NERO (Nero Claudius Caesar, 54--68)

NERO (Nero Claudius Caesar, 54--68)

Izvoarele istorice antice, pagane sau crestine, au accentuat dezechilibrul si iresponsabilitatea acestui principe in anumite privinte iesite din comun, infatisandu-l pe Nero drept cel mai monstruos dintre despotii lumii romane. in realitate, ultimul dintre Iulio-Cludieni este un personaj mult mai complex, un precursor al momarhilor din Imperiul tarziu.

Este proclamat imparat la varsta de 17 ani gratie sprijinului garzii pretoriene. Primii ani de domnie ai lui Nero, asa numitul quinquennium aureum (cei cinci ani de aur), aflat sub influenta perceptorilor Seneca si Sextus Afranius Burrus, se caracterizeaza prin stabilirea unui contract de colaborare intre aristocratia senatoriala si puterea imperiala. Seneca a schitat pentru noul imparat un program politic indreptat impotriva despotismului militar si a excesivei centralizari administrative, in scopul revenirii la regimul constitutional al principatului lui Augustus.

Cand a observat, prin anii 60-61 d.Chr., ca o asemenea linie politica este anevoioasa si greu de urmat datorita exigentelor senatorilor, Nero a abandonat principiile lui Seneca. El va incerca restructurarea sistemului de valori pe care se intemeia societatea romana. Curtea (aula Neroniana), un ansamblu structurat pe compartimente adaptate diferitelor nivele ale societatii romane, avea menirea de a propaga noul sistem de valori. Un rol important in cadrul acestui ansamblu revenea corpului de Augustiani, nucleul unei elite sociale.

Domus Aurea, un gigantic complex arhitectural conceput de arhitectii Severus si Celer, constituie expresia arhitecturala a ideologiei neroniene. Inspirat din constructiile marilor palate si parcuri ale suveranilor elenistici, Domus Aurea a fost conceput ca o resedinta sacra.

Ca si Caligula, Nero dorea sa istituie la Roma un regim politic autocratic, care sa-i permita impunerea in societatea romana a unei noi mentalitati si a unei scari a valorilor total diferite de ce romanilor le era comun. Detestat de cercurile aristocratiei senatoriale, Nero a devenit popular in randul plebei si ale populatiei modeste din provincii.

Marile cheltuieli cauzate de constructiile publice, de distributiile gratuite de grane si bani, ca si de razboiul din Armenia sau revolta din Britannia l-au determinat pe Nero sa recurga la o reforma monetara (64 d.Chr.). Ea consta, conform relatarii lui Plinius cel Batran , in diminuarea greutatii aurei-lor (de la 7,70 la 7,30 g) si a denarilor (de la 3,70 la 3,25 g). Masa monetara de argint si bronz, ca mijloc al schimburilor cotidiene, avea un rol mai important, ilustrand masura in care Imperiul roman devenise o unitate economica, cu un sistem administrativ functional.

Pe plan extern, este de consemnat preocuparea pentru consolidarea frontierelor de la Rin si Dunare, ca si in bazinul pontic sau in Armenia. in timpul lui Nero imperiul se confrunta cu o serie de opozitii, a caror rezolvare necesita importante eforturi militare.

Nero, fascinat de imaginea lui Alexandru Macedon, intentiona sa duca in Orient o politica energica menita sa aduca noi cucriri si sa deschida noi drumuri comerciale. Un nou si dificil conflict cu statul part este determinat de impunerea de catre Vologese I a fratelui sau, Tiridates, ca rege al Armeniei (54). Fortele romane, comandate de Cn. Domitius Corbulo, intervin cucerind intreaga Armenie (58-59). Intre cele doua state se incheie o incheie o pace de compromis (66) prin care Armenia se recunoaste ca vasala Romei, condusa insa de o dinastie parta. Incoronarea la Roma a arsacidului Tiridates ca rege al Armeniei, prilej cu care are loc inchiderea portilor templului lui Ianus si proclamarea pacii universale, marcheaza apogeul domniei lui Nero. In Britannia administratia romana a provocat o rascoala a proaspetilor supusi, condusa de Budicca (61). Sunt lichidate de catre rasculati micile garnizoane romane si trecute prin foc si sabie trei colonii: Camulodunum, Londinium si Verullamium. Primind intariri din Gallia, senatorul C. Suetonius Paulinus reuseste sa inabuse razvratirea britanicilor.

Revolta iudeilor, izbucnita in anul 66 la Caesarea, cuprinde insa intreaga provincie, obligandu-l pe Nero sa-l numeasca pe T. Flavius Vespasianus comandant suprem al fortelor romane din Orient, avand la dispozitie aproximativ sase legiuni pentru a pacifica regiunea Iudeei. Motivul insurectiei l-a constituit antagonismul religios dintre evreii si grecii din Palestina, la care se adauga si proasta administrare a procuratorilor trimisi de Roma. Timp de doi ani Vespasianus, un general calculat, a cucerit rand pe rand centrele de rezistenta din Palestina. Doar Ierusalimul, principalul centru religios, va rezista inca mult timp, fiind cucerit de Titus la doi ani dupa disparitia lui Nero. Dupa indepartarea lui Seneca (62) si prin numirea lui Ofonius Tigellinus ca prefect al pretoriului, Nero isi modifica strategia, manifestand o atitudine dura fata de aristocratia senatoriala in cadrul unui regim caracterizat ca fiind o monarhie absoluta represiva.

In ultimii ai domniei, imparatul, captivat tot mai mult de aspiratiile sale aristice (din 64 apare frecvent in public in calitate de conducator de car de curse, cantaret si actor, iar intre 66-68 intreprinde un turneu in Grecia), neglijeaza problemele statului, ale carui finante sunt grav prejudiciate. Este invinuit chiar, dupa toate probabilitatile pe nedrept, de a fi provocat uriasul incendiu din iulie 64 care, timp de 9 zile, a distrus doua treimi din Roma. Acum este declansata prima persecutie impotriva crestinilor, carora, pentru propria-i disculpare, imparatul le atribuie aceasta calamitate. Desi se preocupa de refacerea orasului, care castiga acum in monumentalitate, Nero nu poate inlatura ostilitatea din jurul sau.

Nemultumirea paturilor aristocratice, senatoriale, isi gaseste expresia in anul 65 in conspiratia condusa de C. Calpurnius Piso, care strange in jurul sau personalitati marcante ale timpului (poetul Lucanus, consulul Plautinus Lateranus, prefectul pretoriului F. Rufus). Implicati in complotul esuat, filozoful L. Annaeus Seneca si nepotul sau, poetul M. Annaeus Lucanus, sunt obligati sa se sinucida. Condamnarile la moarte, exilul ii aduceau, prin confiscari, insemnate sume. Cei care aratau cea mai mica aversiune fata de imparat sau deveneau suspecti prin denunt, primeau o invitatie transimisa prin Tigellinus de-a se sinucide.

Caderea lui Nero a fost grabita de trei factori: a) modelul politic si sistemul de valori neronian era inadecvat realitatilor Imperiului; b) nemultumirea aproape generala, sporita si de dificultati economice; c) actiunea initiata la Roma si in unele provincii (revolta lui Servius Sulpicius Galba in Hispania, a lui Iulius Vindex in Gallia si a lui Clodius Macer in Africa) de o coalitie disparata. Astfel, cand pretorienii l-au proclamat, in iunie 68 d.Chr., pe Galba ca imparat, Nero - cum scria Tacitus -'a fost doborat mai degraba de vesti si de zvonuri decat de forta armelor' . Eliminarea lui Nero va fi urmata de un razboi civil care va periclita coeziunea Imperiului si va facilita revolta batavilor si gallilor.

Structurile sociale, politice si morale, mentalitatile mostenite din epoca Republicii au cunoscut in timpul lui Nero o reala mutatie. Sfarsitul domniei lui Nero corespunde cu disparitia traditiei republicane. De aceea, apreciem ca domniile Iulio-Claudienilor reprezinta o etapa de tranzitie in istoria romana. Caderea lui Nero inseamna si sfarsitul unei dinastii provenite din vechea nobilime senatoriala si totodata ruinarea aristocratiei.