Universitatea din Bucuresti

Centrul "Credis"

IDD -Istorie

Cursul: Stiintele auxiliare ale istoriei

Anul de studiu I, semestrul I

Tema: Stiintele auxiliare minore. Arhivistica. Diplomatica. Cronologia. Sigilografia.

Arhivistica

Arhivistica este stiinta care se ocupa de crearea, conservarea si folosirea arhivelor, atat ca documente, cat si ca institutie si loc de pastrare a acestora. Istoria arhivelor romanesti este destul de veche, chiar daca nu exista date certe privind inceputurile arhivelor pe teritoriul nostru. Exista puncte de vedere care afirma ca inceputul arhivelor la noi se leaga de placutele de lut ars descoperite la Tartaria, jud. Mures, intrucat aceste placute contineau si in Orient texte de tip arhiva. In mod cert, istoria arhivelor din spatiul nostru incepe cu perioada Daciei romane, timp din care s-au pastrat tablitele cerate de la Rosia Abrudului, reprezentand acte de vanzare-cumparare. In Evul mediu s-au constituit arhivele particulare, ale marilor familii, precum si cele ale institutiilor, inclusiv cele bisericesti. Constituirea statelor a condus la organizarea cancelariilor si la aparitia arhivelor organizate pe langa acestea. In Transilvania sunt atestate inca din sec.XIII asa-numitele loca credibilia, care aveau dreptul de a emite si copii autentice, la capitlul de la Alba Iulia si la conventul din Cluj-Manastur. In cancelariile munteana si moldoveana a existat o condica in care erau trecute toate actele emise; prezenta sa este amintita de unele documente care mentioneaza ca "s-au trecut la condica" ori "s-au scris in condica". Aceste mentiuni demonstreaza existenta unor arhive organizate rudimentar, printre care, arhiva la destinatar, in secolele XIV-XV; destinatarul (asezamant ecleziastic, sfat orasenesc, breasla sau chiar particular) pastra cu mare grija toate documentele primite, organizandu-si arhive. Ele permiteau sustinerea unei cauze in fata justitiei si demonstrarea proprietatii. A urmat apoi arhiva la emitent sau arhiva de registru (in secolele XV-XVIII), cand emitentul isi facea arhiva din copiile actelor trimise si din originalele actelor intrate. Arhive au existat nu numai pe langa cancelaria domneasca, ci si pe langa principalele institutii sau dregatorii. Mare parte din ele au fost insa distruse de invaziile si razboaiele purtate in acest spatiu. In perioada fanariota, arhivele erau ceva mai bine organizate, prin grija statului. Constantin Mavrocordat hotara, la 1741, ca prefecturile, judecatoriile si consiliul domnesc sa posede registre cuprinzand copiile tuturor actelor emise de institutia respectiva. In afara de instantele administrative si judecatoresti, o organizare a arhivelor se poate constata si la nivelul mitropoliilor la inceputul sec.XIX. A existat si o arhiva de registratura , care se intalneste in Transilvania de la sfarsitul secolului al XVIII-lea si in Tara Romaneasca si Moldova, dupa 1831. Abia prin Regulamentele Organice, erau infiintate arhivele de stat moderne ale Tarii Romanesti (mai 1831) si Moldovei (ianuarie 1832). In 1862, dupa Unirea Principatelor s-au unit si cele doua arhive, rezultand Directia generala a Arhivelor Statului, la Bucuresti, aflata in subordinea Departamentului cultelor si instructiunii publice; in 1951 ele vor fi puse in subordinea Ministerului de Interne. Astazi Arhivele Nationale (denumire data de legea 16/1996) cuprind atat o directie generala in Bucuresti, cat si filiale (directii) la nivelul fiecarui judet si a municipiului Bucuresti

In fostele provincii ale Austro-Ungariei arhivele erau organizate pe baza principiului centralist, in sensul ca erau stranse la Viena si Budapesta. Ungaria nu a avut nici ea o arhiva a statului modern pana la 1875, data la care a inceput strangerea unora dintre arhivele transilvanene. Abia in 1920, Consiliul Dirigent a hotarat infiintarea unei arhive la Cluj.

Notiuni arhivistice.

Arhiva are astazi trei acceptiuni: institutia care administreaza arhivele, partea de cladire in care se pastreaza documentele in cadrul institutiilor, ansamblul de documente create de o institutie, persoana, familie, destinate, prin natura lor a fi conservate. Arhiva curenta este reprezentata de totalitatea documentelor aflate la compartimentele care le-au creat intr-o institutie, documente folosite la rezolvarea unor probleme curente. Aceasta arhiva se preda la doi ani de la crearea sa arhivei de depozit a institutiei; in aceasta arhiva de depozit documentele se pastreaza 30 ani, in Romania . In perioada cat stau in arhiva de depozit se realizeaza selectionarea documentelor, fiind separate documentele cu valoare permanenta de cele cu valoare temporara, care vor fi eliminate. Documentele cu valoare permanenta se vor depune apoi la Arhivele Nationale, devenind arhiva istorica.

Fondul arhivistic reprezinta totalitatea documentelor create in decursul activitatii unei institutii, persoane sau familii, structurate dupa criterii istorice sau logice; limitele sale cronologice corespund cu limitele existentei sau functionarii creatorului arhivei. Denumirea fondului arhivistic este identica cu cea a creatorului sau; in cazul in care numele institutiei s-a schimbat, se foloseste fie cea mai recenta denumire, fie cea mai cunoscuta.

Colectia arhivistica este o unitate artificiala, alcatuita din documente de provenienta diferita, pe diverse criterii: tematic, cronologic, in functie de suportul scrisului sau de limba documentului . Fondul arhivistic si colectia arhivistica pot fi inchise, atunci cand creatorul si-a incetat activitatea sau deschise, cand creatorul varsa periodic documente la Arhivele Nationale.

Unitatea arhivistica reprezinta elementul component al unui fond sau colectie si ocupa un loc distinct in inventarul de arhiva. Ea poate fi compusa dintr-un dosar cu mai multe file, o condica de documente, o fotografie, o stampa, o harta, un document.

Documentul este elementul de baza al fondului si el reprezinta un inscris prin care se adevereste, se constata sau se precizeaza un anumit fapt de importanta istorica.

Crearea unei arhive incepe o data cu inregistrarea actelor la Registratura sau la Secretariat, dupa care acestea sunt trimise spre diferitele compartimente ale institutiei. Apoi, documentele se grupeaza in dosare, pe criteriu cronologic si pe probleme sau in functie de termenele de pastrare. Pentru a stabili termenul de pastrare specific fiecarui tip de document (2, 5, 10 ani sau permanent) se foloseste Nomenclatorul dosarelor si Indicatorul termenelor de pastrare . Dupa ce au stat 2 ani in diversele compartimente ale institutiei, documentele se inventariaza si se depun la arhiva de depozit. Aici se realizeaza selectionarea documentelor, stabilindu-se care dintre ele vor fi pastrate permanent si care vor fi eliminate, ca nefolositoare. Selectionarea se face si la Arhivele Nationale, de catre o comisie, pe baza criteriilor de vechime (nu se inlatura nici un document mai vechi de 1821, iar pentru perioada 1821-1875, eliminarea se face doar cu aprobarea directorului general), frecventa sau valoare practica. Alta operatiune este cea de ordonare a documentelor, adica a gruparii pe fonduri si colectii. Ordonarea se face pe criteriu structural-cronologic, strict cronologic sau alfabetic.

Inventarierea reprezinta acea operatiune de luare in evidenta a documentelor dintr-un fond sau colectie si inregistrarea lor intr-un inventar. Inregistrarea se face pe baza fisei documentului de arhiva care cuprinde urmatoarele elemente: data, genul documentului, emitentul (cu toate calitatile si functiile), actiunea, destinatarul (cu nume complet), cota documentului (cuprinde denumirea fondului, numarul de pachet si numarul de ordine al documentului in pachet), caracteristicile documentului (autenticitatea, forma sub care s-a transmis documentul, limba , suportul, in afara celui de hartie, semnele de validare, starea de conservare). Principalul instrument de cercetare la sala de studiu este inventarul care cuprinde informatii despre continutul documentelor si de unde se extrag cotele documentelor sau dosarelor care ne intereseaza. Documentele de arhiva se folosesc fie pentru eliberarea de certificate, copii, extrase, ca urmare a solicitarii cetatenilor, fie pentru cercetare, la salile de studiu

Publicatiile specifice Arhivelor.

Informatii succinte despre toate arhivele din tara se gasesc in Inventarul general de arhiva[7], al carui prim volum a aparut in 1939; ulterior, s-a renuntat la el in favoarea Indrumatorului arhivistic care cuprinde prezentarea fondurilor si colectiilor, cu un scurt istoric al creatorului, continutul documentelor, bibliografie, indici, facsimile, glosar. Exista si un Indice cronologic al documentelor, mai ales pentru arhivele medievale, alcatuit din 23 de volume. Cataloagele documentelor de arhiva publicate prezinta toate documentele din arhiva, grupate cronologic sau tematic, sub forma de regest (rezumat mai larg) . Arhivele mai publica diverse editii de documente, albume de documente, lucrari din domeniul stiintelor auxiliare, diverse bibliografii arhivistice sau periodice arhivistice ("Revista arhivelor", incepand cu 1924, cu o intrerupere intre 1947-1958).

Arhivele publice contin o mare varietate de acte si documente. Potrivit legislatiei referitoare la arhive, Arhivele Nationale au dreptul (si obligatia) de a supraveghea felul cum diferitele institutii publice si private isi pastreaza arhivele curente, si de a prelua dupa o perioada de timp (30 ani) arhivele institutiilor publice (doar documentele cu valoare permanenta care au fost selectionate) in cadrul arhivei istorice nationale. In practica insa, multe institutii (inclusiv Ministerul de Externe, de exemplu) isi pastreaza ele insele arhivele chiar si dupa expirarea termenului legal. Pe de alta parte insa, Arhivele Nationale ofera spre consultare si un numar apreciabil de microfilme dupa fonduri arhivistice aflate in strainatate, dar continand informatii relevante pentru istoria romaneasca. Daca bogatia izvoarelor accesibile in arhivele publice este considerabila, exista si unele restrictii, dintre care cele mai importante au la origine prevederea legala ca actele oficiale se ofera spre consultare doar dupa un numar de ani de la constituirea lor, de obicei dupa 30 de ani, dar in unele cazuri si mai mult . La aceasta se mai adauga incetineala cu care se inventariaza anumite fonduri arhivistice, precum si posibilitatea ca anumite izvoare sa se fi distrus accidental, sau din cauza unor reguli defectuoase de selectie a documentelor care se conserva in arhivele istorice.

Diplomatica

Diplomatica studiaza structura si cuprinsul documentelor scrise, de natura juridica, in vederea stabilirii autenticitatii acestora. Tot in sarcina diplomatistului intra si studierea locului unde s-a creat si s-a pastrat documentul (ajuta la stabilirea autenticitatii).

Prin urmare, dupa ce, prin folosirea paleografiei, istoricul descifreaza un document, pasul urmator este de a studia izvorul respectiv, intrucat punerea sa in circulatie reprezinta o mare responsabilitate. Daca izvoarele narative impun stabilirea gradului de adevar cuprins in text prin analizarea autorului/autorilor, a mediului in care a trait si a scris, precum si a surselor folosite in redactarea lucrarii sale (critica textelor), izvoarele diplomatice impun folosirea criticii de autenticitate, care se realizeaza cu ajutorul diplomaticii si in urma careia se stabileste daca un document este adevarat (autentic), fals sau indoielnic (ori suspect).

Pentru a realiza critica documentelor, diplomatistul sau istoricul au nevoie de cunostinte generale si de cunostinte speciale. De aceea, s-au conturat doua puncte de vedere in ceea ce priveste sarcina diplomaticii: una, care se ocupa de studierea documentului in sine, adica analiza formala si de continut (diplomatica generala) si alta care studiaza mediul in care a fost creat si s-a pastrat documentul (diplomatica speciala). Prin urmare, cea de-a doua ramura urmareste documentul din momentul crearii sale. De aceea, diplomatistul trebuie sa aiba cunostinte speciale despre modul in care emitentul obisnuia sa scrie actele, despre variantele de formulare diplomatice folosite de cancelaria respectiva de-a lungul timpului. Si depozitul sau arhiva in care s-a paastrat ne poate furniza informatii importante care sa ajute la stabilirea gradului de autenticitate a documentului; acestea pot fi locuri de incredere, despre care se stie ca nu au avut incercari de falsificare a actelor, dupa cum sunt persoane despre care se stie ca au procedat uneori la realizarea de modificari in texte sau chiar la realizarea in intregime a unor falsuri, cu anumite scopuri, desigur. Majoritatea acestor fonduri, care ridica semne de intrebare asupra autenticitatii documentelor pastrate, sunt deja cunoscute, si orice piesa provenind din acestea trebuie tratata cu rezerva necesara si cercetata cu multa atentie .

Clasificarea documentelor.

Din punct de vedere diplomatic, actele se impart in:

► acte juridice (testimonia);

► scrisori, fara scop juridic (litterae);

► inscrisuri diverse, ca insemnatate si cuprins (scripturae).

Din punct de vedere al provenientei, deosebim:

► acte publice, care emana de la autoritati si pot fi imperiale, regale, princiare, ecleziastice; la randul lor, aceste acte publice pot fi acte solemne sau scrisori;

► acte private, care provin de la o persoana particulara.

In functie de scopul pentru care au fost emise, documentele pot fi:

► probatorii, atunci cand au rolul de a dovedi ceva; in aceasta categorie intra toate actele private a caror actiune juridica se desavarsea in fata domnului, prin hotarare domneasca

► dispozitive, adica acele acte care ajuta la savarsirea actiunii juridice (actele domnilor de danie sau de confirmare).

Dupa modul de prezentare, actele se impart in:

► acte deschise (de obicei, actele solemne erau documente deschise);

► acte inchise

Dupa forma in care s-a redactat documentul:

► subiective; in Evul mediu, forma subiectiva era intalnita mai ales in cazul actelor dispozitive (diplome, scrisori);

► obiective, specifice mai ales actelor probatorii (notitele, de pilda) introduse prin formula "a dat domnia lui" (emitentul este la persoana a treia).

Dupa continut, actele se impart in:

► privilegii

► donatii

► acte de vanzare cumparare (zapise)

► testamente

Actele s-au transmis sub diverse forme:

► ciorna sau concept

► original

► copie

Conceptul reprezinta forma premergatoare a originalului; se mai numea minuta sau imbreviatura. S-au pastrat astfel de concepte abia din secolul al XVIII-lea, uneori ele aparand chiar pe spatele documentului, pentru a se face economie de suport de scris (mai ales din Transilvania provin aceste exemplare).

Originalul reprezinta forma completa a actului, care respecta formularul diplomatic si contine semnele de validare (semnaturi, sigilii). Exista mai multe feluri de originale:

► originale multiple care se foloseau atat in cancelarie cat si de catre persoanele particulare; acest procedeu era determinat de natura actelor, care puteau fi unilaterale sau bilaterale[11];

duplicate, adica acele acte identice ca forma cu originalul, dar la care data eliberarii este posterioara;

neo-originale care sunt documente cu forma identica cu a originalului, dar a caror data este posterioara, intrucat le inlocuiesc pe cele pierdute;

documente originale reinnoite sau confirmate de acelasi domn intr-o alta domnie sau chiar de catre urmasii respectivului domn .

Copiile sunt documentele realizate dupa un original; si in cadrul acestora se pot distinge mai multe tipuri:

copii autentice sau autentificate, adica acele copii certificate de o autoritate publica, pe baza actelor originale sau a altor copii cu valoare de original (care se gasesc in condicile unor institutii);

► copiile din ocolnice, care transcriu integral sau sub forma de rezumat acte mai vechi privind stapanirea asupra unei mosii. In Transilvania, copii asemanatoare cu cele din ocolnice sunt asa-numitele transumpturi (copii autentice sau transcrieri);

► copii pastrate in diverse registre oficiale sau condici de documente, transcrise in extenso sau in rezumat. Astfel de copii au valoare de original, intrucat pe baza condicilor se eliberau documente oficiale, dupa cum, ele puteau servi la verificarea unor documente in caz de litigiu. In Transilvania existau registrele locurilor de adeverire, care erau Conventurile si capitlurile[13] cu dreptul de a elibera acte autentice. In aceeasi situatie se afla transcrierile din registrele tribunalelor pentru conformitate sau registrele agricole de la primarii;

copii din registrele particularilor (manastiri sau persoane particulare); pentru a avea valoare de autenticitate, copiile din aceste condici se confruntau cu originalul de catre o persoana oficiala (de regula, subaltern al marelui logofat) si erau sigilate la fiecare pagina iar la sfarsitul textului se autentifica, astfel incat sa aiba putere probatorie in justitie;

copii figurate, adica acele copii care reproduceau actul in aspectul sau exterior, dar care nefiind autentificate de o institutie publica nu aveau valoare de original (asemanatoare cu facsimilele de azi);

copii libere de documente, realizate de diferite persoane, in scopuri diverse, dar care nefiind autentificate de o institutie publica nu au valoare originala;

traduceri sau copii in alta limba; acestea se numeau surete in Moldova si izvoade in Tara Romaneasca;

rezumate in inventare vechi de arhiva care dau informatii pretioase despre unele documente care nu s-au pastrat;

reproduceri moderne de documente: fotocopie, microfilm, xerox.

Nomenclatura documentelor

Documentele poarta diverse denumiri in functie de continut (adresa, diploma, zapis, jalba, petitie, anafora, raport etc), forma de expediere (telegrama, mandat postel, carte postala) sau formatul suportului (registru, caiet, dosar).

Critica diplomatica. Elementele externe.

Elementele externe ale documentului sunt cele care atrag atentia chiar din momentul in care il privim pentru prima oara. In primul rand, materia subiacenta, adica materialul pe care s-a scris si care sunt, de regula, papirusul, pergamentul sau hartia. In cazul acestora trebuie observate cu atentie culoarea, modul de fabricare si calitatea iar in cazul hartiei, trebuie urmarit si filigranul, care este marca fabricii de hartie si constituie intotdeauna un element de datare post-quem (dincolo de care se poate face datarea). Apoi, cerneala sau culoarea lichidelor cu care a fost scris documentul ne pot oferi indicii importante asupra autenticitatii actului. Scrisul[14] poate indica originea actului, provenienta sa dintr-o cancelarie sau de la o persoana particulara (in functie si de aspectul sau), dupa cum ne poate ajuta in stabilirea datei de emitere a unui document. Formatul, insemnand atat forma cat si marimea exprima si el caracteristici ale epocii in care a fost creat documentul. Extrem de interesante sunt si semnele distinctive : crucea, initialele, monograma precum si orice adnotari ulterioare (marginale sau tergale ), toate oferind informatii valoroase. De asemenea, corecturile, stersaturile sau razuirea unor litere/slove sau cuvinte, suprascrierile, ocolirea cu chinovar, inciziile , dintre care unele provin chiar din momentul elaborarii actului in cancelarie iar altele sunt posterioare, pot conduce la stabilirea autenticitatii actului. Spatiile ramase nescrise in documente si completate cu alta cerneala pot sugera si ele falsitatea actului. Semnele de validare, adica semnaturile si sigiliile dau si ele indicii pretioase despre emitent si pot ajuta chiar la o datare mai stransa a documentului. Uneori, se poate dovedi foarte util si interesant de urmarit si modul de impaturire al documentului, care poate fi specific unei cancelarii sau unei persoane particulare.

Elementele interne.

Un act trebuie sa fie bine cercetat si prin prisma elementelor sale interne, al continutului sau, care conduc la stabilirea autenticitatii. In primul rand ne intereseaza formularul documentului, stiut fiind ca fiecare cancelarie avea norme specifice de elaborare a documentului, fie create de sine, fie imprumutate dintr-un alt formular existent.

In general, formularul documentului se compune din doua parti: protocolul, care reprezinta o forma conventionala, specifica cancelariei sau persoanei si textul sau textul, care este partea specifica fiecarui document. La randul sau, protocolul se imparte in protocol initial si protocol final.

Protocolul initial se compune din:

► invocatia, care poate fi simbolica, monogrmatica sau verbala (semnul crucii, monograma lui Hristos sau formula In nomina Dei, In numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh;

intitulatia sau suscriptia in care apare numele emitentului, compus din numele de botez cu Io in fata, titlu, formula devotiunii (Din mila lui Dumnezeu), calitatea de domn ;

adresa, care cuprinde numele destinatarului, titlul si calitatea acestuia;

salutatia ("Multa sanatate").

Textul sau contextul este alcatuit din sase elemente:

► preambulul, prologul sau arenga care este interesant pentru spiritul epocii si contine motivatia de ordin general a emiterii documentului; el poate contine consideratii filosofice, religioase, citate din literatura patristica si se scria de obicei, in limba slava;

► promulgatia sau notificatia, publicatia avea rolul de a aduce la cunostinta celor interesati ceea ce va urma; ea apare sub forma "Fac cunoscut . ", "Sa se stie . ";

► expozitia sau naratia cuprinde motivele care au determinat emiterea actului (rasplatirea vreunei fapte de vitejie sau raspuns lao cerere);

► dispozitia sau hotararea ("Da domnia mea . ");

► sanctiunea sau clauzele finale, care cuprinde acele formule ce asigura executarea stipulatiilor actului. Clauzele finale penale erau fie de natura prohibitiva ("Si altul sa nu se amestece . "), fie de natura obligatorie (prin stabilirea unei sanctiuni penale in cazul nerespectarii hotararilor). Clauzele finale cominatorii erau si ele de natura materiala (amenintarea cu pedeapsa domneasca, cearta, bataie, taierea capului sau cu o pedeapsa materiala propriu-zisa, de tipul amenzilor) si de natura spirituala (invocarea puterii divine pentru respectarea deciziilor din document, diverse blesteme si afurisenii);

coroboratio, in care se face cunoscut modul in care a fost realizat si legalizat documentul pentru a avea putere probatorie: insirarea martorilor sau macar precizarea ca martorii vor semna mai jos, numele ispravnicului de document (cel care alcatuia si dicta documentul), numele celui care a scris documentul (introdus prin formula "a scris . "), anuntarea semnelor de validare (semnaturile, pecetile) prin formula "am poruncit sa se lege pecetea . " .

Protocolul final cuprinde si el patru elemente:

data, adica locul unde s-a scris documentul si timpul (elementul topografic si elementul cronologic), care pot aparea impreuna, separat sau lipsesc;

aprecatia care apare doar in actele particulare, de regula sub formula "amin";

urarea finala, de asemenea, doar in actele particulare ("Si Dumnezeu sa te bucure");

subscrierile, adica semnaturile si pecetile emitentului, partilor contractante sau ale martorilor, care pot fi autografe (facute cu mana proprie) sau neautografe (scrise de gramatic); in hrisoavele domnesti s-a folosit initial subscrierea neautografa si abia din secolul al XVI-lea, domnii au inceput sa semneze cu propria mana, o perioada de timp, cele doua forme coexistand. Autograful cuprindea semnul crucii, formula Io, numele de botez al domnului, titlul de voievod, formula devotiunii, calitatea de domn. Abia dupa acesta urmau sigiliile; uneori, pe actele particulare, in loc de sigilii si chiar de iscalitura apar degetele ("in loc de peceti, ne-am pus degetele") .

Nu intotdeauna actele contin toate aceste elemente sau in ordinea mentionata mai sus, iar lipsa unuia nu inseamna neaparat ca documentul este un fals. Multe dintre formule pot lipsi, in functie     si de importanta actului sau de scopul in care a fost elaborat.

Alt element al criticii interne este limba documentului care poate fi specifica

cancelariei sau poate cuprinde regionalisme ori tot felul de influente; ea ne poate oferi informatii importante despre cel care a scris actului, dupa cum tot limba ne ajuta sa depistam mult mai usor un fals[20]. De asemenea, continutul de idei al documentului, prezenta unor sfetnici domnesti, numele ispravnicilor de document si ale scriitorilor din cancelarie, anii de domnie si diverse alte nume sunt tot atatea elemente care pot sluji la stabilirea autenticitatii unui document, dupa cum pot fi folosite de cronologie pentru a data documentele fara data.

Falsurile documentare romanesti.

In unele hrisoave medievale sunt amintite acele acte "inselatoare" sau "carti rele si inselatoare", "direse (acte) cu mestesug", pe care domnul le analiza impreuna cu sfatul sau iar acelea dintre documente care se dovedeau a fi false erau rupte (sau "sparte"). In ciuda faptului ca pedeapsa pentru plastografiere era foarte aspra, mergand de la 5 ani de ocna pentru fals partial, la taierea mainii, taierea capului, confiscarea averii, surghiun sau ardere pe rug pentru falsuri totale, astfel de fapte nu sunt deloc putin numeroase in epoca.

Falsurile se pot realiza sub forma de original sau copie. Falsurile sub forma de original sunt fie cele provenind din cancelaria domneasca si care au temeiul fals (adica martorii au mintit), fie cele falsificate la anumite elemente, asa-numitele "falsuri partiale" (au modificate data, suprafata mosiilor cumparate sau suma cu care s-a platit) sau chiar falsuri create ulterior, dar care sunt usor de depistat pe baza analizei suportului, grafiei, semnelor de validare, limbii si continutului de idei .

Falsurile realizate sub forma de copie sunt mult mai dificil de dovedit si ele sunt create de falsificatori instruiti. Pentru astfel de falsuri nu este nevoie de hartia sau de limba epocii epocii (intrucat este vorba de o copie, adica de un document ulterior), astfel incat critica externa ne ajuta doar in foarte mica masura. De mare ajutor la astfel de documente este critica interna, care presupune cunoasterea in amanuntime a epocii, a institutiilor si persoanelor implicate in documentul respectiv.

Falsurile au fost realizate din diverse motive: pentru obtinerea de avantaje materiale sau pozitie sociala[22], din dorinta de razbunare, din motive genealogice (pentru a demonstra vechimea si nobletea unei familii, asa cum procedeaza Dimitrie Cantemir in Descriptio Moldaviae) sau din motive patriotice. In spatiul romanesc, cele mai cunoscute falsuri patriotice sunt cele doua diplome create de B.P.Hasdeu si publicate in 1860: Diploma barladeana, datata 1134 si Hrisovul lui Iurg Coriatovici, datat 1374. Diploma barladeana are ca emitent pe cneazul Ivanco Rostislavovici din Halici si Barlad, care acorda negustorilor din Mesembria o serie de scutiri vamale si are rolul de a demonstra existenta unor structuri bine dezvoltate din punct de vedere politic si economic, in Moldova sudica, la inceputul secolului al XII-lea. Hrisovul lui Iurg Coriatovici, prin care acesta, in calitate de domn al Moldovei daruia un sat slugii sale credincioase, boierul Iaksa Litavor, distins in luptele cu tatarii, avea rolul de a confirma prezenta acestui domn pe tronul Moldovei, prezenta sustinuta de Hasdeu dar neconfirmata de documentele interne .

Un alt fals, in egala masura patriotic si genealogic, este Izvodul lui Clanau, tiparitin 1856 la tipografia Institutului Albina. Textul narativ se vrea a fi o cronica a evenimentelor petrecute in Dacia, in perioada cuprinsa intre retragerea aureliana si descalecatul lui Dragos; ea ar fi fost scrisa, conform textului editat, de Huru, cancelarul lui Dragos, in latina, pe baza unui text mai vechi provenit de la Arbore Campodux. In vremea lui Stefan cel Mare, continua textul, el ar fi fost transcris in romana, cu caractere chirilice de catre Clanau, marele spatar al domnului. In text apar stramosii familiei Boldur-Costachi si Sion, cei carora le este atribuit falsul si care incercau in felul acesta sa-si demonstreze vechimea in Moldova[24].

Abia dupa stabilirea autenticitatii actului putem trece la editarea acestuia; ea trebuie sa se faca in mod uniform, pe baza unor norme generale, pentru a putea fi cu adevarat utila. Normele acestea sunt date de Arheografie, stiinta editarii textelor vechi. Conditia de baza in vederea editarii de documente este insa cunoasterea materialului documentar al epocii sau al problematicii respective. Cele mai mari probleme le ridica faptul ca multe din materialele publicate deja sunt raspandite prin diverse publicatii sau periodice, mai greu sau mai usor accesibile, unele dintre ele nefiind editate stiintific, in sensul ca nu contin indici care sa permita o parcurgere mai usoara a materialului.

Orice act publicat trebuie sa contina un rezumat la inceputul sau iar toate documentele trebuie sa fie perfect identificate, pentru a nu fi obligat cercetatorul sa faca si alte demersuri, ulterior. In vederea editarii, trebuie specificata provenienta documentului[25]; de asemenea, un act nedatat de editor nu este folositor, intrucat cercetatorul trebuie sa reia parte din activitatea editorului; daca data lipseste, datoria editorului este de a propune o datare documentului care sa fie explicata si argumentata..

De asemenea, acesta trebuie sa identifice, sa transcrie cat mai corect si sa traduca, daca este cazul, toate numele persoanelor mentionate in document; astfel, personalitatile cunoscute sau domnii trebuie trecuti in rezumat cu numele intreg sau insoti de diminutivele sau poreclele care ii individualizeaza[26]. Se mai precizeaza care este numele actual al satului, tinutului mentionat in document, in masura in care se poate face aceasta reconstituire. Pentru aceasta, un editor de documente trebuie sa detina un set de notiuni elementare privind evolutia numelor de locuri si dincolo de cunostintele de geografie sa cunoasca care sunt instrumentele necesare pentru a le putea identifica .

Intregirea abrevierilor, cu precizarea realizarii acestei actiuni intr-o nota de subsol, intrucat ele pot da si lecturi gresite, este o alta directie pe care trebuie sa o acopere editorul de documente. El mai trebuie sa cunoasca toate discutiile existente in legatura cu un document controversat care a mai fost editat, prin urmare sa stapaneasca bine bibliografia problemei. Se vor mentiona si actele mai vechi inserate in cuprinsul documentului sau care au servit la redactarea lui. In general, se vor face acele observatii care sa intregeasca imaginea de ansamblu asupra documentului si a epocii in care a fost emis.

Cronologia

Cronologia studiaza diferitele unitati vechi de masurare a timpului in scopul de a le transforma in sistemul actual. Asadar, pentru a putea studia si ordona materialul descifrat cu ajutorul paleografiei, avem nevoie de cronologie, care ne ofera posibilitatea corelarii datelor din sisteme cronologice diferite.

Multa vreme omul nu a putut masura cu exactitate scurgerea timpului; el a folosit la inceputuri metode empirice bazate pe observarea fenomenelor naturale. Ceea ce i-a atras atentia au fost ziua si noaptea, rezultat al aparitiei/disparitiei soarelui. Apoi, pentru ca zilele si noptile s-au dovedit a nu fi asemanatoare, punctul de aparitie/disparitie la orizont al soarelui si lunii nefiind aceleasi mereu iar zilele calduroase fiind urmate de altele mai racoroase, oamenii au adaugat ca element de socotire a timpului fazele lunii. Primul element empiric de calculare a plecat de la timpul scurs intre doua faze de luna plina. S-au fixat apoi anotimpurile si in final s-a ajuns la aparitia anului. Saptamana este amintita de Moise (fara numele zilelor) dar nu era cunoscuta de egipteni, greci si romani, fiind imprumutata abia de catre crestini de la acestia; crestinismul a stabilit impartirea saptamanii in zile lucratoare si ziua Domnului (duminica). In aceasta faza de inceput, omul nu a putut masura foarte exact anul solar (durata rotatiei complete a Pamantului in jurul Soarelui). Desi nu cunoastem prea multe date privitoare la primele observatii calendaristice, se stie totusi ca cel mai vechi calendar apartine egiptenilor, care au constatat ca perioadele in care apele Nilului cresteau coincideau cu rasaritul planetei Sirius (Sothis). Prin urmare, egiptenii au alcatuit un calendar de 365 zile; anul acesta era insa cu circa 6 ore mai mic decat anul solar, ceea ce producea neconcordante. De aceea, s-au format 12 luni a 30 de zile, la sfarsit adaugandu-se inca 5 zile, iar din patru in patru ani, cate 6 zile.

In Imperiul roman, traditia atribuie introducerea calendarului lui Romulus, el fiind se pare, preluat de la egipteni si greci; acest calendar avea 10 luni cu un total de 304 zile, la care se adaugau mai multe zile intercalate; prima luna era martius iar a zecea december[28]. O prima reformare intervine in timpul lui Numa Pompiliu, care adauga la sfarsitul anului inca 2 luni (Ianuarius si Fevruarius), dar reducea cele sase luni cu 30 de zile (aprilis, iunius, sextilis, september, november) la 29 de zile, ajungand la un total de 355 zile pe an. Era un an lunar, care ramanea in urma cu 11 zile fata de anul solar, zilele lipsa adaugandu-se intre 23-24 februarie, la fiecare 2 ani, printr-o luna speciala (Mercedonius) care avea alternativ 22 si 23 zile. In general, in aceasta faza, calendarul roman era plin de confuzii. De aceea, in 45 a.Hr. s-a produs o noua reformare a calendarului realizata de un grup de astronomi condusi de astronomul Sosigene din Alexandria. Noul calendar, numit Iulian (dupa dinastia din care facea parte Cezar) isi schimba ordinea lunilor, punand la inceput pe Ianuarie si Februarie; se adaugau 10 zile la vechiul calendar, anul ajungand la 365 zile plus inca o zi care era intercalata la fiecare 4 ani in locul unde se aflase luna mercedonius introdusa de Numa Pompiliu si desfiintata prin reforma lui Cezar. Aceasta zi era a sasea calenda bis a lui Martie (dies bis sextilis). Dupa adoptarea crestinismului, aceasta zi a fost trecuta la sfarsitul lunii februarie ca ziua a 29-a. Reforma calendarului numit iulian a mai constat in inlocuirea numelui lunii Quintilis cu Iulius iar al lunii Sextilis cu Augustus. Calendarul iulian a fost adoptat de majoritatea popoarelor europene; el s-a folosit in Transilvania pana in secolele XIII-XIV iar in Moldova doar in cazul corespondentei cu Transilvania si Polonia.

Diferenta de 6 ore fata de calendarul solar care nu a fost rezolvata de Sosigene s-a acumulat treptat, dand nastere la probleme; dupa mai multe incercari de reformare, in timpul papei Grigore XIII (1582), aceasta diferenta a fost corectata. Noul calendar, numit gregorian, de la numele papei, a insemnat punerea de acord a calendarului civil cu cel solar prin reducerea celui civil cu 10 zile[30]. Calendarul gregorian s-a folosit in Transilvania inca de la sfarsitul secolului al XVI-lea, dar ortodocsii de aici au pastrat calendarul iulian. In Romania, calendarul gregorian s-a introdus definitiv la 1 octombrie 1924, astfel: dupa luni, 1 octombrie 1924 a urmat marti 15 octombrie 1924, asadar, o reducere a calendarului cu 13 zile.

Datarea documentelor medievale aduce in discutie si o serie de alti termeni: ere, cicluri sau perioade etc.

Erele reprezinta sisteme de masurare succesiva a anilor plecand de la o data considerata fixa. Exista un numar foarte mare de ere care se pot clasifica in mai multe categorii:

ere social politice, cum ar fi era olimpiadelor care incepea numararea anilor de la 776 a.Hr, cand s-a organizat prima Olimpiada (in cadrul ei existau cicluri de 4 ani, fiecare an din ciclu fiind la randul lui numerotat) sau era fondarii Romei (ab Urbe condita) care incepea de la 754 sau 753 a.Hr.;

ere universale puse in legatura cu momentul facerii lumii si care sunt foarte numeroase (peste 100): era alexandrina (5501 a.Hr.), era evreiasca (3761 a.Hr), era antiohiana (5492 sau 5493 a.Hr), era seleucida (312 a.Hr.), era armeana (se adauga 551 ani), era bizantina (constantinopolitana sau ecleziastica; 5509 a.Hr) sa.

ere religioase care pornesc de la date considerate importante in sistemul de credinta respectiv: era crestina sau de la nasterea lui Hristos ori era noastra, plecand de la 754 sau 753 de ani de la fondarea Romei si Hegira sau era musulmana ori mahomedana care pleaca de la 622, anul refugierii lui Mahomed din Mecca la Medina.

In documentele scrise in slavona, chirilica si greaca, din spatiul romanesc, s-a folosit initial era bizantina sau valeatul; in paralel insa, incepand cu a doua jumatate a secolului al XVI-lea s-a folosit si era crestina. Documentele scrise in latina, maghiara sau germana din Transilvania au folosit in Evul mediu doar era crestina pentru calcularea anilor.

Dar anul nu incepea la aceeasi data peste tot, de aceea este necesar sa cunoastem si stilurile cronologice, adica data inceputului de an: stilul circumciziei (anul incepea la 1 ianuarie), stilul venetian (1 martie), stilul echinoctiului de primavara (21 sau 22 martie); stilul Bunei Vestiri sau florentin (25 martie), stilul bizantin (1 septembrie), stilul nativitatii (25 decembrie). In Tarile Romane, documentele scrise in slavona si chirilica au folosit stilurile bizantin si al circumciziei, cu unele particularitati de la o regiune la alta. Astfel, in Tara Romaneasca, in tot Evul mediu s-a folosit era bizantina impreuna cu stilul bizantin iar in Moldova, sub influenta cancelariei polone s-a folosit era bizantina cu stilul circumciziei, pana la 1572, dupa aceasta data folosindu-se acelasi sistem ca in Tara Romaneasca (era bizantina cu stilul bizantin). In Transilvania, sub influenta cancelariei apusene, documentele scrise de romani in slavona si chirilica au folosit era bizantina cu stilul circumciziei pana la 1603-1612, pentru ca ulterior sa se foloseasca era bizantina cu stilul bizantin. In schimb, documentele scrise in latina, maghiara sau germana au folosit era crestina cu stilul circumciziei. Prin urmare, pentru a transforma data unui document din Tara Romaneasca, datat cu era bizantina si stilul bizantin in era crestina si stilul circumciziei (folosit de noi astazi) vom scadea din anul exprimat in document (valeatul) 5508 ani, pentru perioada cuprinsa intre 1 ianuarie si 31 august si 5509 ani, pentru perioada dintre 1 septembrie si 31 decembrie. Pentru documentele din Moldova, tinand cont de faptul ca la 1572 s-a produs o modificare in privinta folosirii stilului, adica a datei inceputului de an, vom calcula in mod diferentiat: pentru documentele scrise pana in 1572, vom scadea din valeat (numele sub care era cunoscut anul in era bizantina) 5508 ani, indiferent de data din luna (de la 1 ianuarie la 31 decembrie) intrucat in aceasta perioada, Moldova a folosit stilul circumciziei, adica anul incepea la 1 ianuarie ca si acum. Dupa 1572, cand Moldova a inceput sa foloseasca stilul bizantin, calculul se face ca in Tara Romaneasca (vezi supra). La documentele romanesti din Transilvania, pentru a transforma valeatul in anii erei noastre vom proceda astfel: pana la 1603-1612 se scad 5508 ani pentru documentele datate in intervalul 1 ianuarie - 31 august si 5509 ani, pentru documentele datate in intervalul 1 septembrie-31 decembrie. Dupa 1603-1612, se va proceda la fel ca in Tara Romaneasca, intrucat s-a trecut la folosirea stilului bizantin, adica a anului incepand la 1 septembrie.

Daca, din diverse motive, data documentului nu cuprinde si luna in care s-a scris, vom scadea 5508 ani din valeat, intrucat este mai mare probabilitatea ca documentul sa fi fost scris in cele 8 luni ale anului in care se scad 5508 ani, decat in cele 4 luni, pentru care se scad 5509 ani.

Desi documetele scrise in latina, maghiara sau germana nu ridica dificultati legate de transformarea anului, intrucat ele au folosit anul erei noastre si stilul cu 1 ianuarie, problemele apar in legatura cu lunile sau zilele, intrucat acestea sunt redate mai ales in legatura cu sarbatorile crestine catolice[32]. Uneori, lunile apar redate cu cifre: 7-bris (septembrie), 8-bris (octombrie), 9-bris (noiembrie), 10-bris (decembrie).

In cazul documentelor de secol XVIII-XIX, din spatiul romanesc scrise in turceste sau bilingv si datate prin hegira (era musulmana, vezi supra), se va calcula in felul urmator: anul din documentul datat prin hegira (ex: H. 800) se aduna cu momentul considerat ca inceputul erei mahomedane (622), din care se scade un procent de 3% din anul hegirei (800), intrucat anul musulman este mai mic decat cel crestin (cu 3 ani la 100 de ani). Adica: 800 + 622 = 1422 - 24 (3% din 800) = 1398 .

In cazul documentelor a caror data nu s-a pastrat, din diverse motive (cel care a scris documentul a omis sa o treaca[34] sau documentul este rupt in zona datei), pentru determinarea cat mai exacta a datei se foloseste critica diplomatica, pe baza elementelor interne si externe ale documentului .

Sigilografia

Sigilografia sau sfragistica este stiinta auxiliara a istoriei care se ocupa cu studierea pecetilor, a sigiliilor; ea analizeaza atat impresiunea lasata de tiparul sigilar cat si tiparul sigilar (matricea) insusi. De asemenea, studiaza, din punct de vedere istoric, artistic, tehnic, juridic si diplomatic, dimensiunile sigiliului, forma, culoarea, emblema, legenda, modalitatile de aplicare la suport si valoarea probatorie a unui sigiliu. Sigiliul reprezinta un mijloc de a pastra secretul corespondentei, de a garanta autenticitatea unui act dar indica si participarea celui caruia ii apartine, ca emitent sau martor la ceea ce se relateaza in document. Tiparul cu care se realizeaza impresiunea sigilara poate fi din metal (aur, argint, fier, alama, otel), pietre pretioase (de regula, cele dure, rubin, safir), lemn sau os. Rezultatul aplicarii acestui tipar sigilar in metal, tus, ceara sau fum se numeste impresiune sigilara. Tiparul sigilar se putea grava in adancime (reprezentarea iesea in relief, mai ales la ceara) sau in relief (reprezentare in adancime, mai ales la tus si fum).

Amprenta sigilara este formata din stema (emblema), legenda, ornamente si alte elemente.

Stema se gaseste in mijlocul campului sigilar (adica in centrul sigiliului) si are reprezentari care difera de la tara la tara sau de la o perioada istorica la alta. Stema este alcatuita din scut si mobile (arme) dar exista si sigilii fara scut, la care mobilelel sunt plasate direct in campul sigilar.

Scutul prezinta diverse forme: triunghiular, dreptunghiular, oval, rotund, cu varfuri rotunjite sau arcuite, Renaissance, Rococo, Baroc etc.

Legenda reprezinta un text scris fie la marginea campului sigilar, intr-o zona numita exerga, fie direct in campul sigilar. Sigiliile care nu au legenda se numesc anepigrafice. Cand se afla in exerga, legenda se afla intre doua sau trei cercuri concentrice, dintre care unul spre margine si unul-doua spre interior; aceste cercuri pot fi perlate (redate sub forma unor mici puncte) sau snurate (imita snurul). Legenda incepe cu invocatia simbolica (de regula, sub forma de cruce), urmata de cuvantul sigillum sau peceati (adica, sigiliu), fie redat in intregime fie sub forma de sigla (initiala), formula teocratica (Io), numele domnului (format din nume, titlu si filiatie), numele tarii si eventual anul realizarii sigiliului. Cateodata apar si formula devotiunii (Dei gratia, Milostieiu Bojieiu).

Ornamentele se gasesc in spatiul dintre scut si legenda si se redau sub forma unor motive florale, vegetale sau diversi lobi. Tot in acest spatiu mai pot aparea diverse initiale sau ani.

Alte elemente care apar pe impresiunea sigilara sunt:

semnul crucii

coroana care poate fi inchisa, cu numar variabil de arcuri, simple sau perlate, deschisa, cu fleuroane si murala; coroana se termina cateodata cu un glob cruciger (sau crucifer) si timbreaza scutul (se afla asezata peste scut) sau planeaza scutul (se afla deasupra scutul dar la o oarecare distanta)

tenantii (suporti) scutului sunt cei care sprijina scutul; pot fi doi lei rampanti (ridicati pe picioarele de dinapoi) sau afrontati (fata in fata), doi delfini afrontati, doua persoane din profil sau din fata, diverse fiinte fantastice (grifoni sau lei inaripati, serpi inaripati, zgriptori sau vulturi bicefali)

pavilionul peste care este plasat scutul si care are forma unei mantii de purpura, captusita cu hermina si brodata cu franjuri si ciucuri din fir de aur

Sigiliile se clasifica in functie de mai multe criterii:

a.       dupa marime - pot fi sigilii mari (cu diametru de 7-13 cm), mijlocii (4-7 cm), mici (3-4,5 cm) sau inelare (2,5-3 cm). Fiecare din aceste tipuri are semnificatia sa, de regula, sigiliul mare fiind doar sigiliul tarii.

b.      dupa forma - pot fi rotunde (mai ales sigiliile mai vechi si cele de dimensiuni mari),   

ovale sau oval - culcate, octogonale.

c.       dupa tipul sigilar, adica in functie de mobilele sau armele reprezentate in campul   

sigilar sau pe scut. Tipurile sigilare cele mai des intalnite sunt:

tipul heraldic sau armorial reprezentat in Moldova de capul de bour si in Tara Romaneasca de o pasare (acvila sau corb). Bourul este reprezentat cu o stea intre coarne, cu coarnele intoarse spre interior si apoi recurbate (intoarse din nou, spre exterior) iar uneori cu barba; tipul acesta nu a suferit mari modificari de-a lungul evului mediu. Pasarea Tarii Romanesti este reprezentata din fata sau conturnata (cu capul intors dextra ori senestra ), cu zborul strans (cu aripile pe langa corp) sau deschis (aripile intinse); la inceput, alaturi de pasare se afla o cruce care ulterior va fi reprezentata in ciocul acesteia.

tipul iconografic este specific doar Tarii Romanesti si se compune din doua personaje avand intre ele un arbore. La inceput, s-au redat doar capetele afrontate ale celor doua personaje, cu un puiet intre ele pentru ca ulterior, sa apara si trupurile iar puietul sa se transforme in arbore (brad, chiparos). Daca initial cele doua personaje rperezinta pe domnul si domna tarii ori pe domnul cu urmasul la tron, din secolul al XVIII-lea apar frecvent reprezentati Sfintii Constantin si Elena (ceea ce ii deosebeste de personajele domnesti sunt nimburile specifice sfintilor care inlocuiesc coroanele).

tipul combinat este rezultatul combinarii celor doua tipuri mentionate anterior pentru Tara Romaneasca, in sensul ca arborele este insotit dextra si senestra de domn si doamna si are in varf pasarea heraldica. O varianta a acestui tip este sigiliul lui Serban Cantacuzino care prezinta in locul arborelui un vultur bicefal (simbolul familiei Cantacuzino si al aspiratiilor sale imperiale). De asemenea, in locul personajelor domnesti pot sa apara un arcas (in dextra) si o femeie din profil (in senestra) iar pe varful arborelui o pasare cu un inel in cioc (aluzie la legenda Corvinestilor). Tot o varianta de combinare sunt si acele scuturi pe care apar stema tarii (de regula, in mijloc) impreuna cu stemele judetelor sau tinuturilor (in general, in exerga). Tipul unit este tot o varianta a tipul combinat si apare in cazul sigiliului lui Mihai Viteazul (cu stemele celor trei provincii romanesti unite la 1600) sau in secolul al XVIII-lea, la sigiliile unora dintre domnii fanarioti. Acestia din urma foloseau stemele unite ale Tarii Romanesti si Moldovei, fie pentru a arata faptul ca au domnit si intr-o tara si in cealalta, fie ca simple steme de pretentie (isi doreau sa domneasca in ambele tari). Unirea scuturilor se facea prin acolare, adica prin lipirea celor doua scuturi pe flancuri. De regula, scutul din dextra sau cel de deasupra avea pozitia principala, reprezentand tara in care se afla in scaun la momentul realizarii sigiliului).

tipul hagiografic este cel care prezinta scene religioase (figura unui sfant, hramul unei manastiri) in corpul sigiliului

tipul monumental are in campul sigilar turnuri, biserici, castele etc

tipul de maiestate il reda pe suveran cu mantie, coroana pe cap si insemnele puterii dar nu a fost specific Tarilor Romane

tipul sacerdotal care prezinta personaje ecleziastice

tipul de vanatoare

tipul ecvestru, etc.

d.      dupa procedeul de folosire la document exista sigilii atarnate, aplicate si timbrate.

Sigiliile atarnate reprezinta cel mai vechi tip de sigiliu cunoscut in spatiul romanesc si se compun din trei parti: amprenta sigilara (din ceara de diverse culori), causul si legatura. Causul se mai numea si covatica, capsula, invelis si reprezinta un obiect de forma semisferica, realizat manual sau in forme din ceara naturala, lemn sau metal, avand in partea superioara o scobitura in care era asezata ceara peste care se aplica tiparul sigilar. S-au pastrat din perioada medievala si cateva bule sigilare de forma rotunda sau globulara, la care tiparul sigilar se aplica pe ambele fete, motiv pentru care ele au fost numite sigilii duble sau cu revers. Pe avers era reprezentat sigiliul tarii iar pe revers, simbolurile lacasurilor sfinte carora le erau destinate documentele la care atarnau bulele respective. Bulele se realizau din argint suflat cu aur, alama suflata cu aur si plumb (mai ales cele ecleziastice). In secolul al XVII-lea au existat si asa-numitele bule sigilare lamelare, un fel de cutiute rotunde, inchise, din metal, cu spatiul din interior umplut cu ceara. De asemenea, s-au folosit si capsule sigilare realizate din metal, avand capac detasabil care lasa sa se vada ceara rosie din interior, pe care se afla impresiunea sigilara. Legatura sigiliului de act se facea prin intermediul plicaturii, snurului sau tancuselor. Plicatura se realiza in cazul pergamentului si era o indoitura a partii de jos a documentului, lata de cativa centimetri, de care se prindea snurul ce lega sigiliul. Pentru prinderea snurului se faceau pe plicatura patru orificii prin care se trecea acesta. Snurul era din matase, fie de o singura culoare, fie obtinut prin impletirea mai multor fire colorate; la documentele solemne, se impleteau si fire de aur sau argint printre cele textile. Snurul intra in capsula sigilara prin partea de sus si iesea prin doua orificii in partea inferioara. Tancusa era o fisie de pergament care asigura, ca si snurul, prinderea sigiliului la document.

In afara sigilarii simple (cu un singur sigiliu) se realiza si sigilarea multipla sau cosigilarea, in special in cazul documentelor externe, unde aplicarea sigiliilor membrilor sfatului domnesc avea rolul de a da mai multa tarie actului si a garanta respectarea prevederilor acestuia. Aparitia mai multor sigilii pe un act poate indica si lipsa puterii domnului respectiv, care avea nevoie de intarirea data de membrii sfatului domnesc pentru aplicarea prevederilor cuprinse in document. Se mai folosea si subsigilarea, respectiv prinderea pe acelasi snur a mai multor sigilii, dintre care cel al emitentului este de dimensiuni mai mari. Pentru garantarea autenticitatii unui document se aplica uneori si contrasigiliul sau sigiliul secret, de mici dimensiuni si plasat pe spatele capsulei. Alteori, mai multe documente erau sigilate cu un singur sigiliu, caz in care snurul trecea prin toate aceste documente, dand nastere sigiliilor de transfix.

Sigiliile aplicate sunt cele la care amprenta sigilara se aplica direct pe suport, fie in ceara, fie in lichide (chinovar, chinoros ) sau in fum. In cazul in care se folosea ceara, aceasta era topita si se aplica in partea inferioara a actului, sub text; peste ea se punea tiparul sigilar care realiza intiparirea sau impresiunea. In conditiile in care multe dintre documente ramaneau fara sigiliu destul de repede, pierzandu-si in felul acesta si valoarea de autenticitate, s-a gasit solutia practicarii unor orificii cu un obiect ascutit, dintre fata suportului de scris spre spatele suportului, prin care se scurgea ceara topita realizand o mai buna aderenta la pergament. Lichidele folosite pentru sigilare aveau culoarea rosie, in cazul documentelor domnesti, verde, in cazul celor ecleziastice si neagra la sigiliile boieresti sau apartinand unor dregatori. La actele particulare, tiparul sigilar era de regula innegrit cu o lumanare stinsa dupa care se aplica pe document.

Sigiliile timbrate reprezinta o varianta a celor aplicate, in sensul ca peste ceara fierbinte se aseza o foita de hartie si apoi se aplica tiparul sigilar, impresiunea ramanand impregnata pe foita de hartie. Astfel, chiar daca ceara din interior se spargea in bucati si se pierdea, imaginea sigilara se pastra pe foita timbru. Sub influenta cancelariei maghiare, marginile foitei care depaseau conturul sigiliului erau taiate in diverse forme, dand nastere asa-numitelor timbre instelate. Pentru o si mai buna prindere a sigiliului timbrat la document s-a folosit si metoda coaserii cu matase a foitei timbru in jurul amprentei sigilare. Aceasta era sigilarea cu timbru mobil dar se folosea si sigilarea cu timbru fix, la documentele alcatuite din doua foi, la care locul foitei timbru era luat de prima pagina a documentului, in timp ce ceara era aplicata pe pagina a doua. Si in acest caz se practica, uneori, coaserea celor doua file in jurul tiparului sigilar, pentru a evitas pierderea acestuia.

e.       dupa locul unde erau aplicate pe document, se gasesc sigilii de text, care se aplicau pe suport, imediat dupa textul documentului si sigilii de inchidere, care se foloseau la actele inchise (dupa plierea in trei a suportului, se mai pliau inca o data si apoi se aplica sigiliul pe zona de inchidere pentru a garanta inviolabiliatea documentului). S-au pastrat si documente la care s-au folosit ambele tipuri de sigilare.

f.       dupa culoare, sigiliile se impart in: sigilii rosii (cele domnesti), negre (apartinand marilor dregatori sau institutiilor) ori verzi (ale clerului).

g.      d
upa provenienta, sigiliile pot fi domnesti, princiare, boieresti (fie personale, fie ale boierului cu dregatorie), ecleziastice, ale targurilor si oraselor, ale institutiilor sau sigiliul deget (cand cel care semna nu era stiutor de carte).