Imperiul carolingian

IMPERIUL CAROLINGIAN

In a doua jumatate a secolului VIII si la inceputul secolului IX Europa Occidentala trecea de la fragmentarism la unitate. Nu total insa, fiindca erau lasate pe dinafara o parte a Germaniei, Scandinavia, Spania, Scotia, Anglia, Irlanda. In acest proces de restaurare imperiala regatul francilor va detine rolul unui nucleu organizator. Dar regatul se schimbase sub multiple aspecte fata de epoca lui Clovis. Astfel, inceputul secolului VIII era dominat de puterea marilor familii nobile, inconjurate de razboinici, cunostea o reinnoire monastica si o pre-renastere intelectuala si artistica, iar noul spatiu comercial se concentra in jurul Marii Nordului.

Spre o noua dinastie: Carolingienii

La sfarsitul secolului VIII o noua dinastie- Carolingienii- va reusi sa restaureze partial in Occident ideea de Imperiu. Destinul si sansa istorica a Carolingienilor sunt legate de Austrasia, regiunea dintre Rin si Mosella. Acesta era patrimoniul familiilor aristocratice, diferentiate deja de ceilalti locuitori prin descendenta si mod de viata, costumatie si armament.

Primul reprezentant cunoscut al familiei a fost Pepin cel Batran (sau Pepin de Landen, dupa unul din domeniile lui, mort in 639), a carui fiica s-a casatorit cu fiul lui Arnulf, episcopul de Metz. Daca genealogia indepartata a Carolingienilor se opreste la Pepin cel Batran - primul majordom atestat documentar, Arnulf a fost invocat ca parinte spiritual al familiei carolingiene.

Puterea majordomilor a crescut in timpul lui Pepin II (Pepin de Herstal- 687-714) care a reusit sa controleze nu doar Austrasia, ci intreg regnum francorum (deci si Neustria si Burgundia). Printr-o politica matrimoniala a reusit sa castige recunoasterea aristocratiei si sa lase in anul 714 la moartea sa drept mostenire intendenta a trei palate (din Austrasia, Neustria si Burgundia). Deci, a obtinut recunoasterea ereditatii in functia de majordom. Dar a exercitat puterea nu in nume propriu, ci in numele regelui merovingian ( majordom= functionar ce avea in grija administrarea domeniilor regale, pentru a deveni cel mai important colaborator al regelui, iar ulterior- rivalul acestuia.). In timpul lui Pepin II francii s-au confruntat cu destule situatii dificile, cu atacuri din partea frizilor, alamanilor, cu revoltele ducilor alamani si bavarezi.

Functia a fost apoi preluata de unul dintre fiii sai, Carol Martel (714-741). Recunoscut initial majordom in Austrasia, a vrut sa obtina recunoasterea si in celelalte regiuni, de aceea a instalat prieteni si rude in pozitiile- cheie, atasandu-i prin legaturi de fidelitate durabile ( viitoare legaturi de vasalitate). Meritul sau a fost acela de a fi inteles ca o politica de pacificare nu putea reusi fara o crestinizare durabila: de aceea in teritoriile nou cucerite din Frizia a incercat o organizare ecleziastica cu ajutorul anglo-saxonului Bonifaciu, apoi al episcopului Pirmin- un misionar venit din Spania vizigota. Cel dintai- numit evanghelizatorul Germaniei, in loc sa urmeze o cariera de succes in Anglia a ales sa fie misionar, primind autorizatie in acest sens din partea papei si fiind ales episcop in anul 722.

Carol Martel a consolidat pozitia familiei, prin masuri religioase si institutionale. Dar celebritatea sa politica se leaga de victoria impotriva arabilor la Poitiers (25 octombrie 732). Prezenti in Spania din anul 711, arabii au fost purtati de ideologia djihadului (=razboiul sfant) si inspre Galia, mai ales din cauza bogatiilor ei. Anterior anului 732 arabii au facut mai multe raiduri rapide in fata carora populatia crestina n-a reactionat.

Lupta de la Poitiers a fost cauzata de patrunderea arabilor condusi de Abd- er -Rahman, guvernatorul arab al Spaniei, dincolo de Pirinei spre abatia Saint Martin de Tours, unde se adapostea rivalul sau Eudes, ducele Aquitaniei. Prin victoria sa categorica, Carol Martel a fost considerat un aparator al crestinatatii impotriva islamului. El a ajuns, in urma acestui succes militar, in regiunea in care regii merovingieni nu patrunsesera niciodata: la sud de Loara. Aceasta batalie a avut indeosebi un mare efect psihologic, fiind prima a unui principe crestin din Europa occidentala impotriva arabilor. Astfel anul 732 poate fi considerat un moment de cotitura ce fixeaza limitele expansiunii arabe. Au urmat in anii urmatori (735-739) alte victorii, interventii succesive ale lui Carol in sudul Galiei, oferind astfel Europei constiinta solidaritatii impotriva amenintarii musulmane (cronicarii contemporani foloseau termenul de europeni pentru toti soldatii lui Carol Martel).

Astfel, Carol Martel ramane in istoria francilor ca un destoinic soldat, cel care a si dat numele dinastiei. Datorita rolului politic important pe care l-a jucat in istoriografia franceza i s-a spus "aproape rege". De fapt, pana in anul 737, la moartea regelui merovingian Thierry IV, a condus aproape singur treburile regatului, iar dupa- pana la moartea sa in 741- nici macar n-a mai fost ales un alt suveran pe tron. Carol Martel a distribuit pamanturi abatilor fideli, a numit si exilat episcopi, a instalat conti si vasali. Cu alte cuvinte, a indeplinit atributiile unui rege fara a avea acest titlu. In practica a fost desemnat cu titlul de vice-rege (vice regulus) tocmai de catre papa Grigore III ( 731-741) in apelul pe care i-l adreseaza de la Roma in anul 739. In conditiile presiunii longobarde asupra Italiei, Grigore III l-a implorat pe acest aparator al crestinatatii ( conform celor trei scrisori pastrate in arhivele carolingiene) sa intervina in favoarea sa, trimitandu-i totodata daruri simbolice: cheile si lanturile Sf. Petru. Dar efectul n-a fost cel asteptat: Carol avea relatii bune cu longobarzii, un fiu al sau traia la Pavia, fiind adoptat dupa moda germanica de regele Liutprand. Ajutorul longobard ii era necesar lui Carol in luptele cu musulmanii si cu aristocratia locala. De aceea, nu i-a trimis papei decat tot cadouri simbolice, in locul asteptatei armate. Oricum, el ramane primul conducator din Europa occidentala caruia un suveran pontif i-a cerut ajutorul, anticipand astfel viitoarele raporturi ale francilor cu papalitatea.

La moartea lui Carol Martel, patrimoniul sau s-a impartit intre cei doi fii: Carloman (in Austrasia) si Pepin cel Scund (in Neustria). In anul 743 se restabilise si dinastia merovingiana, prin Childeric III. Inca forta suveranilor merovingieni, cu toate ca nu se mai interesau de treburile regatului, consta in recunoasterea si respectul din partea unor familii aristocratice, originile indepartate intr-o epoca in care paganismul era majoritar, in conceptia germanica potrivit careia regele era garantul armoniei cosmice si al pacii.

Carloman a fost promotorul unei reforme in biserica franca, in colaborare cu Bonifaciu, astfel ca a renuntat la orice functie in anul 747, retragandu-se la Roma langa papa Zaharia, apoi la abatia Monte Cassino. A fost aceasta doar o decizie personala, cu incarcatura religioasa sau a fost orientat pe acest drum de fratele sau ? Religiozitatea nu i se poate nega, dupa cum se pare si ca inca de timpuriu Pepin si-a manifestat dorinta de a ramane singur mostenitorul tatalui sau.

Destul de rapid Pepin cel Scund (sau Pepin III 741-768) si-a manifestat dorinta de a-l inlatura pe regele merovingian, a carui autoritate devenise doar una simbolica. El a initiat la abatia Saint Denis o propaganda carolingiana, punand sa se redacteze false genealogii, stabilindu-se o legatura intre Arnulf- parintele spiritual al familiei si Merovingieni.

In anul 750 Pepin a trimis o solie la Roma, condusa de cel mai important consilier al sau, abatele Fulrad pentru a-l intreba pe papa Zaharia: cine trebuie sa fie rege, cel care a exercitat sau cel care n-a exercitat efectiv puterea? Pe baza doctrinei Sf. Augustin, papa ii transmite un raspuns favorabil:" ca ordinea sa nu mai fie tulburata ar fi mai bine daca ar fi numit rege cel care are efectiv puterea".

Terenul fiind pregatit, adunarea aristocratica de la Soissons (751) l-a ales pe Pepin III rege. Ultimul suveran merovingian, Childeric III a fost trimis la manastirea Saint Bertin, unde a murit aproape uitat. Evenimentul de la Soissons a fost o schimbare brusca de dinastie, chiar o lovitura de stat, astfel ca pentru a se proteja de eventualii partizani ai Merovingienilor Pepin a decis sa fie si uns cu mir de catre reprezentantul papei, Bonifaciu. Ceremonialul se infaptuia pentru prima oara la franci, dar era cunoscut atat din lectura Vechiului Testament, cat mai ales din colectia canonica Hispania a vizigotilor, adusa in Galia dupa disparitia regatului lor. Importanta ceremonialului este foarte mare: daca predecesorii lui Pepin puteau sa spuna, conform traditiei crestine, ca puterea lor vine de la Dumnezeu, Pepin ii surclasa, fiind alesul lui Dumnezeu.

In acest context se inscriu si schimbarile din politica papalitatii: cand in anul 754 longobarzii au amenintat din nou Roma, noul papa Stefan II (752-757) s-a refugiat in Galia. Asteptand ajutor militar impotriva longobarzilor, a participat la 28 iulie 754 la un nou ceremonial de incoronare. Insusi papa (primul caz de acest fel din istorie) i-a uns cu mir pe Pepin III si pe cei doi fii, Carloman si Carol. Prezenta papei la ceremonialul de la Saint Denis insemna sfarsitul oficial al legaturilor papalitatii cu Bizantul. Pe de alta parte, insemna legitimarea noii dinastii, sub pedeapsa excomunicarii fiind interzisa alegerea unui suveran in afara acestei descendente. Astfel, odata cu Carolingienii monarhia devine sacerdotala. Acest caracter sacerdotal al regelui franc este superior basileului bizantin, unde incoronarea de catre patriarh era o simpla formalitate religioasa, fara semnificatie politica. Asa s-au pus bazele celei mai celebre doctrine medievale, alianta dintre tron si altar.

Gestul papei Stefan II fusese insa conditionat de ajutorul militar. Acesta poate fi si momentul in care papa putea sa fi adus in Galia celebrul document- Donatia lui Constantin, cel mai mare fals din Occidentul medieval. Regele a promis de asta data ajutor impotriva longobarzilor, iar cei doi fii ai lui Pepin au primit titlul de "patriciu al Romei".

Puternica presiune longobarda a impus efectuarea celor doua campanii ale francilor impotriva lor. Prima expeditie, din anii 754-755, a fost condusa de Pepin pana la Pavia si s-a incheiat cu intemnitarea regelui longobard, Aistulf si reinstalarea papei la Roma. Insa reluarea ofensivei longobarde a determinat o noua interventie a francilor, mai puternica, in mai 756. In urma ei s-au pus bazele statului pontifical sau Patrimoniului Sf. Petru (prin luarea in posesiune de catre abatia de la Saint Denis a 22 de orase abandonate de longobarzi. Fulrad a supravegheat cum cheile oraselor au fost depuse simbolic pe mormantul Sf. Petru, sugerand o donatie permanenta, o implinire a stapanirii papei asupra Italiei centrale. Perioada este inca una dificila fiindca noul rege longobard, Dezideriu refuza sa aplice prevederile tratatului, de aceea solutia definitiva va fi adusa peste doua decenii de catre Carol cel Mare.

2. Carol cel Mare- rege al francilor

Carol cel Mare a fost initiatorul procesului de restaurare imperiala in Occident, de aceea deceniile cat s-a aflat in fruntea francilor au o mare importanta pentru istoria evului mediu european.

La moartea lui Pepin,in anul 768 regatul franc s-a impartit din nou intre cei doi fii, Carol si Carloman, potrivit aceleasi conceptii patrimoniale despre stat ca si la Merovingieni. Carol detinea nucleul vechiului stat merovingian, avand resedinta la Noyon, in timp ce capitala lui Carloman era la Soisson. Prin faptul ca fiecaruia ii revenise totusi o parte din Neustria, Austrasia si Burgundia se poate spune ca s-a dorit intr-un fel sa se exprime unitatea regatului.

Nascut in anul 747, Carol cel Mare a fost interesat de tanar de problemele politice. Avea doar 7 ani cand l-a insotit pe papa Stefan II prin Galia. Despre educatia primita de el la curte stim prea putin,dar izvoarele subliniaza in special ostilitatea fata de fratele mai mare Carloman, dupa ce in anul 768 au ajuns amandoi la conducerea francilor. Insa Carloman moare inainte de izbucnirea unui conflict intre cei doi, iar Carol preia si mostenirea fratelui sau (decembrie 771).

Din punct de vedere politic, se poate spune despre Carol ca a urmat linia predecesorilor sai: aliat al papei, protector al bisericii, i-a atacat pretutindeni pe dusmanii Romei si ai credintei.

Guvernarea sa poate fi impartita in doua etape distincte: intre 768-800 cand a fost rege; intre 800-814, cand a fost imparat.

Imperiul sau ( 1.200.000 km² si aproximativ 15.000.000 locuitori) a fost format progresiv, prin cuceriri. In campaniile sale, Carol a respectat doua principii: protejarea regatului lasat mostenire de tatal sau; asumarea responsabilitatii religioase. In paralel cu ocuparea de noi teritorii, a coordonat actiuni de evanghelizare in estul si nordul Europei, proces care s-a consolidat in timpul fiului sau, Ludovic cel Pios.

Armata sa era compusa din toti francii oameni liberi, cu exceptia clericilor. La nivel local convocarea o facea comitele, iar organizarea ei ne era cunoscuta din capitularii. Efectivul exact al armatei este dificil de precizat, intre 5.000 si 36.000 de cavaleri, la care se mai adaugau trupele auxiliare. De fapt, forta ei depindea nu atat de numar, cat de armament si strategie, de rapiditatea mobilizarii.

Primii ani de domnie (768-771) s-au caracterizat prin expeditii limitate, in regat, mai ales in Aquitania. Abia dupa moareta lui Carloman incepe politica de cuceriri, initial in Lombardia, impotriva regatului longobard. Aici se refugiase vaduva fratelui sau, asa ca regele longobard ii ceruse papei sa-l incoroneze pe fiul lui Carloman. Ruperea legaturilor diplomatice dintre franci si longobarzi a fost urmata de trimiterea a doua armate france care l-au asediat pe regele Dezideriu la Pavia, in anul 773-774. In primavara anului 774 Carol a sarbatorit Pastele la Roma, fiind pentru prima oara cand un rege franc venea la Roma si intareste actul de donatie facut de tatal sau pentru cetatea Sf. Petru. Intors in iunie 774 la Pavia, a intrat in palatul regelui longobard si s-a proclamat rege al francilor si longobarzilor. Astfel, politica sa difera in final de cea a tatalui sau, decizand nu pace cu longobarzii, ci cucerirea regatului.

Inspre rasarit francii au intrat in conflict cu saxonii, initial deoarece acestia n-au vrut sa accepte statutul de tributari ai francilor. La moartea lui Bonifaciu, in anul 754 saxonii erau singurii germanici inca pagani, care practicau sacrificiile animale si umane, isi incinerau mortii, adorau arbori sacri, reprezentand astfel un serios obstacol in fata hegemoniei france. Campaniile lui Carol s-au desfasurat succesiv in 772, 774 si 775 - cand Carol decide si convertirea lor, sarcina fiind incredintata abatelui de la Fulda. Dar in anul 778 a izbucnit o puternica rascoala saxona, chiar Fulda fiind in pericol de a fi arsa. Abia peste 4 ani Carol a restabilit situatia, pacificand tara cu ajutorul misionarilor si al comitilor. Dar uciderea catorva capetenii france a provocat masacrul din 782 ( cand 4500 de saxoni au fost decapitati ) si capitularul "terorist" din 785 (ce prevedea supunere si convertire sau moartea ). Fiindca rezistenta saxonilor s-a prelungit, un nou capitular din 797 a ameliorat situatia: nu moarte, ci amenzi pentru cei ce pastreaza cutumele saxone. Expeditiile france au incetat abia in 799, zona fiind pacificata si intrata sub control carolingian. Supunerea si crestinarea Saxoniei au echivalat cu punerea bazelor teritoriale, identitare ale Germaniei medievale.

Dar Carol s-a aflat in conflict si cu o alta regiune populata de germanici, cu Bavaria, unde ducele ei Tassilon a acceptat doar pentru scurt timp sa fie vasalul lui Pepin cel Scund. Dupa anexarea regatului longobard Carol i-a cerut ducelui bavarez respectarea juramantului vasalic. Fiindca refuza, Carol a decis expeditia militara, beneficiind si de sprijinul papei. In fata amenintarii, Tassilon a reinnoit omagiul la Lechfeld ( 3 oct. 787), intr-un fel la cererea aristocratiei ce a dorit evitarea luptei. Instalandu-se in capitala, la Ratisbona, Carol a inaugurat guvernarea Bavariei : in anul 794 Tassilon a fost obligat sa vina in fata Conciliului de la Franckfurt si sa renunte oficial la putere. Ratisbona a devenit astfel una din capitalele carolingiene.

Carol a luptat si in Peninsula Iberica, unde a fost chemat de guvernatorul Zaragozei sa intervina in conflictul dintre Omeyazi si Abasizi. Dar armata sa a esuat la asediul Zaragozei (778), iar pe drumul de intoarcere in Galia ariergarda a fost atacata si masacrata nu de musulmani (cum apare in Cantecul lui Roland ), ci de basci. La sfarsitul secolului VIII francii au trecut din nou la sud de Pirinei, infiintand marca Spaniei. In anul 801 succesul carolingian era evident prin cucerirea Barcelonei, a Pampelunei si a Navarei.

Un redutabil inamic pentru franci au fost avarii, asezati intre Tisa si Dunare, a caror violenta inspaimantase regiunile invecinate. Lupta impotriva acestor pagani, ce incendiau biserici si impuneau tributuri mari, a fost socotita de Carol o parte a "razboiului sfant". Avarii au fost zdrobiti de franci abia in urma a trei expeditii (intre 791-796), ultima incheiata cu distrugerea ringului si cu infiintarea marcii de est. O parte a avarilor ce au refuzat sa se supuna s-au refugiat in regatul bulgar al hanului Krum.

Astfel, in urma acestor cuceriri, statul franc a devenit un mozaic de popoare, de etnii diferite (germanici, romanici, slavi) . Dupa anul 800 linia politica a lui Carol s-a schimbat, el preocupandu-se mai mult de apararea a ceea ce devenise deja un Imperiu, in fata noilor atacuri ale slavilor, danezilor, piratilor sarazini.

3 Carol cel Mare- imparat

La sfarsitul secolului VIII, prin cucerirea unor teritorii din Galia, Germania, Italia, Panonia, Carol aparea ca un rege deasupra altor regi. Desi stapanea mai multe regate purta inca doar titlul de rege.In fapt, conducea deja un imperiu, astfel incat ar fi trebuit sa poarte un titlu adecvat.

Insa exista un imperiu, singurul de altfel dupa 476, cel bizantin, cu care raporturile au fost la inceput bune, chiar preconizandu-se un proiect de alianta matrimoniala intre fiica lui Carol si fiul Irinei. Primele incidente intre cele doua puteri au aparut in momentul in care Carol a dorit sa-si impuna protectoratul asupra ducatelor de Spoleto si Benevent- zona care potrivit traditiei era aparata de Bizant. In acest context, Carol a denuntat intelegerea matrimoniala.

Potrivit doctrinei vremii nu putea exista decat un singur imperiu, astfel ca doua evenimente au pregatit drumul lui Carol spre titlul imperial: instalarea noului papa- Hadrian in anul 795 si revolutia de palat din Constantinopol din 797, prin care Constantin VI a fost inlaturat de la putere de mama sa Irina.

In epoca carolingiana papalitatea s-a bucurat de un prestigiu real, unanim recunoscut cu toate ca rolul ei a fost uneori destul de sters. Relatiile ei cu puterea dominanta din Occident (rege sau imparat) au cunoscut o evolutie fata de perioada precedenta. Ele s-au intemeiat pe o noua conceptie asupra autoritatii, adica pe o doctrina rezultata din interpretarea fortata a ideilor Sf. Augustin conform careia suveranii ar trebui sa serveasca cetatea celesta urmand normele definite prin biserica si prin conducatorii acesteia.

Raporturile lui Carol cu papalitatea au fost cu mult anterioare anului 800 si au inceput in momentul in care acesta a dorit sa cucereasca regatul longobard. Dupa prima sa calatorie la Roma in 774, Carol a revenit in anul 781, insotit de familie (sotia Hildegarde si cei doi fii- Carloman si Ludovic ) cu scopul de a-l boteza pe Carloman (4 ani ), prilej cu care ia numele buicului, Pepin. Cei doi mostenitori sunt unsi- Pepin ca rege al Italiei, iar Ludovic ca rege al Aquitaniei. Carol a urmarit si un alt interes : protector al papalitatii, a vrut pe de alta parte sa-si intareasca propria suveranitate in Italia, ocupand pentru sine ducatele Spoleto si Benevent. A treia sa vizita in Italia in anul 787 a adus recunoasterea Statului pontifical si mici corecturi de frontiera.

Nimic nu parea sa sugereze ca noul papa Leon III (795-816), un personaj de origine modesta, contestat de aristocratie, va juca un rol insemnat in istoria Carolingienilor. Avand nevoie de protectia lui Carol, Leon III i-a trimis decretul care confirma alegerea sa, dar si cheile mormantului Sf. Petru si steagul orasului Roma, ceea ce simboliza recunoasterea suveranitatii acestui "Patricius Romanorum" asupra Romei si Statului pontifical.

Adversarii lui Leon III i-au adus in anul 799 grave acuzatii morale, iar acesta a fost nevoit sa ceara ajutor lui Carol.

Pe de alta parte, in urma evenimentelor din Bizant din anul 797 s-a nascut ideea ca daca in Orient puterea apartine unei femei, practic functia de basileu era vacanta. De aceea in preajma anului 800 s-a formulat o conceptie de renovatio Imperii in doua medii diferite:

- in cel papal unde se pare ideea exista prin 798. Astfel se poate explica decorul mozaicului din absida centrala a palatului Lateran: pe de o parte, Hristos dand cheile papei Silvestru si lui Constantin, simbolul puterii spirituale si al celei temporale; pe de alta parte, Sf. Petru oferind palliumul papei Leon III si stindardul lui Carol. Deci, Carol era vazut ca un nou Constantin, iar o restaurare imperiala trebuia condusa de papa, ca reprezentant al Sf. Petru. Dar sub forma unei translatio Imperii, din est spre vest.

in cel al intelectualilor de la curtea lui Carol, care au difuzat propria lor

convingere, independent de cea a papei. Acest anturaj cultivat a avut constiinta clara ca o crestere politica si teritoriala a regatului, dublata de caracterul sacru oferit de ungerea regilor il plasa pe titular deasupra altora. Oricum, a fost nevoie de acest aport al intelectualilor in proiectarea ideii de Imperiu fiindca in limba franca se utiliza un singur termen si pentru rege si pentru imparat, doar in latina aparea aceasta diferentiere terminologica.

Cum s-a realizat practic incoronarea lui Carol ca imparat? La 25 aprilie 799 in timpul unei procesiuni publice, papa a fost atacat, i s-au smuls insemnele papale si a fost inchis intr-o manastire. Eliberat gratie celor doi legati ai lui Carol, s-a refugiat in Germania la curtea din Paderborn. Carol a trimis comisari pentru cercetarea cazului, dar s-a vazut pus in dificultate: era convins ca in calitatea de rege si de patriciu al Romei nu are autoritatea sa judece un papa.

Spre sfarsitul anului 800 Carol a facut un drum la Roma, reunind la 1 decembrie ansamblul arhiepiscopilor, episcopilor, abatilor si pe reprezentantii aristocratiei pentru a clarifica acuzatiile ce i se aduceau papei. Dupa trei saptamani de dezbateri, rastimp in care nu s-a gasit nici un acuzator sau martor impotriva sa, Carol l-a obligat pe papa sa se supuna unui juramant de purificare. La 23 decembrie papa s-a urcat in amvonul din bazilica Sf. Petru si si-a declarat nevinovatia.

Episodul care a urmat este cel mai important din toata biografia lui Carol: in ziua de Craciun a anului 800, in timpul liturghiei papa Leon III a vrut sa stearga umilinta la care fusese supus si l-a incoronat pe Carol imparat. Ceremonialul de incoronare a fost inspirat dupa cel din Bizant, dar cu o modificare importanta: in timp ce in Bizant viitorul imparat era aclamat de popor si armata, apoi doar incoronat de patriarh, la Roma Leon III a savarsit intai incoronarea, abia apoi Carol a fost aclamat de popor. Semnificatia inversarii? Papa a vrut sa demonstreze ca el si nu poporul l-a facut imparat, iar astfel s-a realizat programul ilustrat in mozaicul de la Lateran.

De fapt, cei doi protagonisti au perceput actul diferit:

-papa, prin gestul sau, a vrut sa marcheze superioritatea puterii spirituale asupra celei temporale (in evul mediu papii vor aminti mereu ca nu se poate deveni imparat decat venind la Roma pentru incoronare);

-Carol, conform biografului sau Eginhard, a fost nemultumit de felul in care s-a desfasurat ceremonia fiindca socotea titlul imperial ca o distinctie personala. Potrivit lui Eginhard Carol era atat de indignat de cele intamplate incat " ar fi renuntat sa intre in biserica in acea zi daca ar fi stiut dinainte intentia pontifului". Acesta a fost si motivul pentru care ceremonialul s-a repetat in anul 802, la Aachen in absenta papei.

Evenimentul din 25 decembrie 800 a generat marea controversa a evului mediu: raportul dintre puterea papei si cea a imparatului in guvernarea lumii crestine (sau lupta dintre Sacerdotiu si Imperiu).

Indiferent de reactia avuta in momentul incoronarii Carol a adoptat rapid un comportament imperial:

- a emis diplome cu noua titulatura:"Carol, serenisimus Augustus, incoronat de Dumnezeu, mare si pacificator imparat, guvernand Imperriul roman si prin gratia lui Dumnezeu- rege al francilor si longobarzilor";

- s-a reprezentat pe monezi la fel ca si Constantin, in postura imperiala, incununat cu lauri;

- a luat ca si Constantin obiceiul de a sigila unele acte cu un sigiliu pe reversul caruia figurau portile Romei si inscriptia "Renovatio Romanii Imperii". Dar era vorba de un nou imperiu, reinnoit de crestinism. Capitala lui nu era la Roma, ci la Aachen. Astfel imperiul avea aceasta pecete franca, germanica, fiiind si orientat spre nord, nu spre Mediterana ca vechiul imperiu roman.

Cum a privit Imperiul bizantin noua situatie? Evident, initial incoronarea unui "barbar" li s-a parut scandaloasa. Insa din dorinta mentinerii in functia imperiala (conform unui cronicar bizantin) Irina a proiectat o eventuala casatorie cu Carol in anul 802, vaduv din 799. Dar inlaturarea Irinei de catre Nicephor I a deschis conflictul franco- bizantin. Carol a ocupat in timpul unui lung razboi Venetia si Dalmatia (806-812), teritorii nominal bizantine, dar macinate de certuri interne. Din cauza luptelor cu bulgarii, noul basileu Mihail I a acceptat negocierile cu Carol: in schimbul retrocedarii Venetiei si Dalmatiei, imparatul bizantin recunostea noul imperiu din Occident. Astfel, in anul 812 ambasadorii greci veniti la Aachen cu daruri l-au aclamat pe Carol imperator et basileus.

Asadar, din anul 800 existau in Europa doua imperii:

-vechiul imperiu bizantin ce nu mai avea decat restranse posesiuni in Occident, in Italia;

-noul imperiu carolingian, ce grupa regiuni intinse din Occident, fiind o forma embrionara a Europei.

4.Organizarea imperiului carolingian

Evenimentul din anul 800 a modificat statutul politic al lui Carol. Dar noul imperiu era un ansamblu unitar? A incercat Carol sa gaseasca solutii noi de guvernare? Raspunsul il gasim daca incercam sa patrundem in sistemul institutional carolingian.

Carol cel Mare a mostenit de la merovingieni un sistem institutional, in fruntea caruia se aflau regele, dominus si suzeran, cu transmiterea ereditara a puterii, doar pe linie masculina, si "palatul"- format din consilieri (fie episcopi, fie aristocrati), functionari (intre care cel mai important va deveni majordomul sau intendentul) si garzi de corp (selectate doar dintre franci, pentru respectarea fidelitatii fata de rege). Se mai adauga adunarea oamenilor liberi, anuala, doar din razboinici, fara nici un rol politic. La nivel local teritoriul era impartit comitilor, numiti de rege pe timp nedeteminat, si ducilor, cu responsabilitati militare, din sec.VIII sefi permanenti, alesi pe viata, in teritoriile care si-au prezervat un specific national, de exemplu Aquitania.

Pornind de la acest sistem, Carol a pastrat anumite institutii, in timp ce a creat si altele noi, conforme noului cadru imperial. Dupa anul 800 institutia centrala este chiar imparatul, diferit de vechea regalitate nu atat prin marimea puterii, cat prin natura ei: ca imparat, Carol era succesorul legitim al imparatilor romani, cu o putere executiva, militara, judecatoreasca, dar si legislativa- exercitata prin capitularii. Succesiunea se face pe linie masculina, cu recunoasterea din partea aristocratiei si cu incoronarea din partea papei.

"Palatul" a cunoscut o regrupare de functii in timpul lui Carol: astfel, capelanul conduce personalul ecleziastic, supravegheaza scoala palatina; cancelarul inlocuieste vechiul referent, se ocupa cu redactarea actelor, a scrisorilor, cu supravegherea arhivelor; comes Palatii are o mai mare putere preluand o parte a atributiilor fostului majordom. Se mai adauga conetabilul, senesalul, usierul etc.

O institutie nou infiintata au fost missi dominici, cu un rol foarte important in incercarea de uniformizare a imperiului. S-au infiintat conform capitularului din anul 802. Erau alesi anual dintre cele mai bogate persoane din imperiu, intotdeauna doi- un laic (fie comite sau duce) si un ecleziastic ( fia arhiepiscop, episcop sau abate). Ca reprezentanti fideli ai imparatului urmareau in ce masura dispozitiile imperiale se aplicau in teritoriu.

O ultima institutie centrala erau adunarile generale, cu un rol mult mai important decat in epoca anterioara. Se si intruneau de doua ori pe an, in octombrie si in mai, fiind formate din aristocrati laici si ecleziastici, vasali ai regelui, dezbatand probleme de interes major, din punct de vedere politic, administrativ si militar, uneori chiar in absenta imparatului care era informat ulterior de rezultatele intrevederilor.

Si administratia locala a cunoscut modificari: pe de o parte s-au mentinut comitii, introdusi insa si in regiunile nou cucerite, astfel ca numarul lor se ridica la aproximativ 300. Ei isi pastrau aceleasi atributii, dar erau neretribuiti primind 1/3 din amenzi. La fel s-au mentinut si ducii, cu drept de transmitere ereditara a puterii. Pe de alta parte insa, in zonele de frontiera s-au infiintat marcile, a caror conducere a fost incredintata unui marchiz, cu aceleasi puteri ca si comitii, dar in plus cu responsabilitati militare.

In legatura cu politica interna a lui Carol cel Mare s-ar mai putea vorbi si de "renasterea carolingiana". Acest termen sugereaza faptul ca in domeniul cultural si religios a avut loc o reinnoire, cu referinta constanta la antichitate, dar cu pecetea crestinismului.

Punctul de pornire l-a reprezentat veritabila renastere a ideii de stat: o republica crestina ar fi vrut Carol sa infaptuiasca, consiliat de clericii literati si de laici, si asociindu-si printr-un juramant de fidelitate prestat la implinirea varstei de 12 ani pe toti oamenii liberi. Aceasta renastere carolingiana, vazuta in primul rand ca o renastere culturala si intelectuala, a fost si ea un canal pentru realizarea unitatii imperiale. Artizanii ei proveneau din diferite regiuni: Alcuin din Anglia, Teodulf din Spania, Paul Diaconul din Italia.

Prin reinnoirea culturala preconizata, Carol se aseamana cu ostrogotul Theodoric: la fel ca si acesta, Carol a dorit sa adune in jurul sau pe toti care il puteau servi intelectual.

Renasterea carolingiana ii datoreaza mult lui Carol: el a fost organizatorul, chiar daca era destinata unui cerc ingust de intelectuali. Dar care era raportul lui Carol cu cultura? Conform lui Eginhard, avea 40 de ani cand a venit la curte Alcuin. Pe atunci nu scria corect, intelegea si vorbea bine latina, era preocupat de astronomie (dar ce diferenta totusi fata de fiul sau Ludovic, un fin cunoscator al latinei si mai ales de nepotul sau, Carol cel Plesuv, ce era in stare sa intervina in dezbateri teologice).

In acest demaraj intelectual un rol important l-a avut acea Academie palatina de la Aachen, ce reunea savanti din toate disciplinele. Nu era o scoala in adevaratul inteles al cuvantului ( acest rol il indeplinea scoala palatina), ci un model pentru dezbateri savante in care politica se impletea cu cultura.

De fapt, se poate vorbi de doua etape ale renasterii carolingiene: 1. In vremea lui Carol= debutul cultural prin generatia care invata, reorganizeaza;2. In vremea lui Ludovic cel Pios si a fiilor sai= epoca de stralucire, de profunzime. Este generatia ce aplica un program si elaboreaza un nou sistem filosofic.

Prima etapa se leaga de prezenta in serviciul lui Carol a unor straini: Petru de Pisa, venit dupa cucerirea longobarzilor, va preda gramatica, fiind si secretar regal; Paul Diaconul, istoric, autor al Historiei Longobardorum; Teodulf- cel mai mare poet al generatiei, ce scrie in stil clasic, a fost facut de Carol episccop de Orléans in 798, manifestand un real interes pentru bibliotecile monastice; Alcuin, personajul cel mai influent, un adevarat director de constiinte, cu studii la scoala episcopala din York, venit in regatul franc in anul 782. Lui i- a revenit sarcina de a coordona o reforma scolara, de a anima celebrele reuniuni ale Academiei palatine, in paralel cu redactarea unui mare numar de manuscrise, cu revizuirea textelor religioase.

Cea de a doua etapa a cules roadele acestor initiative. Centre de cultura- scolile s-au inmultit, fondate de discipolii lui Alcuin, dupa modelul celei palatine. Cei mai valorosi oameni de cultura raman episcopii si abatii, implicati in continuare in dezvoltarea istoriografiei si a literaturii. Aceasta etapa este dominata de figura lui Eginhard, fost elev al scolii palatine, intrat in anul 792 in anturajul lui Carol. Dar sansa sa politica s-a ivit in timpul lui Ludovic cel Pios, cand a devenit secretarul acestuia, mai apoi si al lui Lothar. Retras din viata publica in timpul razboaielor legate de succesiune, a scris in 828 celebrul panegiric Vita Karoli- o opera istorica cu un subiect profan, lucru foarte rar in epoca.

Alti intelectuali de la curte au fost Origene si Nithard. Cel dintai se pare de origine irlandeza, a venit in anul 845 la curtea lui Carol cel Plesuv si va conduce scoala palatina. A devenit cel mai mare filosof al epocii, cu o opera proprie, dar si cu numeroase traduceri din textele grecesti. In schimb, Nithard a fost istoric, scriind Istoria fiilor lui Ludovic cel Pios, gratie caruia s-au coservat izvoare de maxima importanta, ca Juramintele de la Strasburg.

N-a fost vorba doar de o renastere a literelor, ci si de una arhitecturala. S-au construit prin mecenatul suveranilor si al aristocratilor peste 440 de edificii religioase, bogat decorate, s-a prelucrat fildesul si metalele pretioase, s-au ornamentat manuscrise dupa moda bizantina.   

In concluzie, se poate spune ca renasterea carolingiana a fost o initiativa ampla ce a avut efecte pozitive imediate: a contribuit la uniformizarea imperiala, a dus la dezvoltarea invatamantului, a scolilor episcopale, a reinnoit caligrafia, prin minuscula carolingiana, a renovat istoriografia, teologia, filosofia, literatura, a salvat mostenirea culturala a antichitatii. Doar ca toate aceste efecte pozitive ar trebui apreciate la exacta lor valoare: au avut un cerc ingust de beneficiari, o elita, au impletit finalitatea culturala cu cea economica si religioasa, au imitat cultura antica atat de mult incat unii critici vorbesc de o lipsa totala de originalitate. In tot acest tablou, merita insa sa retinem rolul major al lui Carol cel Mare, care a organizat si centralizat productia intelectuala din imperiu, impiedicand-o sa se provincializeze. Sa mai amintim si ca toata aceasta renastere carolingiana poate fi privita si in durata lunga, ca punct final al unui lung sir de mai mici renasteri monastice, care dupa 680 s-au manifestat la Corbie, Fulda, Bobbio, York si care la randul ei va fi modelul pentru viitoarea renastere otoniana din secolul X.

5. Urmasii lui Carol cel Mare

Carol moare la 28 ianuarie 814, fiind inmormantat la capela din Aachen, dupa dorinta sa intr-un sarcofag antic. Din fericire pentru unitatea imperiului nu i-a supravietuit decat un fiu, Ludovic (Pepin murise in anul 810, iar Carol in 811). Asociat la tron dupa modelul bizantin, Ludovic a fost incoronat cu diadema imperiala la 11 septembrie 813 de catre tatal sau, fara ca papa sa fie prezent.

La moartea lui Carol cel Mare, Ludovic avea 46 de ani si se remarcase indeosebi prin pietatea sa, astfel incat contemporanii l-au numit "cel Pios". Preluand puterea, s-a intitulat "Ludovic, prin vointa lui Dumnezeu imparat si Augustus". Desi incoronat de tatal sau ca imparat, Ludovic a simtit nevoia unei legitimari spirituale, mai puternice, astfel ca in anul 816 la Reims a fost uns imparat de papa Stefan IV, luandu-si angajamentul ca va garanta independenta puterii pontificale.

Politica lui Ludovic cel Pios s-a caracterizat prin centralizare si tendinte unificatoare.

El nu s-a remarcat printr-o politica externa ofensiva, ci prin pastrarea cuceririlor tatalui sau precum si prin introducerea unor reforme. In acest caz un mare rol l-a jucat consilierul sau, Benedict din Aniana. Printre cele mai importante reforme amintim: -perfectionarea sistemului de missi dominici;

-adunarea capitulariilor intr-o colectie;

-reforma Bisericii: organizarea vietii monastice, garantarea bunurilor ecleziastice, stabilirea statutului pentru calugarite, formarea clericilor etc.;

- reforma morala: in anul 822 Ludovic cel Pios este primul suveran care face penitenta publica, la Attigny, simtindu-se vinovat de modul in care si-a tratat nepotul, pe Bernard.

Dar cea mai importanta problema pe care Ludovic a trebuit s-o rezolve a fost succesiunea. El avea deja trei fii cand a devenit imparat, astfel ca o intrebare nu putea fi ocolita: ce se va intampla cu imperiul? Exista deja traditia repartizarii regatelor, dupa moda germanica, aplicata si de Carol in anul 806, prin divisio. Dar o astfel de solutie contravenea acum doctrinei ecleziastice, ce reclama pastrarea unitatii. Se impunea deci elaborarea unei noi conceptii despre stat, o repunere in ordine, o ordinatio imperii, nu divisio. Astfel, constitutia din 817 nu imparte ci organizeaza:

-Lothar, fiul cel mare este declarat imparat si mostenitor al Imperiului.

-Pepin pastreaza Aquitania unde era rege de trei ani.

-Ludovic primeste o parte a Bavariei.

Se observa totusi faptul ca aceasta repartitie de regate afecteaza doar periferia imperiului, in timp ce regiunea centrala ramanea nedivizata. Cateva prevederi suplimentare aveau tocmai in vedere pastrarea unitatii:

-fratii lui Lothar nu se puteau casatori fara a-i cere sfatul;

-in cazul decesului unuia din ultimii doi nu se facea o alta repartitie, ci era desemnat un mostenitor al celui defunct;

-daca Lothar murea, aristocratia era cea care trebuia sa aleaga din cei doi frati pe noul imparat.

O parte a aristocratiei a fost nemultumita de acest act care era doar rezultatul deciziei imperiale si s-a coalizat in jurul lui Bernard, nepotul sau de frate, intrigat fiindca Constitutia nu spunea nimic despre posibila sa stapanire in Ilalia, ce i-ar fi fost promisa de Carol inca din anul 812. Dar in timpul unui conflict Bernard a murit in imprejurari de care Ludovic n-a fost strain, ceea ce a si declansat confesarea sa publica in fata conciliului in anu 822, asa cum am vazut.

Un eveniment neasteptat a stricat aceasta ordinatio: nasterea unui al patrulea fiu, in anul 823- Carol, din casatoria cu Iudith, din familia Welf. Ordinea din 817 trebuia anulata ca sa i se faca loc si lui printre mostenitori. Cel mai nemultumit era Lothar, imparatul asociat, care dovedise deja reale calitati politice, participase la redactarea capitulariilor, condusese adunari.

Din promotor al unitatii , Ludovic a fost nevoit sa revina la practica divizarii. Ca urmare se constituie doua grupari: pe de o parte Ludovic si micutul Carol, pe de alta parte Lothar si fratii sai, Pepin si Ludovic, alaturi de alti partizani ai Constitutiei din 817, adica o parte a aristocratiei laice si ecleziastice.

La adunarea de la Worms cuplul imperial a decis sa-i ofere lui Carol (supranumit cel Plesuv), Rhetia, Alsacia si o parte din Burgundia. Astfel, oficial, ordinatio imperii din 817 a fost anulata. Acesta este si inceputul rupturii oficiale de Lothar care a plecat in Italia. Ceea ce s-a intamplat in anul 829 seamana cu inceputul unei revolutii de palat, cu declansarea primei revolte a fiilor mai mari impotriva tatalui. Dupa ce Lothar a reusit sa obtina chiar interventia papei Grigore IV in numele unitatii imperiale, marele sau succes va fi supunerea tatalui la o noua penitenta publica, la Soisson in anul 833.

Repus totusi in drepturile imperiale in orasul stramosilor, Metz, Ludovic cel Pios si-a mentinut dorinta de a crea pentru fiul mai mic unn regat puternic. Nemultumirile de familie reapar in anul 838, cand dupa moartea lui Pepin, Ludovic- fara a tine seama de urmasii acestui fiu al sau- i-a acordat lui Carol si Aquitania, ceea ce a condus inevitabil la o rascoala a mostenitorilor directi.

Ludovic cel Pios a murit in anul 840, fiind inmormantat la Metz. La data respectiva, Ludovic (supranumit Germanicul) controla estul imperiului, Carol cel Plesuv- sudul si vestul, iar Lothar dorea totul. Nu fusese oare desemnat cu ani in urma singur imparat? In plus, el controla axa Roma- Aachen, cele doua centre de legitimare imperiala.

Din cauza ambitiilor lui Lothar, razboiul civil reincepe: de asta data intre Lothar, pe de o parte si Carol si Ludovic pe de alta parte. Batalia cea mai violenta s-a dat la 25 iunie 841 la Fontenay-en-Puisaye si a fost foarte sangeroasa, iar Lothar a fost invins. Nithard, participant, scria:" a fost o mare batalie".

Dupa batalie, fiindca Lothar incerca sa rupa legaturile dintre cei doi frati, acestia s-au intalnit la Strasbourg la 14 februarie 842, unde au schimbat cunoscutele juraminte. Acestea au o mare importanta lingvistica, fiind cele mai vechi atestari ale limbii franceze si ale limbii germane. Cei doi frati au rostit angajamentele fiecare in limba celuilalt: germanicul Ludovic le-a spus in franceza, iar romanicul Carol in germana. Doar armatele au jurat in limba proprie. Cuvintele rostite erau solemne, plasate sub invocarea divinitatii, iar angajamentele -personale: dovada folosirea cuvintelor frate, senior, nu cele de imparat, rege.

In iunie 842 cei trei frati au decis sa faca pace si sa imparta imperiul "cat mai egal posibil". 120 de experti desemnati de cei trei regi (cate 40 de fiecare) s-au intalnit pentru o inventariere, dificila dupa parerea lui Nithard fiindca "nimeni nu avea o cunostinta clara despre tot imperiul".

Dupa aceste analize preliminare cei trei frati s-au intalnit la Verdun in anul 843 si au decis impartirea. A fost vorba se pare mai putin de impartirea geografica a teritoriilor, cat mai ales de impartirea episcopiilor, abatiilor, comitatelor, oamenilor, drepturilor si veniturilor corespunzatoare. Textul tratatului nu ni s-a pastrat, dar cu ajutorul unor marturii indirecte putem delimita cele trei parti. Fiecare frate a primit o parte a mostenirii carolingiene: Lothar, ce a pastrat si titlul imperial, a primit un teritoriu de la Marea Nordului pana la frontierele Beneventului, cu cele doua capitale, Roma si Aachen. Carol cel Plesuv a primit partea occidentala, cu Paris ca si capitala. Ludovic Germanicul a primit partea orientala, cu Frankfurt si Worms. Titlul imperial nu mai avea decat o valoare simbolica din moment ce "imparatul " nu mai controla decat o treime a imperiului.

Acest tratat care a schimbat harta Europei si a pus bazele statale ale evului mediu s-a aflat in atentia multor generatii de istorici, care s-au interogat mai ales asupra criteriilor care au stat la baza acestui partaj. Pentru romanticii Michelet si Thierry principiul nationalitatilor a parut a fi mai important, ei considerand ca s-a vrut o respectare a sentimentelor nationale si a diversitatii lingvistice. In schimb, Henri Pirenne in Istoria Europei, credea ca prin negocieri s-a dorit respectarea echilibrului economic al fiecarui regat. Argumentul s-ar afla in afirmatia lui Nithard:" s-a tinut cont de fertilitatea si egalitatea partilor". La randul sau, Fustel de Coulanges a accentuat importanta raporturilor de dependenta in acest partaj care n-ar fi fost facut pentru populatii, ci pentru vasali.

Dincolo de toate aceste interpretari, important ramane faptul ca tratatul de la Verdun a avut drept efect consacrarea independentei si paritatii absolute intre regate. Prin partajarea giganticului imperiu, lipsit de unitate etnica si lingvistica, la Verdun s-a facut o prima adecvare a organizarii politice la realitatea economica si sociala. Intr-o lume in care raporturile personale stateau la baza vietii economice si politice, guvernarea efectiva nu era posibila decat la proportii teritoriale reduse.