la o mai buna decodificare a lor;

accentuarea / moderarea - punerea in evidenta a mesajelor verbale, amplificarea sau dimpotriva diminuarea celor spuse: cand scandam sloganuri, ridicam bratul si aratam pumnul; cand admonestam un prieten expresia faciala poate arata ca nu ne-am suparat foarte rau;

contrazicerea – transmiterea de semnale in opozitie cu mesajele verbale; spunem ca ne bucuram ca ne-am intalnit cu o persoana cunoscuta dar privim in alta parte cand ii intindem mana, ne vaitam ca nu avem din ce trai, dar ne afisam cu bijuterii sau haine foarte scumpe;

Michael Argyle ia in considerare patru functii:

exprimarea emotiilor

transmiterea atitudinilor interpersonale

prezentarea personalitatii

acompanierea vorbirii

Dupa Maurice Patterson comunicarea nonverbala indeplineste mai multe functii:

transmite informatii

gestioneaza interactiunile

reflecta gradul de apropiere

exercita influenta

controleaza sentimentele

faciliteaza satisfacerea unor obiective sau interese

Kinetica - observarea tuturor gesturilor este o axa fundamentala pentru intelegerea dinamicii comunicarii. Kinetica devine o gramatica a gesturilor.

Expresia fetei. Comunicarea prin expresia fetei include mimica (incruntarea, ridicarea sprancenelor, incretirea nasului, tuguierea buzelor, etc.), zambetul (prin caracteristici si momentul folosirii), si privirea (contactul sau evitarea privirii, expresia privirii, directia privirii, etc.). Fata este cea mai expresiva parte a corpului si expresia acesteia constituie un mijloc de exprimare inestimabil. In mod normal, ochii si partea de jos a fetei sunt privite cel mai intens in timpul comunicarii. Se considera, de exemplu, ca intr-o conversatie cu o femeie, ceea ce exprima ochii este mult mai important decat ceea ce exprima cuvintele.

Mimica este acea parte a fetei noastre care comunica: fruntea incruntata semnifica preocupare, manie, frustare; sprancenele ridicate cu ochii deschisi – mirare, surpriza; nas incretit – neplacere; narile marite – manie sau, in alt context, excitare senzuala; buze stranse – nesiguranta, ezitare, ascunderea unor informatii.

Zambetul este un gest foarte complex, capabil sa exprime o gama larga de informatii, de la placere, bucurie, satisfactie, la promisiune, cinism, jena. Interpretarea sensului zambetului variaza insa de la cultura la cultura (sau chiar subcultura), fiind strans corelata cu presupunerile specifice care se fac in legatura cu relatiile interumane in cadrul acelei culturi. Paul Ekman a catalogat 18 tipuri de zambete care nu sunt stimulate.

Zambetele “naturale” se deosebesc de cele false, “artificiale”, prin aceea ca dureaza mai mult si ca in performarea lor participa atat muschii fetei cat si cei ai ochilor. In cazul zambetelor false se contracta doar muschii din jurul ochilor, aparand la coada ochilor riduri, nu si muschii fetei. In lucrarea “Limbajul corpului pentru manageri”, Horst H. Ruckle analizeaza opt tipuri de zambete.

zambetul voit, fabricat, chinuit (colturile gurii drepte, buzele drepte si lipite). Apare si dispare repede. Poate exprima jena.

zambetul dulceag (intinderea si subtirea buzelor; insoteste universalul “da”)

zambetul “pe sub mustata” (buzele tensionate si lipite; exprima vointa, dar si retinere)

zambetul depreciativ (colturile gurii sunt retrase putin in jos, este afisat de persoanele blazate, ironice, poate exprima acordul si dezacordul, in acelasi timp)

zambetul relaxat (lipsit de tensiune, exprima bucuria, dragostea, pretuirea celuilalt).

zambetul stramb (un colt al gurii este tras in jos si celalalt in sus; exprima o amabilitate fortata, un conflict intern; este “zambetul subalternului” nevoit sa asculte o gluma “batrana” a sefului)

zambetul care exprima frica (buzele sunt trase lateral, iar gura este putin intredeschisa; colturile gurii sunt trase spre urechi)

zambetul condescendent, resemnat (rasfrangerea inainte a buzei inferioare; adesea, este insotit de inclinarera capului spre dreapta si / sau ridicarea si tremuratul umerilor)

Privirea. Se spune ca ochii sunt „oglinda sufletului”. Modul in care privim si suntem priviti are legatura cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, incredere si prietenie. Chiar si a privi sau a nu privi pe cineva are un inteles. Privind pe cineva confirmam ca ii recunoastem prezenta, ca exista pentru noi; interceptarea privirii cuiva inseamna dorinta de a comunica. O privire directa poate insemna onestitate si intimitate, dar in anumite situatii comunica amenintare. In general, o privire insistenta si continua deranjeaza. Realizarea contactului intermitent si scurt al privirilor indica lipsa de prietenie. Miscarea ochilor in sus exprima incercarea de a ne aminti ceva; in jos - tristete, modestie, timiditate sau ascunderea unor emotii. Privirea intr-o parte sau a nu privi pe cineva poate denota lipsa de interes, raceala. Evitarea privirii inseamna ascunderea sentimentelor, lipsa de confort sau vinovatie. Pupilele dilatate indica emotii puternice. Pupilele se largesc, in general, la vederea a ceva placut, fata de care avem o atitudine de sinceritate. Pupilele se micsoreaza ca manifestare a nesinceritatii, neplacerii. Clipirea frecventa denota anxietate.

Miscarea corpului. Corpul comunica prin gesturi, pozitie, si prin modul de miscare.

Gesturile. Pentru a ne da seama cat de frecvente sunt gesturile pe care le folosim, putem sa incercam sa vorbim cu mainile la spate.

Cateva elemente ale limbajului gesturilor ar fi: strangerea pumnilor - denota ostilitate si manie, sau depinzand de context, determinare, solidaritate, stres; brate deschise - sinceritate, acceptare; mana la gura - surpriza si acoperirea gurii cu mana - ascunderea a ceva, nervozitate. Capul sprijinit in palma semnifica plictiseala, dar palma (degetele) pe

obraz, dimpotriva, denota interes extrem. Mainile tinute la spate pot sa exprime superioritate sau incercare de autocontrol.

Atentie insa si la diferentierile culturale. De exemplu, prin miscarea capului de sus in jos spunem „da”, in timp ce oamenii din Sri Lanka redau acelasi lucru prin miscarea capului de la dreapta la stanga. Gestul de aratare cu degetul este considerat nepoliticos la noi, insulta in Thailanda si absolut neutru, de indicare, in SUA. Utilizarea gesticulatiei excesive este considerata ca nepoliticoasa in multe tari, dar gesturile mainilor au creat faima italienilor de popor pasional. Modul in care americanii isi incruciseaza picioarele (relaxat, miscari largi, fara nici o retinere) difera de cel al europenilor (controlat, atent la pozitia finala); cel al barbatilor difera de cel al femeilor. Un american va pune chiar picioarele pe masa daca aceasta inseamna o pozitie comoda sau daca vrea sa demonstreze control total asupra situatiei. La noi oamenii tind sa fie destul de constienti de modul in care fac acest gest si il asociaza in moduri diferite cu formalitatea, competitia, tensiunea. Bataitul picioarelor denota plictiseala, nerabdare sau stres.

Postura corpului. Postura/pozitia comunica in primul rand statutul social pe care indivizii il au, cred ca il au, sau vor sa il aiba. Sub acest aspect, constituie un mod in care oamenii se raporteaza unii fata de altii atunci cand sunt impreuna. Urmarile posturii corpului ne dau informatii si despre atitudine, emotii, grad de curtoazie, caldura sufleteasca.

O persoana dominanta tinde sa tina capul inclinat in sus, iar cea supusa in jos. In general, aplecarea corpului in fata semnifica interesul fata de interlocutor, dar uneori si neliniste si preocupare. Pozitia relaxata, inclinat pe scaun spre spate, poate indica detasare, plictiseala sau autoincredere excesiva si aparare la cei care considera ca au statut superior interlocutorului.

Modul de miscare a corpului. Modul de comportament al unei persoane intr-o comunicare din punct de vedere al modului de miscare a corpului poate fi:

caracterizat de miscari laterale, se considera buni comunicatori;

caracterizat de miscari fata-spate, se considera om de actiune;

caracterizata de miscari verticale, se considera om cu putere de convingere;

Prezenta personala. Prezenta personala comunica, de exemplu, prin intermediul formei corpului, a imbracamintei, a mirosului (parfum, miros specific), a bijuteriilor si a altor accesorii vestimentare.

Imbracamintea, in masura in care este rezultatul unei alegeri personale, oglindeste personalitatea individului, este un fel de extensie a eului si, in acest context, comunica informatii despre acesta. Ea poate afecta chiar comportamentul nostru general sau al celor din jur. Imbracamintea se poate folosi pentru a crea un rol. Imbracamintea si accesoriile pot marca statutul social real sau pretins. De exemplu, femeile care acced la o functie manageriala inalta vor tinde sa se imbrace intr-un mod particular (costum sobru din doua piese), purtand accesorii similare celor barbatesti (servieta diplomat). Imbracamintea non-conformista comunica faptul ca purtatorul este un original, razvratit social, posibil creator de probleme sau artist. Pentru situatii de afaceri este apreciata imbracamintea eleganta si de calitate, dar nu sofisticata.

Comunicarea tactila. Functiile ei.

1. Atingeri care transmit emotii pozitive, exprima sentimente calde, afectuoase (ex: adultul care mangaie un copil, seful care te bate pe umar spre a te incuraja intr-un moment dificil, omul care iti strange mana cu caldura dand astfel glas gratitudinii sale fata de un gest facut in favoarea lui).

2. Atingeri in joaca. Inzestrate cu un pronuntat potential metacomunicativ, acestea usureaza

interactiunea, fara ca, totodata, sa angajeze raspunderea celui ce atinge pentru actul atingerii. Dezmierdarea sau palmuirea in gluma poseda cu totul alte conotatii decat aceleasi gesturi facute cu toata seriozitatea, ceea ce nu inseamna ca ar fi lipsite de valoare comunicativa, ci doar ca transmit altceva, de multe ori un sentiment de apropiere, de solidaritate camaradereasca pe care gesturile

serioase sunt mai putin capabile sa il comunice.

3. Atingeri ,,de control” care vizeaza dirijarea comportamentelor, a atitudinilor sau, chiar, a

sentimentelor persoanei atinse. Un mic semnal tactil ii poate atrage atentia interlocutorului sa ne priveasca, dupa cum il poate indemna sa se dea la o parte, sa se grabeasca sau, dimpotriva, sa stea locului. In majoritatea cazurilor, atingerile de control implica o relatie de dominare si, ca atare, ea nu poate fi efectuata decat unidirectional. Persoana cu statut social mai inalt sau cea care joaca rolul superiorului in situatia de comunicare data este universal recunoscuta, in toate culturile, drept mai indreptatita decat cealalta sa isi atinga interlocutorul.

4. Atingerea ,,rituala”. Cea mai cunoscuta si mai frecvent utilizata este strangerea mainii in semn de salut la intalnire si la despartire. In functie de pozitia mainii, de felul in care aceasta este intinsa, acest gest are mai multe implicatii decat pare si imbraca nenumarate forme.

5. Atingerea in alt scop decat comunicarea propriu-zisa. Ea poate imbraca o multitudine de forme, de la sustinerea unei persoane care urca sau coboara dintr-un vehicul, la atingerea fruntii pentru a evalua temperatura unui bolnav. Chiar daca obiectivul urmarit este altul, in majoritatea acestor cazuri se transmit si informatii afective, deoarece gesturile ce presupun contactul fizic implica mai intotdeauna si prezenta unui sentiment, fie el pozitiv sau negativ.

Proxemica studiaza proprietatile educationale ale spatiului, precum si modalitatile de folosire optima a acestor proprietati.

Llimbajul spatiului trebuie interceptat simultan in functie de 5 dimensiuni: marime, grad de intimitate, inaltime, apropiere - departare, inauntru - in afara.

Ideea de la care se porneste este ca orice individ are tendinta de a-si revendica un spatiu al sau, spatiul din jurul trupului sau, pe care-l marcheaza imaginar, il considera drept spatiul sau personal, ca o prelungire a propriului sau trup. Incalcarea acestui spatiu lezeaza profund individul, creand disconfort, stanjeneala si chiar stari conflictuale. Fiecare individ tinde sa mentina o distanta intre el si celelalte persoane sau lucruri. Isi creaza un “spatiu-tampon” de o anumita marime, forma sau grad de permeabilitate, care are importante functii psihosociale: de protectie, intimitate, siguranta, odihna, reverie.

In limbaj curent se spune: “il tine la distanta” sau “prieten apropiat”, ilustrand faptul ca relatiile interumane se pot exprima spatial. Pentru persoanele straine sau neagreate pastram un spatiu mai mare in jurul nostru, pentru persoanele apropiate sau iubite reducem acest spatiu pana la anulare. Fiecare tip de relatie presupune o distanta caracteristica intre indivizi, orice incalcare generand stress si blocaje de comunicare.

In plan mai general, modul in care folosim spatiul de comunicare are determinatii culturale si sociale specifice. In lumea afacerilor, de exemplu, spatiul este in relatie directa cu rangul individului: pe masura ce avanseaza in functie, cresc dimensiunile biroului sau.

In privinta spatiului familial (al casei de locuit), accesul persoanelor straine este extrem de selectiv, in functie de tipul de relatii pe care acestea le au cu propriatarul. Unele persoane sunt primite doar in vestibul, altele in bucatarie, altele in sufragerie sau altele in dormitor.

Spatiul personal, “bula de aer” ce-l inconjoara pe om, s-a bucurat de cea mai mare atentie din partea cercetatorilor.

Acest spatiu poate fi inpartit in patru zone distincte, fiecare zona fiind impartita la randul ei in doua subzone: un apropiata si alta indepartata. Deosebim astfel:

1.     Zona intima, ce se intinde de la suprafata corpului pana la o distanta de 46 cm. Este zona cea mai importanta pentru om si cea mai aparata. Doar celor apropiati emotional (indragostiti, parinti, copii, sotul, sotia) le este permis accesul in ea.

2.     Zona personala e cuprinsa intre 46 cm si 1,22 m. Distanta personala ne protejeaza fata de atingerea celorlalti si asigura comunicarea verbala optima. Interlocutorii isi pot strange mana, act care se face de regula pe un “teren neutru” incheietura mainii aflandu-se la limita zonei intime a interlocutorilor.

3.     Zona sociala desemneaza spatiul personal pe care-l mentinem atunci cind intram in relatii oficiale, impersonale cu cineva. De exemplu, in relatiile de serviciu, relatii fata de necunoscuti (fata de vanzator, fata de factorul postal, de noul angajat), relatii din care elemenrul de intimitate este inlaturat total. Distanta prin care evitam contactul corporal este mentinuta prin amplasarea unor bariere, a unor obiecte-tampon intre interlocutori, cum ar fi de exemplu, biroul, catedra, ghiseul, scaunul amplasat la cativa metri distanta.

4.     Zona publica, peste 3,60 m, e distanta corespunzatoare atunci cand ne adresam unui grup mare de oameni, in care comunicarea si-a pierdut aproape in totalitate caracterul interpersonal. Este totodata distanta care se mentine (in salile de tribunal) intre politicieni si ziaristi la conferintele de presa, intre comandant si trupa.

Limbajul tacerii.Tacerea, departe de a fi lipsa de comunicare, este incarcata cu profunde semnificatii comunicative.

Cand suntem stingheriti nestiind raspunsul la o intrebare, noi comunicam implicit ceva. Aceasta tacere e deosebita de tacerea omului plictisit sau de tacerea meditativului, de tacerea impusa prin “reducerea la tacere” sau de tacerea prevezatoare.

Tacerea se leaga de ascultare si de receptionarea corecta a mesajelor. Folosind-o cu pricepere, putem stimula comunicarea creand interlocutorului posibilittea de a-si exprima ideile sau sentimentele care, altfel, ar fi ramas ascunse. Incurajand raspunsurile, tacerea se dovede a fi un puternic instrument de comunicare, prin care putem obtine un profit intelectual si social maxim din fiecare interactiune comunicationala, tinand seama si de ponderea pe care o are tacerea in acest tip de interactiuni.

Astfel, studiile privind activitatile pe care le desfasoara de-a lungul unei zile membrii “gulerelor albe” (mediile intelectuale) americane arata ca sapte minute din zece acestia sunt angajati intr-o forma de comunicare (N. Stanton, 1995). Activitatile cu profil de comunicare sunt distribuite astfel:

9% scris

39% transmit

30% vorbit

16% citit

45% asculta61% receptioneaza

Acesta proportie poate fi diferita la alte segmente de populatie a caror ocupatie implica intr-o masura mai mica scrisul sau cititul. Dar ponderea ascultarii se mentine prioritara si in aceste cazuri, ascultarea, cel putin sub aspect cantitativ, aflandu-se in fruntea manifestarilor noastre comunicationale. Ea reprezinta o veriga extrem de importanta a lantului comunicational, fiind o conditie esentiala a receptarii corecte a mesajului. Daca mesajul nu este receptionat corect, el nu reprezinta decat un simplu zgomot de fond.

Exista pericolul ca, fie individul sa se gandesca la altceva in timpul ascultarii, fie sa se gandeasca la propriul sau raspuns, neglijand ascultarea eficienta.

Ascultarea nu e un proces pasiv, ci presupune intelegerea, interpretarea si integrarea informatiei primite in modele de cunoastere proprii.

Limbajul culorilor

Culoarea, dincolo de perceptia si trairea ei afectiva, este si o oglinda a personalitatii

noastre si deci influenteaza comunicarea. Gandirea creatoare are loc optim intr-o incapere cu mult rosu, iar cea de reflectare a ideilor intr-o camera cu mult verde. Culorile stralucitoare sunt alese de oamenii de actiune comunicativi, extravertiti, iar cele pale de timizi, intravertiti.

Semnificatia culorilor poate fi diferita in diverse culturi. De exemplu, rosu este asociat in China cu bucurie si festivitate, in Japonia cu lupta si manie; in cultura indienilor americani semnifica masculinitate; in Europa dragoste, iar in SUA comunism. In tarile cu populatie africana, negru sugereaza binele, iar albul raul. Pentru europeni, negru este culoarea tristetii, in timp ce aceste stari sunt exprimate la japonezi si chinezi prin alb. Verdele semnifica la europeni invidie, la asiatici bucurie, iar in anumite tari speranta in timp ce galbenul comunica la europeni lasitate, gelozie, la americani este culoarea intelectualitatii, iar la asiatici semnifica puritate.

Culoarea afecteaza comunicarea sub urmatorul aspect: culorile calde stimuleaza comunicarea, in timp ce culorile reci inhiba comunicarea; monotonia, precum si varietatea

excesiva de culoare, inhiba si-i distrag pe comunicatori.

Limbajul timpului

Modul in care putem comunica prin limbajul timpului este corelat cu:

o      precizia timpului

o      lipsa timpului

o      timpul ca simbol.

Precizia timpului. Timpul este considerat ca ceva pretios si personal si, in general, atunci cand cineva isi permite sa ni-l structureze, acesta comunica diferenta de statut.

A veni mai tarziu sau ceva mai devreme la o intalnire de afaceri sau a fi punctual sau nu la o sedinta are anumite semnificatii: comunica atitudinea fata de interlocutor sau fata de activitatea respectiva, perceptia statutului si a puterii, respectul si importanta acordata. Intarzierea poate irita si insulta.

Cu cat oamenii sunt facuti sa astepte mai mult, cu atat ei se simt mai umiliti; se simt

desconsiderati si inferiori ca statut social. Astfel, limbajul timpului se poate folosi, in mod voit sau nu, pentru a manipula, supune si controla sau pentru a comunica respect si interes.

Lipsa timpului. Percepem timpul ca pe o resursa personala limitata si, de aceea, modul in care fiecare alegem sa il folosim comunica atitudinea noastra fata de cel care solicita o parte din aceasta resursa. Daca nu acordam timp pentru o anumita comunicare se va percepe ca neacordare de importanta. Studiile sociologice au aratat ca, in general, relatia de comunicare pozitiva se dezvolta proportional cu frecventa interactiunii (deci timp petrecut impreuna).

Timpul ca simbol. Acest aspect tine de o anumita obisnuinta, cum este ritmul (de exemplu: mancam de trei ori pe zi si la anumite ore). Similar, anotimpurile impun anumite activitati si un anume fel de viata clar situate in timp. Sarbatorile si ritualurile, de asemnea, sunt marcate de timp. Astfel, oamenii de afaceri stiu ca in preajma sarbatorilor de iarna se cumpara mai mult si se lucreaza mai putin.