DIOCLETIAN (Caius Aurelius Valerius Diocletianus, 284-305)

DIOCLETIAN (Caius Aurelius Valerius Diocletianus, 284-305)

Cu Diocletian aclamat de catre armata ca imperator la Nicomedia in toamna anului 284, ilir si militar de profesie, incepe o noua epoca in istoria romana, cunoscuta sub numele de Dominat sau 'epoca Imperiului roman tarziu', ca monarhie totalitara si teocratica, opusa Principatului. Cu Diocletian, inving tendintele absolutismului dupa modelele monarhice orientale persano-partice. Imperiul se reorganizeaza fundamental din punct de vedere administrativ, militar si economic. De asemenea, importante transformari se produc si in viata sociala. Aceste transformari de structura au asigurat statului roman inca doua secole de existenta.

Dupa ce pacea si ordinea au fost restabilite, Diocletian finalizeaza incercarile predecesorilor sai de a restabili puterea si autoritatea statului, prin renuntarea la vechile forme constitutionale si instituirea unui sistem politic stabil de guvernare. Numele noului sistem, Dominatul, are, ca si Principatul, o semnificatie etimologica, dar cu un continut diferit. Diocletian nu mai este, precum Augustus, cel dintai dintre senatori si cetateni (princeps), ci stapanul absolut (dominus) fata de supusi. Acest concept de putere nelimitata Diocletian il imbraca in forme care erau curente la curtile monarhilor orientali.

In timpul Dominatului s-a creat, pe langa ierarhia sociala cunoscuta, o administratie, o curte, o eticheta si o politologie imperiala innoite, in conditiile dezvoltarii unor noi structuri mentale. In inscriptiile vremii apare adesea o titulatura imperiala noua, imparatul fiind proclamat 'stapanul nostru' (dominus noster). In aceasta viziune, totul emana de la imparat, inchipuit ca fiinta intermediara intre divinitati, inclusiv Dumnezeu, si oameni, iar tot ce-l inconjoara este sacru. Un ceremonial de sorginte persana, complicat si ilustrativ, caracteriza audientele acordate de imparat. Cei admisi la audiente ingenunchiau in fata imparatului si ii sarutau mantia de purpura. Curtea imperiala, ca si palatul, erau sacre. Astfel, Diocletian transforma Imperiul intr-o monarhie absoluta de drept divin, proces care va fi definitivat de catre Constantin cel Mare.

Diocletian a intuit faptul ca vastul Imperiu, impovarat de numeroasele probleme administative si militare (tendintele centrifuge din imperiu, incercarile de uzurpare ale tronului, indisciplina din armata, jaful guvernatorilor, rascoalele populatiilor nemultumite de fiscalitate, primejdiile externe), nu mai putea fi condus de o singura persoana. Se impunea o descentralizare militara si administrativa, fara ca aceasta initiativa sa dauneze unitatii teritoriale a imperiului. Evenimentele de pana atunci au aratat ca statul roman se delimita in doua mari sectoare geografice, economice, culturale si lingvistice: occidentul si orientul, care-si reclamau fiecare cate un conducator. Domniile lui Gallienus si Valerianus indicau asemenea necesitati.

Pentru a face fata unor asemenea dificultati interne si externe, Diocletian a definitivat o formula politica pe care realitatea a impus-o in cateva randuri mai inainte si anume a instaurat un sistem permanent de impartire a sarcinilor guvernarii, la inceput in doi si apoi intre patru suverani (tetrarhia).

Acest fapt l-a determinat pe Diocletian ca, indata dupa urcarea pe tron (285), sa-si asocieze la domnie, cu titlul de caesar pe Marcus Valerius Maximianus, un ofiter energic si capabil, originar din Pannonia, pe care, in anul 286, l-a ridicat la rangul de augustus. Diocletian a incredintat lui Maximianus guvernarea si apararea partii de apus a Imperiului (Italia, Gallia, Britannia, Hispania si Africa), iar el si-a asumat conducerea partii de rasarit.

Cativa ani mai tarziu (293), Diocletian a incercat sa rezolve si problema succesiunii la tron, care in trecut a produs multe confruntari si lupte. In acest scop, ambii imparati si-au numit cate un succesor (caesar): Diocletianus pe Galerius, iar Maximimianus pe Constantius Chlorus. Acestia urmau ca in 305, data la care Diocletianus si Maximianus urmau sa abdice, sa le ia locul cu titlul de augusti, apoi sa-si desemneze, la randul lor, cate un caesar. In cadrul tetrarhiei, Diocletian conserva o preeminenta morala, o autoritate mai mare, avand cuvantul hotatator in problemele de baza ale Imperiului. In exercitarea puterii, cei patru erau solidari, actele de guvernare fiind luate si promulgate in numele tuturor.

Necesitatea apararii vastului imperiu de atacurile externe si de primejdiile din interior l-a determinat pe Diocletian sa-l imparta in patru sectoare. Astfel, Diocletian domnea peste Asia, Egipt si Tracia, Galerius peste restul Peninsulei Balcanice si peste provinciile dunarene, Maximianus peste Italia, Raetia, Africa si Hispania, iar Constantius Chlorus peste Gallia si Britannia. In fiecare din aceste sectoare, suveranul respectiv exercita toate atributiile puterii imperiale. Doar cand se iveau conflicte sau divergente in materie juridica sau legislativa, cuvantul hotarator il avea Diocletianus. De aceasta distribuire a sarcinilor si raspunderilor militare era legata si stabilirea resedintelor in orase de unde frontierele puteau fi supraveghiate cu usurinta: Diocletianus la Nicomedia (aproape de Bosfor), Galerius la Sirmium (pe raul Sava), Maximianus la Mediolanum si Constantius Chlorus la Augusta Treverorum. Roma imperiala, a fost eclipsata de noile centre, ea pierzandu-si astfel importanta politica.

3.11.1.1. Reformele lui Diocletian. Cu mintea clara si o mana energica, Diocletian a continuat reformele schitate de Severi, apoi de Gallienus si Aurelianus. Intre 284-305 el a reusit sa zideasca un nou edificiu statal la a carui temelie se afla absolutismul monarhic. Imparatul a intreprins o serie de reforme menite sa intareasca puterea politica, militara si economica a Imperiului. Reorganizarea puterii centrale a fost insotita de o profunda reforma administrativa. Numarul provinciilor a crescut prin subdivizarea lor la 104, grupate in 12 dioceze in fruntea carora erau numiti vicari dependenti de prefectii pretoriului. Italia, impartita in doua dioceze si-a pierdut vechea situatie privilegiata. Senatul, fara sa fie desfiintat, a fost inlaturat din sistemul de conducere, el pastrand doar atributii de judecata pentru ordinul senatorial. Prin noile reglementari, pe langa fiecare imparat era un prefect al pretoriului ale carui atributii au fost diminuate.

In domeniul legislatiei, s-au alcatuit doua colectii de legi: a) codex Gregorianus, care cuprindea acele constitutiones date de la Hadrianus si pana in 295; b) codex Hermogenianus continea legile promulgate sub tetrarhie.

Diocletian arata interes si in privinta reformei armatei, considerata a fi principalul stalp al monarhiei absolutiste. Schimbarile intreprinse in acest domeniu prevedeau crearea a doua tipuri de armata: Reformele intreprinse in acest domeniu prevedeau crearea a doua tipuri de armata: a) unitati de frontiera/limes (limitanei) formate din cetateni romani si b) unitati mobile, de rezerva, manevra si acoperire (comitatenses), in interior, care aduna sub conducerea imparatului unitatile de elita, in special cavaleria, devenita pivotul fortei militare romane. S-a marit numarul formatiunilor de lupta, dar s-a micsorat, in acelasi timp, efectivul fiecareia. Dupa 20 de ani de serviciu, soldatii ca veterani, beneficiau in viata civila de avantaje fiscale si juridice, transmisibile fiilor.

Esenta reformei, care se va incheia doar sub Constantin, a constituit-o separarea carierei civile de cea militara. In locul a 34 de legiuni, Diocletian a creat 68 unitati, mai mici si mai mobile, realizate prin divizarea primelor sau prin transformarea unor unitati auxiliare. Noua legiune avea un efectiv de 1.000 soldati. Repartizarea legiunilor in teritoriu s-a facut dupa nevoile de aparare: 46 legiuni erau plasate pe granite, iar 22 constituiau rezerva din interior.

O grija dosebita este acordata intaririi limesului si construirii de numeroase castella si drumuri, care fac din granita o zona fortificata pe o anumita adancime.

Pentru a putea acoperi cheltuielile impuse de intretinerea armatei, a aparatului functionaresc si a curtilor imperiale, Diocletian a restabilit impozitele directe, suprimate in sec.II i.Chr., stabilind un nou sistem de impunere, in care impozitul era platit in natura, in functie de noile unitati stabilite, iuga si capita. Unitatea de baza pentru impunere o constituia suprafata de pamant arabil (juga). Orasele isi pierd orice autonomie, iar membrii diverselor categorii profesionale sunt legati obligatoriu de meseria si de colegiile lor. Locuitorii de la orase, care nu detineau pamant, plateau un impozit special (capita). Prin suprimarea scutirii de plata impozitelor directe a Italiei, Diocletian a sters ultimul privilegiu de care se bucura aceasta, in virtutea drepturilor de cucerire.

Diocletian a intreprins si o stabilizare monetara, fixand o anumita greutate (5,45 g) pentru moneda de aur si stabilind valori proportionale pentru monedele de argint si de bronz. Deoarece valoarea metalelor a fost stabilita in mod arbitrar, reforma nu a dat rezultate, iar preturile au continuat sa creasca. Pentru a stavili cresterea preturilor, Diocletian a promulgat un edict (de pretiis rerum venalium, 301) care stabileau preturile maximale la diferite produse . Pentru nerespectarea acestora, era prevazuta pedeapsa cu moartea. Cu toata severitatea sanctiunilor, ordonanta nu a fost respectata deoarece ea stabilea preturi pentru intreg imperiul, fara a tine seama de situatiile reale din fiecare regiune.

Diocletian a incercat sa reformeze si viata religioasa prin reactivarea vechilor culte. Deoarece intelegea aceasta unitate in mod traditionalist, prin restaurarea vechilor culte romane, el a promulgat patru edicte (303-304) care declanseaza o lunga si salbatica persecutie impotriva crestinilor. Acestia au fost exclusi din demnitatile publice si militare, s-a ordonat distrugerea bisericilor, arderea cartilor sfinte si arestarea conducatorilor lor. Toti cei care se declarau sau erau adepti dovediti ai religiei crestine, erau constransi sa se lepede de aceasta credinta si sa aduca sacrificii zeilor romani, in primul rand imparatului-zeu. Desi au declansat cea mai sangeroasa represiune impotriva crestinilor, ordonantele imperiale nu au reusit sa determine disparitia acestora.

Diocletian a avut de infruntat de la inceputul domniei rascoala bagauzilor din Gallia si Hispania de nord, miscare cu caracter separatist deoarece conducatorii ei (Amandus si Aelianus) si-au luat titlul de augusti. Dupa lupte grele duse de Maximianus, focarele rascoalei au putut fi cucerite (286), fara ca miscarea sa poata fi curmata definitiv. Concomitent, in Egipt s-a desfasurato alta miscare separatista, cu centrul la Alexandria. Deoarece Egiptul prezenta o importanta economica deosebita pentru Imperiu in general si pentru Italia si Roma in special, Diocletian a atacat cu forte considerabile Alexandria si, dupa un indelungat asediu, a luat-o cu asalt (297). In domeniul politicii externe, domnia lui Diocletian a fost caracterizata prin desele lupte duse cu popoarele migratoare, care atacau frontierele Imperiului din toate partile. Presiunea cea mai puternica venea din partea triburilor germanice (alamani, franci, burgunzi) care presau asupra regiunilor de nord si vest ale Imperiului. Pe cursul mijlociu si inferior al Dunarii atacurile erau intreprinse de carpi si iazigi, iar in Orient persii amenintau provinciile romane. Diocletian poarta un razboi victorios asupra Persiei sasanide (297-298), fixand granita romana pe fluviul Tigru. In Egipt si Africa romana incercau sa patrunda triburi venite din sud. Imparatii au facut fata acestor amenintari, reusind sa restabileasca si sa intareasca granitele Imperiului.