Formatorul in ipostaza de cercetator

Formatorul in ipostaza de cercetator

Formatorii de toate gradele si specialitatile sunt, prin natura profe-siunii lor,    preocupati nu numai de activitatea de comunicare didactica ( ca in scoala traditionala), ci si de activitatea de cercetare a procesului educational.

Corelarea activitatii de instruire/educatie cu cea de cercetare mentine formatorul in problematica actuala a stiintei pedagogice si a disciplinelor de predare.

Este vorba de o autoperfectionare continua care dezvolta interesul pentru cercetarea stiintifica, determinata si de atmosfera generala de reforma a procesului de invatamant.

Cercetarea pedagogica este o actiune de investigare sistematica a procesului educational in toate dimensiunile sale. Specificul cercetarii pedagogice deriva din specificul pedagogiei ( stiinta a formarii omului). Formarea presupune schimbari adecvate ( crestere fizica si psihica sanatoasa, castigare de cunoastinte si de tehnici de cunoastere, de abilitati si deprinderi etc.), realizate in cadrul de desfasurare a procesului instructiv-educativ. Inovarea in formarea omului, pe care o urmareste cercetarea pedagogica, rezulta din schimbari si incercari care sa conduca, in ultima instanta, la perfectionare in tehnica instructiv-educativa.

Rezultatele cercetarii pedagogice se concretizeaza in comunicari stiintifice ( prezentate in sesiuni stiintifice, simpozioane etc. ori publicate in reviste de specialitate, volume sau culegeri tematice).

Intre comunicarea stiintifica si cercetare exista un raport strans, in sensul in care una o conditioneaza si o implica pe cealalta.

Nu orice comunicare este o cercetare. Prezentarea unui raport de activitate sau a unei dari de seama cu privire la modul in care se desfasoara procesul de invatamant intr-o unitate scolara sau la nivelul retelei scolare a unui judet de catre directorul scolii ori de catre inspectorul scolar nu constituie o comunicare stiintifica, intrucat nu porneste de la existenta unei ipoteze, nu se fac demonstratii si nu se argumenteaza idei.

In acelasi fel, expunerea unui profesor care-si prezinta propria experienta poate parea interesanta ca prezentare de idei, dar absenta unei sustineri privind valabilitatea acestor idei, in comparatie cu variante posibile cunoscute din alte cercetari ori incercate de colegi, fara o intemeiere pe date sigure ( culese, masurate si interpretate) exclude caracterul de comunicare stiintifica. Expunerea poate interesa, dar nu demonstreaza adevarul ideii care sprijina fiecare dintre incercari.

Si in acest caz este vorba de un raport de activitate sau de un referat.

Altceva este cand, de pilda, un profesor de la un colegiu pedagogic relateaza o incercare facuta cu o clasa de elevi, ce urmeaza a deveni institu-tori, prilejuita de tratarea unei teme de didactica referitoare la evaluarea ran-damentului scolar.

Este vorba de un experiment care cere viitorilor instituori sa noteze, anterior predarii lectiei despre evaluare, pe baza experientei proprii si fara sa cunoasca nota data de invatatorul clasei, un numar de lucrari apartinand unor elevi, in prealabil evaluate.

Concluzia confirma un fapt intuit, dar nu demonstrat : notarea are un caracter subiectiv. Dupa predarea lectiei de evaluare, aceleasi lucrari sunt din nou supuse notarii de catre aceiasi subiecti inclusi in experiment. De data aceasta, se constata ca notele atribuite s-au apropiat, ca valoare, de cele ale invatatorului clasei.

Cercetarea a relevat faptul ca o buna pregatire didactico-docimologica este necesara in invatamantul pedagogic.