Realitati premergatoare anului 1989

REALITATI PREMERGATOARE ANULUI 1989

Incheierea celui de-al doilea razboi mondial (1939-1945) a insemnat pentru statele din Europa Centrala si de Est intrarea in sfera de influenta a Uniunii Sovietice si adoptarea modelului comunist[1]. La 11 mai 1955, au fost convocati la Varsovia prim-ministrii, ministrii de Externe si ai Apararii din URSS, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Albania, Cehoslovacia, Romania si RDG, punand, la 14 mai 1955, bazele Tratatului de la Varsovia, care s-a dovedit a fi un instrument militar la indemana Kremlinului in confruntarea cu SUA si tarile occidentale, dar si de tinere sub control a aliatilor, care incercau sa se emancipeze de sub tutela sovietica .

Instaurarea si mentinerea unei Europe mutilate, impartita in 1945 in doua zone diferite si ostile, a fost opera combinata a expansionismului sovietic si a unei grave erori de evaluare a situtiei momentului si a perspectivelor de viitor ale continentului, din partea puterilor occidentale. Rigiditatea cu care URSS a izolat de lume cuceririle ei (sau cadoul primit - 1,25 milioane km² si aproape 120 de milioane de locuitori) a slabit dupa ce a devenit evidenta imposibilitatea rasturnarii grabnice prin forta si subversiune a sistemului capitalist, iar apoi a ajungerii din urma si depasirii sale din punct de vedere al dezvoltarii economice si al bunastarii. Aceasta resemnare a fost numita, pentru uzul istoriei, trecerea de la Razboiul Rece la coexistenta pasnica. In pofida unor usoare concesii de suprafata, pana la mijlocul deceniului al noualea nu erau semne ca Blocul Comunist, supravegheat cu strasnicie de formidabila putere militara sovietica si de un arhiperfectionat sistem de spionaj intern si de represiune politieneasca, s-ar fi putut destrama si prabusii de la sine. De aceea, in anul 1989, cand acest fapt s-a produs, a aparut ca neasteptat si incredibil pana la miraculos[3].

Sfarsitul deceniului noua al secolului XX a reprezentat una dintre cele mai interesante perioade ale istoriei contemporane in ceea ce priveste Europa Central-Rasariteana. In acel moment s-au schimbat actorii si raporturile de forte, scenariile si regizorii. O lume in continua transformare, in care s-a asistat la o fascinanta intersanjare de cauzalitati si la implementarea internului cu externul. Modelul democratiei vestice a atras si spatiul Europei de Est. Dar gradul sau de implementare a depins de doua macro-seturi de factori, respectiv - interni (sau gradul de senzitivitate al fiecarei tari fata de valorile democratiei occidentale si incapacitatea regimului comunist de a gestiona criza) si externi.[4]

Prabusirea neasteptata a comunismului a schimbat complet fata lumii.[5]

In demersul nostru stiintific, de o mare importanta pentru intelegerea evenimentelor din anul 1989 este incercarea de a puncta principalele etape istorice care au condus la revolutiile est-europene, facuta dintr-o dubla perpectiva:

• cea a duratei lungi (1953-1989), avand drept puncte principale:
1. revoltele din Polonia si revolutia maghiara din 1956;
2. Primavara de la Praga (1968);
3. refacerea societatii civile in Polonia si momentul "Solidaritatea" (1980-1981);
• cea a duratei scurte (1989-1991) - suita de evenimente care au condus la prabusirea regimurilor comuniste in fosta sfera de hegemonie sovietica.

I. 1. 2. Revoltele din Polonia.

Miscarile remarcabile care, in anul 1956, au drept cadru Polonia si Ungaria sunt profund legate una de alta. Nu numai ca se supun acelorasi motivatii si sunt animate de aceleasi tipuri de actori, dar, datorita vechii simpatii existente intre cele doua popoare, acestea se sustin reciproc . Revoltele de la Poznań, care deschid in iunie ciclul violent al "evenimentelor din 1956", se inscriu in largul context de frustrari si revendicari muncitoresti. Clar exprimate si reprimate violent in Cehoslovacia si RDG in iunie 1953, ele sunt activate din nou prin repunerea in discutie generala a sistemului stalinist in Ungaria si Polonia.

La Poznań, 15-20.000 de muncitori de la uzina Stalin (specializata in fabricarea de vagoane), nereusind luni de zile sa obtina nici cea mai mica imbunatatire a situatiei lor, intra in greva la 28 iunie si incearca sa se intalnasca cu autoritatile regionale si nationale. Autoritatile s-au eschivat, ceea ce i-a determinat pe muncitorii furiosi sa asedieze cladiri publice, sa elibereze prizonieri, sa atace sediul politiei politiceRiposta politieneasca a fost ingrozitoare si s-a soldat cu cel putin 53 de morti si 300 de raniti[7]. Agitatia in mediul industrial a coincis cu un fenomen intelectual si cu demonstratiile romano-catolicilor din Czestochowa, lacasul unei capele foarte venerate a Fecioarei Maria .

Din fericire, noua echipa aflata la putere[9] a facut totul pentru a calma situatia, recunoscand - inca de la inceputul lui iulie - ca principalii vinovati erau Partidul si sindicatele, care pierdusera orice contact cu muncitorii. Aceasta interpretare a faptelor, desi ii afecta direct pe stalinistii din Partid, potolea mania muncitorilor, cu toate acestea agitatia spiritelor nu s-a calmat. Econimistii straluciti ca Oakar Lange sau Wlodzimierz Brus propun, totodata, inventarea unui sistem economic, in care planificarea centralizata sa fie asigurata prin mecanisme directe in uzine .

Aceste discutii, care constituie prima punere publica sub semnul intrebarii a modelului economic sovietic, sunt evident urmarite indeaproape de Partid, dar si de sovietici. In aceste conditii, spatiul de manevra al echipei Ochab-Cyrankiewicz se dovedeste a fi foarte mic. Convinsa, de-a lungul verii, ca popularitatea crescuta in randul opiniei publice face din W. Gomulka singurul om capabil sa redreseze situatia, echipa Ochab-Cyrankiewicz incearca sa impuna revenirea lui in fruntea Partidului si reuseste cu greu, la 21 octombrie. Invocand extraordinara mobilizare populara in favoarea sa, echipa Ochab-Cyrankiewicz convinge delegatia sovietica (alcatuita din Hrusciov, Mikoian, Molotov, Kaganovici si maresalul Koniev, comandantul trupelor Tratatului de la Varsovia), sosita pe neasteptate in capitala poloneza, sa renunte la recurgerea la forta si sa-i indeparteze pe principalii stalinisti ai Comitetului central in favoarea lui Gomulka. Adunati in piata Palatului Culturii, peste 200.000 de varsovieni l-au ovationat continuu, la 23 octombrie, pe eroul zilei, omul care a rezistat rusilor . Gomulka era comunist si era convins ca Polonia trebuie sa ramana in bune relatii cu URSS; el nu a propus iesirea Poloniei din Tratatul de la Varsovia sau impartirea puterii cu necomunistii, cu care insa se putea convietui, URSS realizand astfel ca Gomulka nu va depasi niste limite tolerabile .

I. 1. 3. Revolutia maghiara

In Ungaria, revolutia care a urmat imediat dupa rezolvarea problemei din Polonia a depasit aceste limite , incepand la 23 octombrie 1956, cu o demonstratie a studentilor si intelectualilor din Budapesta. La 24 octombrie, tancurile sovietice au patruns in Budapesta. In aceeasi zi, premierul Andras Hegedus a fost inlocuit cu reformistul Imre Nagy. La 25 octombrie, fortele de securitate maghiare au deschis focul asupra revolutionarilor aflati in fata cladirii Parlamentului si a sediului politiei secrete. Dupa doua zile de negocieri, trupele sovietice se retrag din capitala maghiara la 30 octombrie. La 31 octombrie, Hrusciov decide sa intervina. La ONU, problema revolutiei maghiare a inceput sa fie dezbatuta la 24 octombrie, insa diplomatia americana nu si-a luat niciun angajament fata de Ungaria[14].

S-a format un nou guvern condus de Nagy, prizonirii politici precum Mindszenty, au fost eliberati si au fost legalizate partidele politice. Nagy a anuntat ca tara sa se retrage din Tratatul de la Varsovia, a fost insa tradat de Kádár, ministrul de stat, care a solicitat in mod oficial, la 3 noiembrie interventia trupelor sovietice[15]. Acestea au inabusit in sange la inceputul lunii noiembrie tentativa ungara de a respinge sistemul comunist , mii de unguri fiind deportati in URSS sau executati . Kádár s-a angajat sa mentina Ungaria in limitele impuse de Moscova : nu se vor organiza alegeri, iar Ungaria nu va parasi Tratatul de la Varsovia .

Cea de-a doua interventie militara sovietica in Ungaria (4 noiembrie) a fost condamnata sever de catre diplomatia americana. Presedintele Eisenhower i-a trimis chiar un mesaj personal de protest premierului sovietic Nikolai Bulganin. In acelasi timp insa, cand a avut ocazia concreta de a sprijini - fie si doar indirect - lupta revolutionarilor maghiari, presedintele american a refuzat sa o faca.[18] La 5 ianuarie 1956, plenara extraordinara a Adunarii Generale a O.N.U a adoptat (cu 50 de voturi pentru, 8 impotriva si 15 abtineri) o rezolutie in 8 puncte care, la primul dintre ele, solicita guvernului Uniunii Sovietice sa inceteze imediat atacul armat (ulterior, la 12 noiembrie "afacerea maghiara" a revenit pe agenda Adunarii Generale a O.N.U.) .

Revolutia maghiara a fost unul dintre evenimentele care au reconfigurat evolutia politica a intregii Europe in a doua jumatate a secolului XX. Vorbim despre un eveniment cu impact la nivelul mai multor state, care, desi a fost oprimat, a cauzat o fisura fatala in sistemul comunist, aceasta fisura largindu-se la Praga in 1968. Cel mai important efect, totusi, a fost ca Europa Occidentala si-a dat seama de calitatea reala a sistemului comunist. Pana atunci, foarte multi intelectuali din Occident au fost adeptii comunismului, dar oprimarea Revolutiei, inecarea ei in sange, au semnalat lumii intregi ca aceasta nu este o alternativa viabila. A fost momentul in care partidele comuniste au inceput sa isi piarda baza electorala .

Chiar daca a debutat ca o revolta nationala spontana, prin obiectivele sale fundamentale,     redobandirea suveranitatii nationale si instaurarea socialismului democratic, fara indoiala ca "octombrie-noiembrie maghiar" a fost o revolutie. In vreme ce declaratia unilaterala a guvernului Nagy de iesire din Tratatul de la Varsovia a implementat primul obiectiv, anonimii "lupatori pentru libertate", Marele Consiliu al Muncitorilor din Budapesta si purtatorii de cuvant ai Uniunii Scriitorilor l-au indeplinit pe cel de-al doilea. Pe de alta parte, revolutia din 1965 a fost continuarea celei intrerupte in 1945. Solicitarea alegerilor libere, reinstituirea micilor ferme colectivizate si reorganizarea partidelor ce formasera prima coalitie de guvernamant postbelica au fost expresii ale aspiratiei de a salva si a duce la bun sfarsit transformarea democratica din 1945, confiscata de comunisti .

I. 1. 4. Primavara de la Praga

In cursul Primaverii de la Praga, liderii comunisti ai Cehoslovaciei au initiat un dezghet antistalinist, care a devenit in scurt timp o miscare reformista suficient de puternica pentru a pune in pericol existenta statului comunist[22]. La consfatuirea de la Varsovia din 18 iulie 1968, la care cehoslovacii nu au participat, s-a hotarat sa se trimita o scrisoare, semnata de liderii celor cinci tari participante, catre Partidul Comunist Cehoslovac, in care conducerea acestui partid era avertizata sa-si revada conceptele, actiunile si metodele de lucru si sa revina la spiritul de dinaintea Plenarei din ianuarie 1968. Liderii Partidului Cehoslovac au raspuns imediat (tot pe 18 iulie), justificandu-si actiunile si - avertizandu-si "colegii" ca o asemenea scrisoare risca sa fie considerata amestec in treburile interne . Oficialitatile comuniste de la Moscova si-au declarat oficial intentia de a trimite trupe in ajutorul oricarui stat semnatar al Pactului de la Varsovia, ori de cate ori vreun liberal ca Dubcek ameninta sa reistaureze capitalismul. Aceasta politica, cunoscuta ulterior sub denumirea de doctrina Brejnev, exprima intentia stalinistilor moderati care conduceau Rusia sovietica de a mentine in Europa de Est sisteme de guvernare foarte asemanatoare cu al lor . Conducerea sovietica a incercat sa opreasca sau sa limiteze schimbarile din Cehoslovacia printr-o serie de negocieri.

La 21 august 1968, armatele a cinci tari comuniste: URSS, R.D.G., R.P.U., R.P.Polonia si R.P.Bulgaria (exceptie fiind Romania) au invadat Cehoslovacia impunand cu brutalitate vointa Moscovei[25]. Pentru puterile occidentale, aceasta agresiune trebuia sa produca cel putin un taifun al declaratiilor, favorabil noului razvratit al Moscovei. Dar, pentru a doua oara in acest secol, politica de appeasement a Occidentului, de aceasta data fata de Uniunea Sovietica si aliatii sai, a avut o greutate specifica mai mare decat asigurarile formale si obligatiile morale ale acestuia fata de tarile centrale si est - europene. Interesele politice proprii au fost mai scumpe pentru "Occident" decat situatia unei tari care incerca sa-si afirme propriile optiuni in constructia politica si de stat, in sensul democratizarii acesteia. Mai marii lumii se intelesesera candva asupra zonelor de interese, iar incercarile unor popoare mici de a iesi de sub bagheta propriului dirijor nu erau decat simple accidente pe parcurs, care nu trebuia sa puna in pericol echilibrul mondial. Ca si in 1956, in vara anului 1968 marile puteri occidentale "erau ocupate cu rezolvarea propriilor lor probleme" .

Franta facea demersuri pentru o noua arhitectura politica europeana - Europa de la Atlantic la Urali - prin care sa contrabalanseze tendinta SUA de a controla Europa Occidentala; Uniunea Sovietica era elementul cheie al acestei arhitecturi si, prin urmare, trebuia menajata de orice atac, fie el si declarativ. Guvernul de la Bonn se angajase si el in actiuni politico-diplomatice de anvergura, avand interesul sa castige simpatia tarilor din Est aliate ale Moscovei, de a caror recunoastere oficiala R.F.G avea mare nevoie . La randul sau, Departamentul de Stat sprijinea in mod deschis incercarea Cehoslovaciei de a iesi din canoanele comunismului sovietic, dar numai formal si declarativ, pana la o limita anume, fara a-si asuma riscul perturbarii fondului intelegerilor postbelice .

Primavara de la Praga si-a avut originea intr-un set de iluzii privind posibilitatea de a reforma din interior sistemul existent, de a-i convinge pe sovietici sa sprijine o astfel de tentativa si sansa comunistilor de a ramane la carma procesului de democratizare, datorita faptului ca ei il initiau[29]. Aceasta incercare a fost unica in istoria universala din a doua jumatate a secolului XX, Partidul Comunist Cehoslovac fiind singurul partid parlamentar legal care a functionat atat inainte, cat si dupa instaurarea comunismului. Evolutia acestui stat a fost una aparte de evolutia celorlalte state comuniste, deoarece excesele nu s-au regasit, nu au existat executii politice, liderii politici nu au fost impusi de la Moscova fiind de origine ceha sau slovaca.

Probabil ca cea mai importanta lectie a Primaverii de la Praga o constituie imposibilitatea reformarii universului comunist. Logica din spatele reformelor a fost intentia de a oferi o noua sansa ideii comuniste prin sporirea adeziunii populare. Sfarsitul acesteia arata ca dorinta poporului si cel al partidului se exclud reciproc, iar spontaneitatea populara se gaseste intr-un raport invers proportional cu fidelitatea ideologica .