Riturile ascetice

Riturile ascetice

ΈMILE DURKHEIM (1995), "Formele elementare ale vietii religioase", Editura Polirom, Iasi

Nu ne propunem sa reconstituim in amanunt multiplicitatea, adesea confuza, a gesturilor rituale. In schimb am dori, dincolo de marea diversitate a practicilor, sa circumscriem atitudinile cele mai caracteristice la care recurge omul primitiv pentru a celebra un cult, sa clasam formele cele mai generale ale riturilor, determinandu-le originile si semnificatia, pentru a controla si, daca e cazul, a preciza rezultatele la care ne-a condus analiza credintelor.

Orice cult are un dublu aspect: unul negativ si celalat pozitiv. Cele doua insa, se presupun reciproc, ceea ce nu le impiedica sa se deosebeasca, astfel incat, fie chiar si pentru a le intelege raporturile, este necesar sa le separam.

Cultul pozitiv este reprezentat de sacru care poate fi caracterizat prin aceea ca intre el si profan exista o ruptura. Exista un intreg set de rituri care are drept obiect realizarea acestei stari de separatie care este esentiala. Din moment ce au drept functie evitarea interferentelor, impun deci abstinente adica acte negative; propunem in acest sens denumirea de cult negativ pentru sistemul acestor rituri speciale. Ele nu impun anumite prestatii credinciosului, ci ii interzice anumite modalitati de a actiona, ceea ce capata astfel forma unei interdictii sau a unui tabu.

Desi nu ne-am propus sa tratam toate tipurile de interdictii, exista cateva care trebuiesc diferentiate. In afara celor care tin de religie, mai sunt si cele care tin de magie. Ambele proclama incompatibilitati intre anumite lucruri si prin urmare, prescriu separarea lucrurilor declarate incompatibile. O diferenta esentiala dintre cele doua tine de sanctiuni care nu sunt identice.

Se crede ca violarea interdictiilor religioase atrage dupa sine unele dezordini materiale considerate ca o sanctiune a actului, si de pe urma carora vinovatul are a patimi. Aceasta sanctiune spontana si automata nu ramane insa izolata, ci este completata de o alta sanctiune venita prin interventia umana si care poate fi de natura materiala sau ca blam social, reprobare publica. Pe de alta parte, interdictia magica nu este sanctionata decat prin consecintele materiale pe care se considera ca le-a produs actul interzis. In acest caz nu provoaca indignarea pentru ca nu exista un pacat magic.

O asemenea deosebire intre sanctiuni este determinata, de altfel, de o diferenta profunda tinand de insasi natura interdictiilor. Interdictia religioasa implica in mod necesar notiunea de sacru; ea provine din respectul pe care obiectul sacru il inspira si are drept scop sa impiedice nerespectarea sa. Din contra, interdictiile magice se intemeiaza doar pe notiunea intrutotul laica de proprietate. Daca magicianului i se intampla uneori sa-si invite clientii sa stea la distanta de unele lucruri sacre nu o face din respect pentru ele si nici din teama de a nu fi profanate, caci magia, dupa cum stim, se intemeiaza pe profanari, ci doar din motive care tin de o utilitate temporala.

In randul interdictiilor religioase se impune distinctia dintre sistemul interdictiilor care separa sacrul de profan, sistem care formeaza materialul unui adevarat cult ce sta la baza tuturor celorlalte. Acestea sunt interdictii religioase prin excelenta si pot capata infatisari multiple.

Din acest punct de vedere amintim in primul rand interdictiile de contact, intemeiate pe principiul ca profanul nu trebuie sa atinga sacrul. De exemplu, defunctul este o fiinta sacra, pentru ca sufletul care insufleteaza trupul adera la cadavru; din acest motiv este uneori interzis ca osemintele sale sa fie transportate altfel decat in scoarta de copac; chiar si locul unde s-a produs decesul trebuie evitat caci se crede ca sufletul defunctului se mai afla inca acolo.

Dar contactul se poate stabili si altfel decat prin atingere. Relatiile cu un lucru se pot stabili fie si prin aceea ca este privit: privirea este o stabilire de contact. Facem o paranteza si spunem ca datorita faptului ca unele alimente considerate profane erau destinate exclusiv alimentatiei femeilor, se ajunge la credinta ca aceste alimente erau de natura feminina si astfel, femeile erau considerate profane. Revenind la contactul stabilit prin privire, femeile nu aveau voie sa priveasca obiectele de cult; le era cel mult permis sa le zareasca din departare, tot asa nu aveau voie sa vada locul unde se faceau ceremoniile si nici pe neofit.

Cuvantul este un alt mod de a intra in relatie cu persoanele sau cu lucrurile. Expiratia stabileste comunicarea; ceva din noi se raspandeste in exterior. De aceea le este interzis profanilor sa li se adreseze persoanelor sacre. In afara numelui lor public si vulgar, barbatii mai aveau un nume secret, nestiut de femei si copii, care avand mereu un caracter religios, nu este niciodata folosit in viata cotidiana.

Viata religioasa si viata profana nu pot coexista in interiorul acelorasi unitati de timp. Este prin urmare necesar sa i se atribuie celei dintai zile sau perioade determinate, de unde orice ocupatie profana sa fie exclusa. Astfel au luat nastere sarbatorile. Nu exista religii si, in consecinta, nici societate care sa nu fi cunoscut si practicat o asemenea diviziune a timpului in doua parti distincte care alterneaza conform unei legi variabile dupa popoare si civilizatii. Tocmai alternanta unei asemenea alternante i-a determinat pe oameni sa introduca, in continuitatea si omogenitatea duratei, distinctii si diferentieri pe care ea nu le comporta initial. Fara indoiala ca este aproape imposibil ca viata religioasa sa reuseasca vreodata sa se concentreze ermetic in mediile spatiale si temporale care-i sunt astfel atribuite; este inevitabil ca o parte din ea sa nu iradieze in afara. Totdeauna exista lucruri sacre in afara sanctuarelor, tot asa cum exista    rituri care pot fi celebrate in zilele lucratoare. Dar este vorba de lucruri sacre de rangul doi si de rituri de o importanta mai mica.

Pana acum, cultul negativ nu ni s-a infatisat decat sub forma unui sistem de abstinente. S-ar parea, prin urmare, ca nu serveste decat la a inhiba activitatea, nu la a o stimula si tonifica. Si totusi, printr-un ricoseu neasteptat al acestui efect inhibitiv, exercita asupra naturii religioase si morale a individului o actiune pozitiva de cea mai mare importanta. Intr-adevar, din cauza barierei care separa sacrul de profan, omul nu poate intretine raporturi intime cu lucrurile sacre decat cu conditia de a renunta la tot ce este profan in el insusi. Nu poate duce o viata religioasa cat de cat intensa decat daca se retrage intr-o masura mai mare sau mai mica din viata cotidiana. Cultul negativ este deci, intr-un anume sens, un mijloc utilizat intr-un anumit scop: el reprezinta conditia de acces catre cultul pozitiv

Pentru ca in interiorul fiecarui om exista un principiu sacru, sufletul, individul s-a inconjurat, inca de la origini, de interdictii morale intr-o prima forma, care izoleaza si protejeaza astfel omul. Or, interdictiile care au o asemenea origine sunt adesea utilizate de indivizi ca un mijloc de a retrage unele lucruri din folosinta comuna si de a stabili asupra lor un drept de proprietate (precum este situatia barbatilor care pleaca din tabara fara a-si lua cu sine armele, asa cum este prezenta la triburile de pe malurile riului Palmer, din Queensland de Nord). Infatisand ceva din forta sacra personala a individului, alaturi de sange (fapt care poate avea ca si consecinta tinerea la distanta pe straini), si vorbirea poate servi unor influente similare; in acest sens, accesul la un obiect poate fi interzis printr-o simpla declaratie verbala. Puterea de a crea interdictii variaza de la individ la individ: este cu atat mai mare cu cat caracterul lui este mai sacru (barbatii au in acest sens un privilegiu aproape total, in detrimentul femeilor).

Ca si riturile pozitive, riturile negative confera puteri eficiente; ambele pot servi la a spori tonusul religios al indivizilor. Se sustine astfel ca nimeni nu se poate angaja intr-o ceremonie religioasa fara a se supune in prealabil unei anume initieri, care sa-l introduca treptat in lumea sacra. Pentru aceasta se recurge la miruiri, ceremonii de purificare, benedictiuni, operatii prin esenta lor pozitive; dar acelasi rezultat se poate obtine prin post, veghe, recluziune si tacere, adica prin abstinente rituale care nu sint altceva decit punerea in practica a unor interdictii anume.

Nu exista interdectie a carei respectare sa nu aiba intr-un anumit grad un caracter ascetic si care, odata devenita practica, baza unui adevarat regim de viata, sa fie considerata ascetism propriu - zis. In mod normal, cultul negativ nu serveste decat drept introducere in cultul pozitiv, pregatindu-l. Uneori se elibereaza insa de aceasta subordonare, trecind in prim plan, sistemul de interdictii dilatandu-se prin exagerare pina la a invada intreaga existenta. Astfel ia nastere ascetismul sistematic care nu este altceva decit o hipertrofiere a cultului negativ.

Ascetul pur este un om care se ridica deasupra tuturor si care dobandeste o sfintenie deosebita prin post, veghe, tacere, intr-un cuvint prin privatiuni, si nu prin acte de pietate pozitiva (ofrande, sacrificii, rugaciuni etc.). Istoria certifica prestigiul religios de exceptie dobindit pe o asemenea cale: sfintul budist este esentialmente un ascet, egal sau superior zeilor. Astfel, ascetismul devine un element esential al vietii religioase din orice religie, caci fiecare contine un sistem de interdictii dezvoltat insa in grade diferite.

Abstinentele si privatiunile nu sint insa lipsite de suferinte, ba chiar le presupun. Depindem prin toate fibrele de lumea profana; sensibilitatea noastra ne leaga de ea. Ea nu reprezinta doar teatrul natural al activitatii noastre, ci face parte din noi. Nu putem prin urmare sa ne desprindem de ea fara a ne violenta propria natura, fara a ne incalca instinctele in mod dureros. Astfel, cultul negativ nu se poate dezvolta fara a atrage dupa sine suferinta. Durerea este conditia sa necesara, fiind considerata a reprezenta un fel de rit prin ea insasi; s-a vazut in ea o stare de gratie ce trebuie cautata si provocata, fie chiar si artificial, datorita puterilor si privilegiilor pe care le confera, in aceeasi masura ca sistemele de interdictii a caror insotitoare naturala este.

Preuss, pentru a sublinia rolul suferintei in acest context, citeaza cu titlu de exemplu cazurile: populatiei arapaho, a indienilor Burta-Mare care, in ajunul expeditiilor militare, se supun la adevarate torturi; a indigenilor hupa care, pentru a fi siguri de reusita intreprinderilor lor, inoata in riuri inghetate si raman apoi, cit mai mult posibil, intinsi pe mal; a populatiei karaya care, pentru a-si intari muschii, isi extrage din cind in cind singe din brate si picioare cu ajutorul unor instrumente de scarpinat facute din dinti de peste; a celor din Dallmannhafen (tinuturile Imparatului Wilhelm din Noua Guinee), care combat sterilitatea femeilor lor prin practicarea, in partea superioara a coapsei, a unor incizii singeroase.

Preuss este considerat primul care a avut sentimentul rolului religios al durerii. In acest sens, el interpreteaza toate aceste fapte considerand ca durerea este un mijloc de a spori forta magica a omului; prin folosirea acestei expresii, s-ar putea crede ca suferinta reprezinta un rit magic, si nu unul religios. Dar, Preuss numeste magice, toate fortele anonime si impersonale, fie ca tin de magie sau de religie; iar torturile descrise de el fac parte din ceremoniile propriu-zis religioase care isi propun sa modifice starea religioasa a indivizilor.

In alte cazuri, pedepsele rituale sint aplicate nu asupra intregului organism, ci asupra unui organ sau a unui tesut anume, pentru a-i stimula vitalitatea. Intocmai precum in cazul suferintei la nivelul intregului organism, se crede ca mutilarea unui organ ii confera un caracter sacru, individul devenind in acest fel apt de a face fata unor forte de asemenea sacre, pe care nu le-ar putea infrunta altminteri.

Daca exista o credinta considerata ca fiind specifica religiilor celor mai recente si celor mai idealiste, atunci aceasta se considera ca este cea care atribuie durerii o putere sanctifianta, aceasta credinta situandu-se la baza riturilor analizate.

Se pare ca este unanim acceptat ca maretia omului se manifesta cel mai bine prin modul in care suporta durerea. El nu se inalta nicicand cu mai multa stralucire deasupra lui insusi ca atunci cind isi stapaneste natura intr-atat incat sa o constringa sa urmeze o cale contrara celei pe care s-ar fi angajat spontan.

Daca exista o credinta considerata ca fiind specifica religiilor celor mai recente si celor mai idealiste, atunci este cea care atribuie durerii o putere sanctifianta. Or, tocmai o asemenea credinta se afla la baza riturilor pe care tocmai le-am examinat. Fara indoiala ca ea beneficiaza de o amploare variabila dupa diversele epoci istorice. Pentru un crestin, ar actiona mai ales asupra sufletului, purificindu-l, innobilindu-l si spiritualizindu-l. Pentru australieni, ar fi eficienta mai ales asupra trupului, caci intensifica energiile vitale. Dar si de o parte, si de cealalta, principiul este acelasi. Si intr-un caz, si in celalalt, durerea este generatoare de forte exceptionale. Iar o asemenea credinta nu este neintemeiata. Durerea reprezinta semnul ca acele conexiuni care-l leaga profund de mediul profan sint rupte; ea este marturia emanciparii sale partiale din acest mediu si, prin urmare, este pe drept cuvant considerata ca instrumentul eliberarii.

Cultul pozitiv nu este prin urmare posibil decat daca omul se daruieste renuntarii, abnegatiei, detasarii de sine si, in consecinta, suferintei. Dar ascetismul nu serveste numai scopurilor religioase, pentru ca in acest caz, ca si in alte situatii, interesele religioase nu constituie decat forma simbolica a intereselor sociale si morale, caci societatea insasi nu este posibila decat cu acest pret.

Cauzele sistemului de interdictii

Intr-un anumit sens, acest sistem de interdictii este in mod logic implicat in chiar notiunea de sacru. Tot ce este sacru face obiectul respectului, iar orice sentiment de respect se traduce, pentru cel care-l incearca, in unele inhibitii. Intr-adevar, o fiinta respectata presupune la nivelul constiintei o reprezentare care, datorita emotiei pe care o inspira este incarcata cu o mare energie mentala. Lumea sacrului intretine cu lumea profanului un raport de antagonism, fiindca ele corespund cu doua forme de viata care se exclud reciproc, neputind fi traite in acelasi moment cu aceeasi intensitate. Nu ne putem darui pe deplin fiintelor ideale carora li se adreseaza cultul si, in acelasi timp, noua insine si intereselor noastre palpabile, sau sa ne dedicam in acelasi timp si pe deplin colectiviatii si propriilor noastre trebuinte si nevoi, egoismului nostru. In acest context avem de-a face cu doua sisteme de stari de constiinta care ne orienteaza comportamentul spre doi poli de sens contrar.

Cind ne gindim la lucrurile sfinte, aparitia unei idei asupra unui obiect profan nu se poate infatisa spiritului nostru fara a intimpina o rezistenta din adancul nostru, pentru cp reprezentarea sacrului nu tolereaza aceasta vecinatate cu lumea profana. Pentru existenta antagonismului psihic si pentru ca ideile sa nu coexiste, este necesar ca lucrurile sa nu intre in contact si in nici un fel de raporturi. Astfel apare principiul interdictiei, iar lumea sacrului devine, prin insasi definirea sa, o lume aparte. Dar mediul profan si mediul sacru sunt nu numai distincte, ci si inchise unul fata de celalalt, lasand loc intre ele pentru aparitia unui abis.

Sint necesare cu atit mai multe precautiuni pentru a le tine la distanta cu cat, desi opunandu-se unul celuilalt, ele tind sa se confunde. Orice profanare implica o sfintire, ale carei urmari sanctioneaza in parte interdictia.

Daca insa profanarea, incalcarea, contaminarea sacrului contribuie la a explica sistemul de interdictii, cum se explica ea insasi?

Sentimentele pe care ni le inspira o persoana sau un lucru se extind prin contagiune, contaminare de la ideea acelui lucru sau a acelei persoane, la reprezentarile asociate ei si, prin urmare, la obiectele exprimate de respectivele reprezentari. Respectul pe care-l nutrim pentru o fiinta sacra se comunica astfel catre tot ce are de-a face cu ea, catre tot ce aminteste de ea. Fara indoiala, omul cultivat nu se lasa inselat de asemenea asociatii; el stie ca astfel de emotii derivate se datoreaza unor simple jocuri de imagini transformate in combinatii mentale si el evita sa cada prada superstitiilor pe care asemenea iluzii tind a le determina. Se spune insa ca omul primitiv isi obiectiveaza cu naivitate impresiile, emotiile, fara a le critica.

Orice sfintire prin intermediul miruirii consta, se pare, in tocmai faptul ca are loc transferul asupra unui obiect profan a virtutilor sanctifiante care apartin unui obiect sacru. In viata cotidiana, in detaliul ocupatiilor sale laice, omul simplu, asa-zis "primitiv" nu pune pe seama unui lucru proprietatile unui alt lucru, aflat in apropiere sau invers. Gandirea religioasa manifesta o inclinatie accentuata pentru anumite confuzii care deriva tocmai din tendinta a amesteca si de a confunda.

Astfel, este indicat sa se caute originea unor astfel de predispozitii in natura speciala a lucurilor religioase si nu in legile generale ale inteligentei umane. Fortele religioase nu sint, intr-adevar, decat forte colective ipostaziate, adica forte morale; sint alcatuite din ideile si sentimentele pe care le trezeste in noi spectacolul societatii, nu din senzatiile care provin din lumea fizica. Sint, prin urmare, eterogene fata de lucrurile sensibile in care le situam, sunt supraadaugate.