RELATII SOCIO-ECONOMICE IN IMPERIUL BIZANTIN SI EUROPA RASARITEANA

RELATII SOCIO-ECONOMICE IN IMPERIUL BIZANTIN SI EUROPA RASARITEANA

Pentru a scoate Imperiul Roman din criza, imparatii Diocletian (284-305) si Constantin cel Mare (306-337) au initiat o serie de reforme in domenii precum organizarea productiei, fiscalitatea si finantele. Aceste initiative veneau in prelungirea tendintelor autoritare, ce vizau centralizarea statului, dublata de implicarea acestuia in toate domeniile¹ in fapt, singura solutie pentru supravietuirea Imperiului rasaritean, confruntat cu amenintarea popoarelor migratoare.

Reforma fiscala initiata de Diocletian stabilea drept impozit principal pentru populatie "annona", perceputa atat pe locuitor (capitatio), cat si pe suprafata de pamant (jugatio). Noua taxa era platita in timpul lui Constantin cel Mare in bani (adaeratio), contribuind astfel la sporirea capacitatii de rezistenta in fata presiunii economiei naturale², venita pe filiera migratoare. Pe langa impozitul personal, au fost introduse unele taxe suplimentare (chrysargyron) pentru acordarea permisiunii de exercitare a unei meserii comerciale. Accentuand latura fiscala a politicii sale, Constantin cel Mare impune asezarilor urbane o obligatie fiscala (aerilustralis collatio), un sistem de impozitare periodic, perceput in moneda curenta³. In acelasi scop, al intaririi autoritatii centrale, Diocletian introdusese, inca din 301, preturi maximale pentru toate marfurile, cat si pentru mana de lucru. Constantin cel Mare a creat un nou sistem monetar, ce avea la baza moneda de aur (solidus) in greutate de aproximativ 4,50 grame⁴. Spre a proteja economia imperiala de pericolul parasirii terenurilor agricole, da un decret (332), prin care colonii sunt legati de glie, devenind "adscriptus glebae". Fenomenul se regaseste si in spatiul urban, mestesugarii si negustorii integrati in corporatii (collegia) fiind legati pe viata de meseriile proprii⁵. Ramurile industriei imperiale considerate strategice vor fi supuse monopolului de stat - armament, minerit si industria matasii.

Fiscalitatea excesiva, precum si atotputernicia statului in toate sectoarele vietii socio-economice nu vor fi de natura sa imbunatateasca situatia generala a populatiei din cadrul imperiului. Initiativele celor doi imparati vor determina, in fapt, concentrarea in mainile unui numar redus de mari proprietari a unei bune parti din teritoriul agricol al Imperiului. Acest fenomen va fi insotit de cel al dezvoltarii, fara precedent, a patronatului. Pentru a scapa de presiunile agentilor fiscali, taranii, liberi sau coloni, precum si sclavii, se vor refugia in anumite zone agricole, intrand sub protectia unui patron. Libanios vorbea, in acest sens, despre cei care ii protejau taranii liberi impotriva agentilor fiscali, cat si pe coloni impotriva marilor proprietari⁶. Amenintand insasi existenta segmentului latifundiar al elitei politice, patronii se vor confrunta cu ostilitatea autoritatii centrale, exprimata prin emiterea de catre imparati precum Valens (364-378), Leon I (457-474) sau Justinian (527-565) a unei adevarate serii de legi si decrete prin care se urmarea slabirea capacitatii de aparare a patronatului. Lansand aceasta campanie, registrul propagandistic imperial detinea elemente denigratoare de genul: "patronii indrazneau sa dea cu imprumut o cantitate mica de grau si sa ceara, in schimb, un teren intins, astfel incat unii tarani erau alungati de pe pamantul lor, altii mureau de foame din pricina acestui inspaimantator flagel, ce nu putea fi comparat decat cu o invazie barbara"⁷.

Structura sociala in perioada secolelor IV-VI era dominata de marii proprietari, ce detineau functii in conducerea politica, administratie si armata. Rolul acestui segment social era acela de a servi drept punte de legatura intre marea masa a populatiei din cadrul Imperiului si autoritatea centrala. Denumiti "domini" si "despotes" in scrierile latine si "kyrioi" in cele grecesti, acestia detineau grupuri de proprietati neunitare, raspandite in mai multe regiuni ale unei provincii. In ceea ce priveste categoria producatorilor directi structura sociala a Imperiului Bizantin beneficia de o mare diversitate. Astfel, alaturi de sclavi (douloi), cu un rol mai important in mediul urban, se plasau colonii proveniti din sclavi, tarani liberi, legati de glie sau din cei nascuti pe pamantul unui proprietar. In acelasi timp, existau taranii liberi, proprietari deplini ai lotului de pamant pe care il munceau impreuna cu familia lor. O categorie aparte era reprezentata de clasa arendasilor - coloni sau tarani liberi - aparuti in urma incheierii unui contract in baza caruia primeau in folosinta loturi din domeniile laice, ale statului sau ale imparatului (casele divine).

Incepand cu secolul al VII-lea, Imperiul cunoaste o serie de transformari de ordin economic, social, militar, administrativ, demografic etc., determinate de criza provocata de invazia slavilor in Peninsula Balcanica, precum si de atacurile tot mai dese ale persilor si arabilor asupra provinciilor din Asia si Africa. Imperiul sufera o serie de amputari teritoriale: Siria, Palestina, Egiptul si Africa de Nord cad in mainile arabilor, iar intinse teritorii ale Peninsulei Balcanice sufera ocupatia slavilor si a bulgarilor. Bizantul va reusi sa pastreze doar acele provincii unde ponderea era detinuta de mica proprietate. Este momentul aparitiei unei noi organizari socio-economice, cea a themei, marea proprietate fiind inlocuita de loturile taranesti, precum si de cele militare. Noua celula a vietii agricole bizantine devine comunitatea rurala, in cadrul careia taranul detinea in proprietate deplina si ereditara lotul de pamant⁸.

Pentru a redresa situatia problematica in care se gasea Imperiul, Heraclius (610-641) a initiat o serie de reforme. Pe plan economic, dispar vechile categorii in favoarea: paroikoi (parecii), misthioi (muncitorii salariati), douloparoikoi (sclavii). In planul acestor schimbari, taranul nu mai este numit "colonus" ci "georgos", termen cu care erau denumiti taranii liberi si proprietari, cu drept ereditar pe loturile folosite. Impozitul funciar era perceput in functie de marimea loturilor. Noua reforma fiscala venea astfel sa elimine confuzia existenta intre jugatio si capitatio⁹. Taranii, in functie de avere, formau mai multe categorii: kyrios (taran proprietar), martites (arendas), misthotes (zilier)¹⁰. In plan financiar, proprietatea taraneasca reprezenta un tot unitar, impozitul fiind calculat pentru intreaga suprafata a unui "charion"¹¹.

In plan militar, Heraclius i-a inlocuit pe taranii-soldati plasati la granitele Imperiului (limitanei) cu stratiotii (stratiotes), plasati pe intreg cuprinsul statului. Acestia, in schimbul improprietaririi cu un lot de pamant ce valora 4 livre - pentru soldati - si 2 livre - pentru marinari, trebuiau sa se inarmeze si sa se echipeze, pe propria cheltuiala, si sa presteze serviciul militar (intre 12 si 22 de ani). Armata nou-creata era formata din doua sectiuni: armata din theme - condusa de strategi, care, in secolul X, numara 40-50.000 de oameni doar in provinciile europene ale Imperiului - si armata centrala (tagmata), aflata sub comanda imparatului, ce numara, in secolul X, 24.000 de soldati¹².

Valul schimbarilor va afecta si sectorul administrativ. Imperiul era impartit in districte militar-administrative (theme), conduse de strategi care concentrau, in realitate, intreaga putere civila si militara a provinciei, aflandu-se in subordinea directa a imparatului. In prim-planul atributiilor acestui personaj se plasau cele legate de organizarea si mentinerea sistemului de aparare, carora li se adaugau indeplinirea prevederilor legale referitoare la plata impozitelor¹³. Acest sistem, care permitea organizarea rapida a armatei in regiunile sensibile ale imperiului, asigura coeziunea intre populatia unei provincii si trupele existente. Prima thema ce va fi creata de Constantin al IV-lea Pogonatul (668-685) va fi cea a Thraciei, urmata de Hellada, creatie a lui Justinian al II-lea (685-695; 705-711)¹⁴ in Thessalia.

In cadrul unui chorion coexistau doua tipuri de proprietate: cea individuala (locuinta si terenul din jurul acesteia) si cea colectiva (ape, paduri, fanete etc.). Existenta acestor doua modele de proprietate este atestata de o serie de dovezi de natura legislativa: dreptul de succesiune, dreptul asupra pamantului, dreptul de protimisis (dreptul de preemtiune). Se constata insa tendinta de restrangere a proprietatii colective in favoarea celei individuale¹⁵. In centrul asezarii se afla satul, cu casele si gradinile,    precum si loturile agricole aferente, cultivate in special cu cereale.

Incepand cu secolele VIII-IX, se constata revigorarea marilor domenii, care nu disparusera in intregime, avand drept co-proprietari membri ai aristocratiei (dynatoi) sau ai elitei rurale. O dovada a puternicei ofensive a marii proprietati o constituie informatiile parvenite prin intermediul izvoarelor scrise. Astfel, in Pelopones exista, in a doua jumatate a secolului al IX-lea, o proprietara, vaduva Danielis, care avea in stapanire 80 de domenii, cateva orase, 3.000 de sclavi si importante sume de bani¹⁶. Devine tot mai evidenta, in cadrul comunitatilor rurale, distinctia intre taranii instariti (euphoroi) si cei saraci (aporuntes). Pentru a apara mica proprietate stratiota, imparatii din dinastia macedoneana (867-1028) au emis o serie de edicte (novele) prin care puterea centrala condamna aparitia marilor domenii pe seama proprietatii stratiote, deosebit de importanta pentru valentele sale defensive. In fapt, preocuparea pentru mentinerea proprietatii militare va reprezenta o adevarata constanta a politicii promovate de imparatii macedoneni. In acest sens, se inscrie si Roman I Lekapenos (920-944), care, prin novelele din 922, dadea toate drepturile obstilor libere de a se apara in fata atacului marilor latifundiari. Instrumentul principal in acest cadru era reprezentat de dreptul de protimisis, prin care se stabilea un anumit grad de protectie a terenurilor agricole ale unei comunitati, prin indepartarea eventualilor candidati, straini de obste, la acapararea teritoriului comun. Avand in vedere numarul mare al acestui tip de proprietati si, implicit, al contribuabililor, este lesne de inteles inversunarea cu care autoritatea centrala va sprijini efortul acestora de a rezista presiunilor exercitate de marea proprietate. O marturie a acestui fapt o constituie si novela din 934, a aceluiasi Roman I, prin care acesta arata ca: " . sunt in mare numar cei ce fac fata nevoilor statului, care platesc impozitele si fac serviciul militar. Totul se va prabusi daca numarul lor mare va disparea"¹⁷. Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959) afirma, la randul sau: "Vin adesea la urechile noastre stiri ca dinatii nu iau in seama legile imperiale si se infiltreaza in comunitatile rurale prin vanzare, falsuri sau mosteniri masluite, tiranizeaza pe saraci si-i alunga de pe pamanturile si bunurile lor"¹⁸. Pentru a redresa situatia, emite un decret in 947 prin care proclama inalienabilitatea bunurilor stratiotilor - precum si faptul ca venitul acestora nu putea fi mai mic de 4 livre aur    pentru militari si 2 livre pentru marinari. Tot prin aceasta lege s-a facut distinctia intre persoanele cu un venit mai mic de 50 de nomisme si cei bogati, celor din prima categorie acordandu-li-se dreptul de a-si putea recupera proprietatile pierdute prin metode ilicite¹⁹. Cu toate acestea, preocuparea imperiala bizantina fata de consolidarea micii proprietatii va inregistra si severe esecuri. In acest cadru, se inscrie novela emisa de Nikephor II Phocas, in 963, prin care slabea dreptul de protimisis, ceea ce a determinat slabirea micii proprietati, ce devenea o prada usoara pentru expansiunea marilor latifundii. Spre a mai atenua evidentele carente pe care aceasta novela le avea, se interzicea instrainarea bunurilor stratiotice, cele deja instrainate trebuind sa fie inapoiate fara despagubire, ceea ce va conduce inevitabil la cresterea valorii lotului stratiotic²⁰ (aproape triplarea pretului de vanzare al acestor proprietati). Politica refractara promovata de acest imparat fata de orice tentativa de autonomizare a proprietatii va atinge, prin novela din 964, si biserica. Astfel, prin noua initiativa legislativa, se reglementa: "Felul cum nu trebuie cladite manastiri noi si asezaminte religioase si achizitionarea de catre biserici si manastiri a noi proprietati" stabilind ca "nu se va ingadui nimanui sa lase ca mostenire mosii sau alte bunuri manastirilor, azilurilor si caselor de oaspeti, mitropoliilor si episcopiilor, fiindca acestea nu aduc nici un folos"²¹.

Politica dezastruoasa promovata de Nikephor al II-lea va fi corijata, pentru o scurta perioada, de Vasile al II-lea Bulgaroctonul (963-1025), care prin novela din 996 desfiinteaza termenul de prescriptie relativ la 40 de ani, stabilind ca: "oricat de indelungata vreme va fi trecut de la acapararile de bunuri, nimic nu-l va impiedica pe sarac sa-si revendice si sa-si recapete ceea ce este al sau [ . ] trebuie sa li se inapoieze saracilor bunurile iar puternicii nu pot sa pretinda restituirea pretului de cumparare platit de ei si nici despagubire pentru ameliorarile aduse de ei"²². Continuand aceasta politica, Vasile al II-lea Bulgaroctonul introduce impozitul de reciprocitate (allelengyon), prin care obligatiile fiscale ale saracilor erau platite de catre dinatii laici si ecleziastici²³.

In ciuda evolutiilor pozitive inregistrate in planul mentinerii micii proprietati cu valente militare, pe intreaga perioada a dinastiei macedonene, ofensiva dinatilor si a marii proprietati nu va putea fi stopata. Astfel, Roman al III-lea Argyros (1028-1034) revoca masurile sociale luate de predecesorii sai, dand posibilitatea marilor proprietari laici si ecleziastici sa se impuna, fenomen ce va cunoaste o dezvoltare deplina in timpul dinastiei Comnenilor (1081-1185).

Rod al acestei instabilitati sociale, cu profunde implicatii in plan economic incepand din secolul XI, mai precis dupa moartea lui Vasile al II-lea Bulgaroctonul (1025), Imperiul Bizantin intra intr-o acuta criza determinata, in esenta, de factorii mai sus-mentionati, dar si de atacurile din afara: turcii selgiucizi - in Asia si Africa - migratorii de neam turcic (pecenegii, uzii si cumanii) - in provinciile europene. In plan social, mutatiile produse se vor concretiza in disparitia proprietatii de tip stratiot, aceasta fiind inlocuita de marea proprietate.

Fenomenul va avea loc pe fondul unor mari dificultati financiare pe care imperiul va fi nevoit sa le traverseze. Disparitia stratiotilor impune Bizantului necesitatea gasirii unui sistem asemanator care sa raspunda, in egala masura, schimbarilor survenite in regimul proprietatii imperiale. Solutia aleasa va fi cea a crearii unui nou sistem militar, ce avea la baza pronoia (protectie, supraveghere). Element al feudalismului bizantin timpuriu, pronoia era o donatie cu titlu viager, ce era acordata prin conditionarea beneficiarului (pronoiar) de indeplinirea obligatiilor - in special cele militare - fata de stat. Pronoia consta in concesionarea unor venituri rezultate din colectarea sumelor ce reprezentau impozitele platite de taranii aflati pe un anumit teritoriu, echivaland cu o renta ce venea sa inlocuiasca soldele mercenarilor. Pentru a intra in posesia unui astfel de avantaj, o persoana trebuia sa obtina o diploma imperiala (prostagama). Desi, la prima vedere, pronoia poate fi considerata o forma rasariteana a feudei, situatia este, totusi, diferita. In cazul pronoiei, lipseste contractul vasalic grefat pe ierarhia feudala, pronoiarii depinzand direct de puterea centrala. Generalizarea pronoiei, in special pe parcursul dinastiei Paleologilor, a facut ca in secolele XIII-XIV, simultan cu feudalizarea Imperiului Bizantin, careia i s-au adaugat erodarea autoritatii centrale si pierderile teritoriale, sa apara unele domenii autonome conduse de arhonti, adevarati principi semiindependenti. In aceasta perioada, rod al diverselor forme de autonomie, dublate de privilegii de toate genurile, se dezvolta marile familii implicate in viata politico-economica a imperiului - Comneni, Angeli, Melisseni, Vranasii, Paleologi, Cantacuzini etc. Puternica dominatie pe care aceste factiuni o vor exercita asupra autoritatii centrale se regaseste in aparitia, cu precadere in timpul dinastiei Paleologilor, a unor adevarate state autonome, unele chiar independente, in cadrul Bizantului, fenomen ce va influenta, in mod ireversibil, intreaga evolutie a conglomeratului imperial.

Faramitarea politico-economica, ca si diversitatea acestor aspecte, se regaseste si in teritoriile aflate sub autoritatea bizantina. Astfel, in statele balcanice se constata mari diferente in planul progreselor economice. In acest sens, pot fi mentionate Bulgaria, Serbia, Bosnia si, mai ales, orasele de pe coasta dalmata, unde economia este infloritoare datorita exploatarii minelor de cupru, argint si aur. Datorata in mare parte initiativelor suveranilor din aceste regiuni, dezvoltarea economica beneficia si de o infrastructura adecvata, drumurile si centrele comerciale reprezentand o constanta preocupare a diversilor lideri din regiune.

Din punct de vedere social, procesul feudalizarii este mai accentuat in Slovenia si Croatia (aflate sub dominatia triburilor germanice si maghiare), Thracia, Macedonia, Grecia si Bulgaria, aflate sub influenta bizantina. Cu toate acestea, trecerea societatii bizantine la acest stadiu se va produce mult mai lent ca in Europa Apuseana, ca urmare a factorilor prezentati mai sus. Astfel, in Serbia, Bosnia, Muntenegru (Zeta) si Albania, izvoarele mentioneaza existenta comunitatilor de tarani liberi pana catre perioada de debut a stapanirii otomane. In acelasi timp, modelul bizantin este copiat, puterea economico-politica fiind apanajul, pentru acest spatiu, unor mari familii - Sveatoslav, Eltimir, Sisman (Bulgaria), Subic, Nelipic (Croatia), Cotromani, Vukcici (Bosnia), Balsha, Thopia si Shapta (Albania). Alaturi de domeniile acestor feudali, sunt mentionate proprietatile ecleziastice, beneficiare ale unor drepturi si privilegii.