Perceptia Casei de Austria asupra evenimentelor din tarile romane (1572-1576)

Perceptia Casei de Austria asupra evenimentelor din tarile romane (1572-1576)

Anul 1572 insemna deopotriva inceputul domniei lui Ioan-Voda in

Moldova si inceputul interregnului in Polonia. Cele doua evenimente,

desi nu par a se conditiona reciproc, au avut o stransa corelatie, atentia

Habsburgilor pentru Moldova fiind diminuata de una dintre ultimele

incercari viguroase de a-si impune hegemonia in spatiul central-european,

de aceasta data prin ocuparea tronului Poloniei. Interesele politice de

moment l-au impiedicat pe Maximilian de a avea o perceptie corecta

asupra evolutiei politice din spatiul romanesc, ramanand tributar, timp de

doi ani, unor informatii ce reflectau doar o situatie caracteristica anului

1572.

Cum s-a aratat deja, sultanul, nemultumit de politica dusa de

Bogdan Lapusneanu si la rugamintea boierilor moldoveni, oferea tronul

acestei tari lui Ioan-Voda. Dupa infruntari militare intre noul domn si

Bogdan Lapusneanu, ce incerca sa-si apere tronul cu sprijin polon, in

luna mai 1572 Ioan-Voda parea a avea o pozitie consolidata in Moldova.

In timp ce Bogdan se retragea in Polonia, Selim al II-lea isi trimitea aici

imputernicitii, pe ceausii Mustafa si Ahmed, care cereau cu insistenta

extradarea lui Bogdan Lapusneanu.

Despre evolutia evenimentelor defavorabile fostului domn al

Moldovei era informat si Maximilian, care, din 1571, se credea

indreptatit sa se considere stapan pe situatia din Transilvania. Noul

principe al Transilvaniei, Stefan Báthory, desi nu respectase prevederile

tratatului de la Speyer, ii lasase totusi imparatului satisfactia morala de a

se considera suzeran al Transilvaniei. In aceasta calitate, Stefan Báthory

avea grija sa il tina la curent pe Maximilian cu toate evenimentele

politice ce se petreceau in tarile romane sau in Imperiul otoman.

La 17 mai 1572, dupa ce principele Transilvaniei mentiona

pregatirile de razboi pe care, se parea, ca le-ar face flota otomana (abia

infranta, in august 1571 la Lepanto), se revenea cu stiri despre lupta

dintre Bogdan Lapusneanu si Ioan-Voda. Stefan Báthory nota ca desi

Bogdan fusese ajutat de poloni, Ioan fusese „superior” ca forta, avand o

armata „mai puternica” si „mai inimoasa”. La aceste noutati Báthory

adauga o alta informatie, ce avea sa marcheze interpretarea distorsionata

a actelor lui Ioan-Voda de catre Habsburgi. Aceasta informatie se referea

la faptul ca noul domn venea cu sprijin otoman, insusi sultanul trimisese

porunca principelui Transilvaniei de a-l ajuta pe Ioan-Voda impotriva lui

Bogdan.

Cele scrise de Stefan Báthory ca si actiunile din vara anului 1572,

ce culminau cu ocuparea cetatii Hotin de catre otomani, faceau ca

persoana lui Ioan-Voda sa fie identificata definitiv cu un instrument fidel

al politicii otomane in Moldova si cu un domn ostil intereselor Casei de

Austria.

Lucrurile nu au stat deloc asa si este doar vina Habsburgilor ca nu

au stiut sa se foloseasca de opozitia lui Ioan-Voda fata de candidatura

franceza la tronul polon si au sustinut cauza lui Bogdan Lapusneanu,

persoana cea mai putin potrivita de a fi sprijinita.

La 19 mai 1572, ambasadorul polon, Lucas Podoski, aducea lui

Maximilian o scrisoare din partea Seimului, in care i se anunta insuccesul

lui Bogdan, dar, in acelasi timp, acesta era recomandat imparatului, daca

emisarii sultanului i-ar cere sa nu-l adaposteasca in posesiunile sale.

Concluzia era „din cauza lipsei de credinta a acelor oameni

<moldovenii> intreaga Moldova, care pana acum a fost scut de aparare,

nu numai regatului Poloniei, ci si crestinatatii, a intrat de-a dreptul in

mainile turcilor”.

Bogdan Lapusnenau avea sa se bucure de cel mai mare credit pe

langa poloni, pe langa principele Transilvaniei dar si fata de oamenii

imparatului. In toamna anului 1572, trecea din Polonia in Transilvania si

in Ungaria, obtinand peste tot o buna primire, in ciuda demersurilor

otomanilor de a fi extradat. Nu numai polonii refuzau sa-l predea, dar nici

Maximilian nu dadea curs cererii iritate a lui Mehmet-pasa de a-l expulza

pe fostul domn al Moldovei, adapostit la Satu-Mare. In noiembrie 1572,

Hans Reuber cerea permisiunea sa-i acorde sprijin militar lui Bogdan, iar

in 22 decembrie, ambasadorii imperiali la Constantinopol (de Wyss si

Carol Rym) erau intrebati de ce Maximilian il adaposteste in continuare

pe fostul domn, care primise deja firman de iertare si era asteptat la

Constantinopol.

In tot acest timp, actiunile politice ale lui Ioan-Voda nu erau luate

in seama, desi domnul Moldovei a fost unul din opozantii hotarati ai

alegerii lui Henric de Valois ca rege al Poloniei. Ostilitatea lui Ioan-Voda

– fata de partida pro-franceza – pornea de la promisiunea, fara temei,

facuta de Carol al IX-lea, fratele lui Henric, care, pentru a-si atrage

nobilimea polona, sustinea ca sultanul avea sa cedeze Moldova si Tara

Romaneasca, pentru a fi inglobate Poloniei. In momentul in care francezii

si-au dat seama ca planul lor nu ar face decat sa provoace animozitatea

sultanului, au renuntat. Cu toate acestea, ei au continuat sa sprijine

candidatura lui Albert Laski la tronul Moldovei. In acest conditii,

domnului Ioan-Voda nu-i ramanea decat sa mizeze pe sprijinul otoman,

pentru a dejuca planurile de invadare a Moldovei tesute in Polonia.

Manevrele lui Ioan-Voda la Poarta porneau in noiembrie 1572,

cand ii denunta pe poloni ca il adapostesc pe Bogdan Lapusneanu si se

pregatesc sa intre in Moldova. Stirea i-a suparat pe otomani, care cereau

cu insistenta expulzarea fostului domn. In acelasi timp, Ioan-Voda se

erija in intermediar intre Poarta si Seim, in problema alegerii viitorului

rege. Toate eforturile sale vizau respingerea candidaturii lui Henric de

Valois si in acest sens prezenta, la 10 februarie 1573, scrisoarea

sultanului care recomanda nobililor sa isi aleaga un rege autohton. In fata

succesului propagandei franceze in Polonia, domnul Moldovei facea o

ultima incercare: raspandea zvonul ca tarul a ocupat Vilnius si ca va fi

proclamat rege al Poloniei. Spera ca o asemenea stire sa-l convinga pe

sultan sa intervina cu armata sa pentru a „face ordine” in alegerile pentru

tronul polon.

Cum s-a aratat deja, Selim al II-lea nu a fost un mare comandant

militar si nu a agreat razboiul, de aceea sultanul se multumea sa trimita

trei ceausi care aduceau o scrisoare de recomandare expresa pentru

alegerea lui Jakub Uchanski sau a lui Jan Firley sau a lui Jerzy

Jazlowiecki. Ceausii nu erau intamplator insotiti de un emisar al

domnului Moldovei, ce isi marca astfel implicarea sa in alegerea

viitorului rege. Dupa alegerea lui Henric de Valois, Ioan-Voda era obligat

insa sa caute prietenia noului rege, mai ales ca intentiona sa inceapa lupta

cu Imperiul otoman. La 20-21 martie 1574, in Polonia sosea o ambasada

din Moldova, care aducea daruri si urari de bine noului rege, abia sosit in

tara. In acelasi timp, domnul Moldovei cerea ajutor in cazul in care s-ar

angaja in lupta cu otomanii. Henric de Valois refuza orice amestec in

lupta, dar ii dadea domnului asigurarea ca ii va adaposti averea si familia,

in cazul unui conflict.

In acelasi timp, Ioan-Voda reusea, in ciuda refuzului regelui, sa

inroleze din Polonia efective de mercenari, puse la dispozitie de hatmanul

Swierczowski si de Vasil Constantin Ostrogski, voievodul Kievului.

Acestora li se alatura Albert Laski, care era dezamagit de francezi pentru

ca renuntasera sa mai ceara la Poarta tronul Moldovei pentru palatinul de

Sieradz. Din aceasta cauza Laski incerca sa intervina pe cont propriu in

Moldova, deoarece otomanii respinsesera cu vehementa propunerea

ambasadorului polon la Poarta, Michaloski, de a i se acorda domnia

Moldovei lui Albert Laski. Episcopul de Acqs informa pe regele Carol al

IX-lea ca turcii cunosteau „vitejia si posibilitatile numitului Senior Laski

si nu l-ar dori ca vecin pentru nimic in lume”. Palatinul de Sieradz,

insuficient informat, era convins, insa ca actiunea armata a lui Ioan-Voda

nu avea decat dimensiunea unei rafuieli intre acesta si Alexandru-Mircea,

domnul muntean, fapt pentru care se angaja, fara nici o reticenta, sa-l

sprijine pe Ioan-voda, nebanuind ca se angaja in lupta cu otomanii.

In momentul in care domnul Moldovei se hotara sa ridice steagul

luptei antiotomane, Habsburgii erau departe de a intelege sensul actiunii

sale politice. Despre infruntarile de la Jiliste si Roscani imparatul primea

rapoarte amanuntite de la principele transilvan, Stefan Báthory, rapoarte

care insa nu erau nici ele favorabile lui Ioan-Voda. Se trecea, voit sau nu,

sub tacere faptul ca domnul a refuzat marirea tributului Moldovei la

80.000 de galbeni, suma pe care o oferise deja Petru Schiopul, cu ajutorul

fratelui sau Alexandru-Mircea. La fel nu se mentiona ca, simtindu-se

amenintat de cei doi frati, domnul Moldovei incerca el insusi sa

propulseze pe tronul muntean un candidat favorabil (era vorba despre

Vintila, fiul lui Patrascu cel Bun).

La 3 mai 1574, Stefan Báthory, fara alte amanunte despre victoria

lui Ioan-Voda la Jiliste si despre evenimentele ce au urmat, se multumea

sa noteze ca domnul i-a alungat pe cei doi frati si l-a instalat pe tronul

Tarii Romanesti pe Vintila-Voda. La 4 mai, il informa pe Maximilian ca

a aflat „zvonul” ca Bogdan Lapusneanu a ajuns la Moscova si il

recomanda spre a fi ajutat de principi si de Dieta imperiului. La 6 mai,

principele Transilvaniei scria, parca cu satisfactie, imparatului, ca dupa o

scurta domnie Vintila-Voda a fost alungat din Bucuresti de

Alexandru-Voda. In acelasi timp, arata ca a primit porunca de la sultan sa

ii ajute cu armata pe Alexandru-Mircea si pe fratele sau Petru, ultimul

urmand sa ocupe tronul Moldovei. In urmatoarele zile, principele revenea

cu stiri despre evolutia conflictului dintre Tara Romaneasca si Moldova,

pe care continua sa il prezinte ca o simpla rafuiala, nascuta din ambitiile

personale ale celor doi domni.

La 6 iunie, deja pozitia lui Báthory era clara si il sfatuia si pe

Maximilian la multa prudenta. Considera ca cei doi frati se bucura de

ajutorul deplin al otomanilor (de altfel Petru primise investitura Moldovei

la 28 martie 1574). Mai nota ca tatarii, sprijiniti de beglerbegul „din

Grecia”, atacasera Moldova, de aceea nu-l sfatuia pe Maximilian sa

intervina in vreun fel si nici el insusi nu gandea sa faca altceva, decat sa

asculte porunca sultanului. Pentru tot ceea ce se intamplase nu era de vina

„decat incapatanarea moldoveanului” si modul in care condusese tara,

conchidea Báthory. Mai mult, principele Transilvaniei considera ca

Ioan-Voda detronase pe domnul legitim si „ereditar” al Moldovei, fapt ce

daduse otomanilor posibilitatea de a interveni in „administrarea tarii”.

Incheia, scriind imparatului, ca avea sa-i trimita lui Alexandru ajutor

militar, constand in 1600 de ostasi. La 17 iunie 1574, Stefan Báthory

anunta instalarea pe tronul Moldovei a lui Petru Schiopul si persoana lui

Ioan-Voda iesea practic din sfera preocuparilor Casei de Austria, desi

domnul platise atat de scump incercarea sa de a apara autonomia

Moldovei.

Interesant este de mentionat faptul ca ambasadorul lui Maximilian

la Constantinopol, Carol Rym, a folosit prilejul de a-l incrimina pe

Henric de Valois, acuzandu-l ca a acordat ajutor militar lui Ioan-Voda. La

14 iunie si la 3 iulie, David Ungand si Carol Rym raportau la Viena ca

domnul Moldovei fusese ajutat de polonezi. La 27 iulie si 2 august 1574,

ambasadorii formulau clar ideea ca imixtiunea nobililor poloni in

Moldova era un „caz de razboi”, pentru ca fusese violat tratatul de pace

existent intre otomani si Polonia.

Lucrurile amenintau sa ia o intorsatura periculoasa si insusi

ambasadorul francez, la Constantinopol, episcopul de Acqs, informa in

Polonia – la 22 iunie – ca marele vizir spusese ca „polonezii il ajutasera

in mod deliberat pe acest nebun care este mort si se pare ca vor sa

porneasca razboi impotriva noastra”. In acest climat tensionat, s-a nascut

justificarea adusa de regatul polon ca cei care se inrolasera in armata lui

Ioan-Voda fusesera „cazaci zaporojeni”, care scapau oricarui control al

autoritatilor centrale.

Trebuie relevat faptul ca antipatia si animozitatea dintre Habsburgi

si francezi se dovedise a fi mai mare decat dorinta de a se confrunta cu

otomanii. Intre a-l acuza pe Henric de Valois, ce ocupase tronul polon,

inlaturandu-l pe candidatul Casei de Austria, arhiducele Ernst, si a se

implica in lupta antiotomana, imparatul a preferat prima varianta.

Spre marea satisfactie a Habsburgilor, Henric de Valois fugea din

Polonia in noaptea de 17/18 iunie 1574, lasand din nou deschisa calea

spre tronul Poloniei. In momentul in care perspectiva de a fi castigata

Polonia de catre un reprezentant al Casei de Austria revenea in

actualitate, imparatul se straduia sa menajeze susceptibilitatile sultanului,

pentru a nu da nastere unui conflict armat. Moldova ramanea in afara

preocuparilor Habsburgilor pana in 1579, cand, exclusi a doua oara de la

tronul Poloniei, acestia relansau lupta pentru suprematia

central-rasariteana si la gurile Dunarii pe terenul deja cunoscut al tarilor

romane. Reincepeau jocurile de culise pentru sprijinirea pretendentilor

fideli cauzei antiotomane, intre acestia numarandu-se Petru Cercel si

Petru Schiopul.