Relatiile cu jurnalistii

^{Relatiile cu jurnalistii}

Relatia dintre jurnalist si comunicator a fost intotdeauna conflictuala. Pe de o parte, ei au nevoie unui de celalalt pentru a lucra: ee ziarist fara surse este lipsit de oxigen, iar un relationist fara mass-media este privat de principala sa curea de transmisie. Pe de alta parte, fiecare considera ca celalalt nu este la inaltimea asteptarilor; jurnalistul considera ca relationistul manipuleaza prea mult informatia, iat relationislul reproseaza jurnalistului lipsa de rigoare. in realitate, cele doua meserii se confrunta permanent, fiecare incercand sa fie mai presus de cealalta.

Aceasta dihotomie intre cele doua profesii se explica prin faptul ca ele indeplinesc sarcini diferite, desi lucreaza impreuna. „Natura rela­tiilor dintre jurnalisti si comunicatori este complexa si ambigua, scrie Jean Charron (1991). Interesele celor doua grupuri sunt, in acelasi timp, complementare si antagonice si genereaza un tip particular de relatii, caracterizate printr-un amestec de cooperare si conflict.'

Cercetatorii Ryan si Martinson (1988), intr-un articol din Journalism Quarterly, analizeaza antagonismul dintre jurnalisti si practicienii rela­tiilor publice. Printre ratiunile care explica opozitia, ei considera ca jurnalistii lucreaza pentru interesul general si ca relationistii apara interesul privat.

La aceasta, relationistul Andre Sormany (1988) raspunde ca „adeva­rata problema rezida in faptul ca jurnalistii considera ca interesele se opun in mod necesar, in timp ce noi, relationistii, credem ca aceste interese pot fi convergente'. intr-adevar, daca preocuparile intreprinde­rilor si organizatiilor nu slujesc publicului, ele vor fi repede abandonate. Ca si jurnalistul care nu slujeste bine publicul si mai ales institutia de presa la care lucreaza, el se va vedea parasit de primul si respins de cea de-a doua.

Locul din ce in ce mai mare ocupat de comunicatori in universul informatiei ii nelinisteste pe jurnalisti, pentru care relationistii consilieri, comunicatele de presa si conferintele de presa sunt sursele cel mai putin agreate (Impact Recherche, 1988). Si totusi, acestea sunt sursele cele mai utilizate. Tremblay (1988), intr-un studiu privind discursul de promovare, conchide ca „agentul de informare sau relationistul se vrea de acum inainte o sursa de informatii indispensabila pentru jurnalist'.

Florian Sauvageau (1988) nuanteaza aceasta dezbatere : „Trebuie sa ne intrebam daca unii relationisti sau comunicatori, agentii de informare din anumite organisme umanitare, ba chiar si din anumite ministere, nu sunt mult mai aproape de interesul public decat un numar de asa-zisi jurnalisti care ne asalteaza pe post'.

^{1. Punerea in valoare a relationistului}

Desi relationistii au ca sarcina marturisita valorizarea dimensiunilor pozitive ale organizatiei pentru care lucreaza, ei apar in ochii jurna­listilor ca manipulatori. Ce se poate face pentru a scapa de aceasta imagine, cand de fapt 90% din informatiile difuzate de relationist sunt factuale, verificabile si non-contestabile ? Cand un relationist anunta deschiderea unei uzine, sustinerea unui spectacol, semnarea unui acord, el o face cu siguranta pentru ca organizatia sa sa aiba un beneficiu, dar marja de manipulare este extrem de redusa. Cu siguranta, el nu va anunta un spectacol ce nu va avea loc.

Cand informatiile ce urmeaza a fi difuzate sunt mai delicate pentru dezvoltarea unei organizatii, cum ar fi negocierile cu angajatii, de pilda, organizatia are dreptul de a-si prezenta viziunea asupra faptelor, asa cum o face si sindicatul. Dar organizatia are, intr-o anumita masura, o datorie de discretie fata de actionarii sai, mai ales daca anumite date sau fapte, o data facute publice, pot sa dauneze negocierii.

Cu ocazia furtunii de gheata din Quebec din 1998, Hydro-Quebec a decis sa nu dezvaluie publicului ca nivelul apei potabile la Montreal este intr-o stare critica. Societatea de stat se temea ca cetatenii isi vor face rezerve si penuria se va accentua daca informatia era difuzata.

Se poate intelege ca jurnalistul vrea sa stie totul. Dar este oare bine sa spui totul ? Jurnalistii se plang ca nu au raspuns la toate intrebarile pe care le pun. intr-un studiu realizat de Beuve-Mery (1980), pe atunci director la Le Monde, pentru comisia MacBride, el o citeaza pe Catherine Graham, editor la Washington Post, si pe Francoise Giroud, redactor-sef la L'Express,, care afirma amandoua ca₅ daca un jurnalist se intreaba daca o stire trebuie sau nu publicata, el ar trebui sa nu mai fie ziarist. Or, daca jurnalistii considera ca nu trebuie sa-si asume consecintele ce decurg din ceea ce dezvaluie, nu acelasi lucru se poate spune despre organizatii.

Ia domeniul relatiilor publice exista exemple de minciuni inaccepta­bile, de manipulari odioase, de difuzari de neadevaruri. Sunt erori ale profesiei, asa cum gasim si la jurnalistii care realizeaza false interviuri. Dar nu ne putem baza pe aceste cazuri inacceptabile pentru a generaliza comportamentul unei profesii.

in plus, exista actori publici care mint firi ca relationistri sa ne implicati in asta in vreun fel. in pragul anului 2000, primul-ministru al Canadei, care promisese abolirea TPS-ului, sustine ca nu a spus niciodata acest lucru. Presedintele american neaga ca ar fi avut relatii sexuale cu o stagiara a sa. Presedintii de organizatii afirma ca sunt foarte preocupati de mediu, in timp ce intreprinderile lor deverseaza ilegal produse toxice in ape. Minciuna este o realitate sociala. A afirma ca doar consilierii de comunicare sugereaza astfel de comportamente inseamna a consolida o prejudecata negativa intr-un mod absolut gratuit. Cati relationisti nu si-au pierdut credibilitatea in fata superiorilor pentru ca au incercat sa-i convinga sa practice mai multa transparenta si mai putine jumatati de adevaruri ?

Imaginea publica a profesiei prezentata in mass-media nu tine cont de realitatea meseriei de relationist. Fara a dori sa scuze derapajele care pot sa se strecoare, organizatiile se situeaza adesea in defensiva si trebuie sa evolueze intr-un mediu ostil creat de concurenta, de grupurile de presiune, de mass-media si adversari, care au fiecare interese de aparat. Or, in toate aceste cazuri, cei care impartasesc parerile orga­nizatiei sau intreprinderii sunt mai rezervati in spatiul public decat cei care se opun iar cei care se opun, o fac cu indarjire, caci apara valori sau interese precise. Or, organizatiile au dreptul sa traiasca, sa realizeze profituri, sa-si compuna o imagine si sa se lupte.

Pentru a raspunde acestor provocari, relationistii au un atu in raport cu jurnalistii. Ei isi pot modula mesajul in functie de suportul media. Un jurnalist de presa scrisa, de radio sau TV nu poate sa traduca informatia furnizata decat in mediul sau. La radio apar situatii dificil de ilustrat. In televiziune, jurnalistul dispune de mai putin spatiu/timp pentru analizarea problemelor decat dispune jurnalistul de presa scrisa. Pe de alta parte, Laplante (1988) mentioneaza ca „relationistii inteligenti si competenti sunt in masura sa utilizeze o orchestra intreaga : mesajul mai potrivit pentru radio va fi transmis prin radio; mesajul mai potrivit pentru televiziune va fi transmis la televiziune. Utilizarea multimedia la indemana relafionistilor nu este accesibila si jurnalistilor care sunt angajatii nu numai ai unui patron, ci si ai unei tehnici particulare de transmitere a informatiilor'.

Unii jurnalisti apreciaza activitatea relationistilor si recunosc calita­tea sau interesul informatiilor care le sunt propuse. „Multe asociatii turistice nu cunosc rolul pe care trebuie sa-1 joace, spune Martial Dassylva, jurnalist pentru turism la La Presse. Oamenii din Charlevoix imagineaza mereu noi subiecte de reportaj, noi formule de voiaj. Dar le-am vazut hanurile de 23 de ori! Totusi, iama trecuta am fost atras cu renii din parcul Grands-Jardins' (Samson, 1994). Ceea ce demonstreaza necesitatea de a recurge la specialisti in comunicare care stiu sa-si puna in valoare organizatia.

Dar acest mod de a proceda nu este apreciat de toata lumea. Stephane Baillargeon (1993) scria in Le Devoir ca pentru jurnalist adesea „relatio-nistul este un hartuitor de prima mana, un manipulator viclean, intot­deauna gata sa puna bete in roatele frumoasei sale masini de difuzat informatii'.

^{2. Jurnalistul pune in scena}

Adlai Stevenson spunea: „Rolul ziaristului este de a separa samanta buna de neghina si de a publica neghina'. De fapt, jurnalistul nu creeaza stirea, el o pune in scena, o ierarhizeaza, o prezinta si o critica.

Tot jurnalistul decide ce va aparea pe prima pagina, ce fotografii vor insoti stirile de pe prima pagina. El organizeaza montarea reportajelor difuzate la radio sau la televiziune.

Pentru a spori cotele de audienta si tirajele, mass-media nu ezita sa mizeze foarte mult pe informatiile care se vand bine. Acestea nu mai sunt evaluate doar pe baza semnificatiei profunde, ci si in functie de valoarea lor comerciala. De aici necesitatea unei puneri in scena a informatiei.

La sfarsitul anilor '90, Radio-Canada prezenta o emisiune cu tema: „Jurnalistii condamnati de justitie'. Se discutau doua studii de caz. Mai intai a existat cazul ziaristului german care a montat integral reportaje si le-a vandut marilor canale de televiziune. Pentru a se apara, jurnalistul a invocat faptul ca tema reportajelor era exacta, dar ca pentru televiziune ii trebuiau neaparat imagini si, cum nu avea, le-a inventat.

Al doilea caz privea utilizarea camerei ascunse si condamnarea retelei ABC pentru practica inselatoare. Era vorba de un reportaj privind lantul de magazine alimentare „Food Lion'. Pentru a se disculpa, canalul a sustinut ca faptele erau veridice, dar ca modul de a culege datele era contestat. Or, ratiunea condamnarii nu privea utilizarea camerei ascunse» ci existenta unor gesturi blamabile si angajarea jurna­listilor ca inspectori.

in cele doua cazuri, mass-media erau acuzate de manipularea infor­matiei in favoarea unei puneri in scena impuse de exigentele meseriei lor. Era nevoie de imagini: primul le-a inventat, ceilalti le-au furat.

Ca urmare a acestui fapt, se impun o serie de remarce:

Prima este legata de caracterul de exceptie al acestor cazuri, care
lasa totusi sa se intrevada urmatorul fapt: toti cei care vin in contact
cu informatia o pot manipula. Relafioeistul alege informatiile
favorabile organizatiei sale. De altfel, el este platit pentru acest
lucra si orchestreaza deci informatia in beneficiul angajatorului sau.
Jurnalistul alege informatiile favorabile organizatiei sale, iar
aceasta urmareste un dublu scop : mai intai sa faca bani, cand e
vorba de intreprinderi comerciale, apoi sa satisfaca dreptul publi­
cului la informare. in numele acestui ideal nu sunt alese decat
informatiile care reprezinta un obiect de controversa.

A doua observatie vizeaza faptul ca punerea in scena ceruta de
jurnalisti obliga organizatiile si intreprinderile sa-si converteasca
in spectacol preocuparile, deoarece numai in acest mod pot atrage
atentia mass-media. Putem spune la acest capitol ca relationistii
sunt mai degraba victimele decat vinovatii practicilor jurnalistice.

A treia remarca priveste modul in care ombudsman-ul de la
Radio-Canada a vrut sa scuze comportamentul jurnalistilor decla­
rati vinovati de tribunal in afacerea „Lion Food'. El a strecurat
acest comentariu: „Cand stim ca toate companiile platesc relatio-
nisti pentru a ne ascunde adevarul, nu este normal sa incercam
sa-1 descoperim prin toate mijloacele posibile ? '. Acuzatia era
facuta:  daca jurnalistul triseaza cu realitatea, acest lucru se
datoreaza relationistului. Parafrazandu-1 pe Jacques Decornoy,
am putea spune : „Pericol jurnalistic, teama relationista'.

^{3. O neincredere reciproca}

Florian Sauvageau (1988) rezuma astfel relatia dintre cele doua meserii: „Jurnalistul, desi are nevoie de informatie, se teme sa nu fie manipulat. Relationistul, desi are nevoie de jurnalist, se teme mereu ca stirea va aparea cu «distorsiuni». Chiar daca cele doua meserii trebuie sa traiasca impreuna, ele ee formeaza in mod necesar o familie fericita'.

Glande Masson (1988) amintea totusi ca „jurnalistul responsabil, profesionist, constiincios, sigur pe meseria sa nu se va teme de influenta abuziva, nemotivata a relationistilor. Suntem oare atat de slabi incat sa ne lasam manipulati ? Mai degraba decat sa i se supuna, jurnalistul care se simte puternic pe domeniul sau va controla influenta reiationistilor'.

Si adauga: „Decat sa incerci sa-i blamezi pe ceilalti intervenienti care ne-ar impiedica sa ne facem munca, ar trebui sa ne intrebam daca nu suntem prea mult in cautarea alibiurilor tocmai pentru a evita sa ne privim in oglinda'.

Pentru jurnalist, relationistul a devenit prea invadator: „Suntem din ce in ce mai mult incadrati din exterior, scrie jurnalistul Millette (1988). Ne sunt impusi din ce in ce mai multi intermediari care ne indeparteaza de materia noastra prima. [] Meseria noastra este ciuntita. Suntem invadati, inlocuiti, sunt introdusi acoliti in organizatie, suntem redusi la tacere []. Suntem descrisi ca niste curele de transmisie. Facem parte din planuri de comunicare. Suntem utilizati ca elemente de strategie'.

Un fost redactor-sef la. La Pres se, Gerard Pelletier (1988), raspundea acestei constatari: „Daca se intampla ca munca relationistilor sa ocupe un loc excesiv in presa si in mass-media, nu pe ei trebuie sa ne suparam, ei fac o meserie onorabila, ci poate pe jurnalistii care nu o fac mereu pe a lor cu preocuparea pentru independenta ce ar trebui sa-i inspire'.

Laurent Laplante (1988) afirma ca munca jurnalistilor „este tele­ghidata pana la un anumit punct de cea a relationistilor. Daca ar trebui ca a doua zi de dimineata Telbec sa nu mai intre in redactie cu toate invitatiile ce vin de pretutindeni, as avea impresia ca ore si jurnalisti se vor pierde in totalitate []. Am fi complet orbi sau surzi daca nu am admite ca o mare parte a muncii jurnalistilor este pusa in miscare, este declansata si, pana la un anumit punct, teleghidata de mesajele pe care ni le adreseaza relationistii'.

Jurnalistul sportiv Pierre Jury (1988) si jurnalistul generalist Sj Ross (1997) insista in ceea ce-i priveste sa spuna ca, fara relationisti, o parte a muncii lor ar fi paralizata. Primul, de exemplu, se plange ca organi­zatiile sportive de amatori nu-i furnizeaza suficiente informatii pentru ca el sa le dea atentia pe care ele o revendica. Cel de-al doilea a scris un lung rechizitoriu pentru a condamna organizatiile ai caror relationisti sunt mai degraba discreti si rezervati si care, datorita acestui fapt, eu il inunda cu informatii si produse de orice natura, de care ar avea nevoie in munca sa.

Sormany (1988) adauga ca „o mare parte a tensiunii sau a neincre­derii ce exista intr-un mod mai mult sau mai putin deschis intre voi [jurnalistii] si noi [relationistii] vine din faptul ca voi aveti impresia ca noi v-ara invadat teritoriul []. Spunem adesea ca cea de-a patra putere este informatia. Si in vastul teritoriu al informatiei nu exista doar jurnalistii. Ca vreti sau nu, existam in acelasi univers si noi, si voi'.

Gaston L'Heureux (1988) estimeaza, la randul sau, ca relationistul si jurnalistul practica amandoi aceeasi meserie, cea de comunicator, si ca, avand aceasta titulatura, ei trebuie sa respecte acelasi cod etic, cel al adevarului, cu riscurile si drepturile de a gresi. El continua: „Rapor­turile noastre seamana cu cele ale unui vechi cuplu care sfarseste prin a trai impreuna. Defectele cresc o data cu intelepciunea. Divergentele persista, certurile fac inca mai mult sau mai putin rau, in functie de situatii sau argumente. Sa fim oare deja victime ale obisnuintei ? Prea batrani pentru a divorta si neputinciosi sa gasim alte solutii, suntem condamnati sa ne suportam'.

Relationistul Albert Tremblay (1988) se intreaba in legatura cu prapastia dintre cele doua meserii: „De ce se vorbeste astazi de «incon­jurarea redactiilor», de «promiscuitatea periculoasa» si de «manipularea informatiei», cand este vorba pur si simplu de rezumarea genului de relatii ce exista sau ar trebui sa existe intre jurnalisti si consilierii in relatii publice ? [] Relatiile publice nu ameninta nici libertatea presei, nici dreptul sacru al publicului de a fi corect informat. Ele nu sunt decat o unealta aditionala pusa la dispozitia jurnalistilor. Calitatea produsului de comunicare ce rezulta din interventiile consilierilor in relatii publice depinde mai ales de buna folosire a acestuia'.

Jurnalistii raman totusi convinsi ca informatia pe care o primesc de la anumite surse este tendentioasa sau indoielnica. intr-un sondaj realizat asupra jurnalistilor si a comunicatorilor guvernamentali (Lesage, 1993), 69% din jurnalistii interogati sunt de aceasta parere si 77,5 % cred ca aceasta informatie este rareori obiectiva. Mai mult, 93 % dintre jurnalistii interogati cred ca informatorii guvernamentali nu au incredere in ei.