Tara romaneasca si moldova intre premisele razboiului crimeii si domnia lui alexandru ioan cuza (1849-1866)

TARA ROMANEASCA SI MOLDOVA INTRE PREMISELE RAZBOIULUI CRIMEII SI DOMNIA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA (1849-1866)

1. Urmarile Revolutiei si impactul razboiului Crimeii asupra Principatelor

Dupa infrangerea miscarii revolutionare, din toamna anului 1848, in Tara Romaneasca, Rusia l-a instalat caimacam pe Constantin Cantacuzino (in septembrie) in vreme ce, in Moldova, Mihail Sturdza a ramas pe tron.

Prin Conventia de la Balta Liman, din 19 aprilie 1849, Rusia stabilea noi conditii pentru cele doua Principate:

numirea domnilor pe un mandat de 7 ani. Numirea se facea de catre sultan (Regulamentul Organic prevedea alegerea domnitorului si conducerea pe viata);

Adunarea Obsteasca era inlocuita de Divanuri ad-hoc, constituite doar cu boieri;

mentinerea trupelor de ocupatie (cca. 60.000 de soldati rusi si otomani);

constituirea unei armate formate si conduse din/de romani.

In iunie 1849, sultanul numea, pe 7 ani, noi domnitori: Barbu Stirbey (in Tara Romaneasca) si Grigore Alexandru Ghica (in Moldova).

In Moldova, Grigore Alexandru a permis revenirea exilatilor din 1848, unii dintre ei fiind numiti chiar ministri (M.Kogalniceanu, Costache Negri).

In Tara Romaneasca, Barbu Stirbey s-a dovedit foarte conservator, refuzand reintoarcerea exilatilor si mentinand legaturi foarte stranse cu Rusia.

Ambele domnii se caracterizeaza printr-o excelenta administrare a problemelor interne si, in acelasi timp, prin impunerea unor reforme in sens politic si national.

Una dintre cele mai importante reforme priveste reglementarea raporturilor economice si sociale din agricultura. Legiuirea pentru reciprocele drepturi si indatoriri ale proprietarilor si ale lucratorilor pamantului, din Tara Romaneasca, promova libera invoiala. Legea acorda taranilor, in folosinta, locul de casa, curte, gradina, din care nu se percepea dijma. Proprietarii primeau dreptul de a converti claca in bani. In Moldova, aceeasi lege, avea in linii mari aceleasi prevederi, cu amendamentul ca, aici, suprafata de pamant acordata era mai mare. Ambele legi au fost promulgate de catre cei doi domnitori in 1851.

Erau reorganizate serviciul militar, sanitar, infrastructura urbana, sistemul de posta, telegraf si de transport. La Bucuresti apareau scoli noi precum Scoala de poduri si sosele (1850); Scoala de arte si meserii de la Pantelimon (1851-1852), Scoala de chirurgie de la Coltea (1853). Au fost construite Teatrul National, Palatul Domnesc si s-a introdus iluminatul strazilor cu gaz.

Declansarea intempestiva a razboiului Crimeii a determinat trupele tarii sa treaca Prutul, la 21 iunie 1853. Cei doi domnitori se retrageau la Viena unde au ramas pana in septembrie 1854, cand principatele au trecut sub ocupatie austriaca (a durat pana in 1857).

Razboiul din Crimeea dar, mai ales, incheierea lui si tratativele pacii au pus Principatele pe principala agenda de discutii ale Puterilor europene, in special datorita insistentelor Frantei lui Napoleon al III-lea, interesata acum de gurile Dunarii si de Marea Neagra.

Congresul de pace de la Paris (februarie-martie 1856), desfasurat sub presedintia contelui Walewski, ministrul de Externe al Frantei, a reunit reprezentantii Marii Britanii, Sardiniei, Imperiului otoman, Austriei si Rusiei. Congresul avea drept menire esentiala stabilirea conditiilor de pace cu Rusia, stat infrant in razboi. In ceea ce priveste Principatele, Congresul de pace stabilea:

Rusia ceda Moldovei cele trei judete din Sudul Basarabiei (Chilia, Ismail si Bolgrad), principatul obtinand iesire la Marea Neagra. Judetele vor ramane in ocupatia Moldovei/Romaniei pana la 1878;

desfiintarea protectoratului Rusiei asupra Principatelor. Acesta era inlocuit de granita tuturor Puterilor europene;

se mentinea suzeranitatea otomana dar se garanta administratia independenta si nationala;

se garanta libertatea comertului, navigatiei, cultelor, legislatiei;

zona Dunarii cuprinsa intre Isaccea si Marea Neagra trecea sub controlul Comisiei Europene a Dunarii, investita cu rolul tehnic de a asigura buna desfasurare a navigatiei;

convocarea unor Adunari ad-hoc investite cu dreptul de a se pronunta in problema Unirii Principatelor;

evacuarea trupelor austriece din Principate.

Conditiile externe favorabile si prevederile generoase ale tratatului de pace de la Paris au dat o amploare deosebita actiunilor unioniste din Principate.

La finalul mandatului de 7 ani al celor doi domnitori, sultanul a numit in iulie 1856, caimacani pe Teodor Bals, antiunionist, in Moldova, si pe fostul domnitor Alexandru Ghica in Tara Romaneasca.

Abia retragerea trupelor austriece din Principate, in martie 1857, a putut limpezi si mai mult situatia interna, in conditiile in care partidele nationale unioniste din cele doua principate activau tot mai viguros, inclusiv in strainatate. Tot in martie 1857, in Moldova era instalat un nou caimacan, tot antiunionist, N.Vogoride. Firmanul electoral otoman - elaborat imediat dupa aceste schimbari - asigura desfasurarea primelor alegeri generale in cele doua Principate, pentru Adunarile ad-hoc. La alegeri participau proprietarii de pamant, orasenii cu proprietati imobiliare, taranimea clacasa (trimitea cate un deputat pentru fiecare judet).

Falsificarea alegerilor de catre caimacanul N.Vogoride a declansat un scandal intern si international fara precedent. Franta si Rusia au cerut anularea alegerilor. Imperiul otoman - sustinut de Austria si Marea Britanie - a refuzat. In consecinta, Franta, Rusia, Sardinia si Prusia au rupt relatiile diplomatice cu Poarta si a amenintat cu reizbucnirea confluctului militar. In urma intelegerii nescrise de la Osborne, din 25 iulie 1857, dintre Franta si Marea Britanie, starea de tensiune a fost dezamorsata prin acceptarea anularii alegerilor in schimbul renuntarii, de catre Franta, la ideea unirii Principatelor.

In alegerile din septembrie 1857, atat in Tara Romaneasca cat si in Moldova au castigat partizanii Unirii, din cadrul Partidei Nationale. La sfarsitul aceleiasi luni, la Bucuresti si Iasi erau convocate cele doua Adunari ad-hoc recent alese.

Adunarile ad-hoc votau cate o rezolutie cu un continut aproape identic :

autonomia cu garantarea materialitatii si a vechilor drepturi ale Principatelor;

unirea Principatelor intr-un singur stat;

constituirea unei Adunari legiuitoare reprezentative;

guvern constitutional reprezentativ.

Rezolutia a fost votata in unanimitate la Bucuresti si cu 81 voturi (2 contra) la Iasi. Aceasta rezolutie - practic, este vorba despre un singur text - a facut obiectul unui raport ce a fost inaintat Conferintei de la Paris a Puterilor europene garante, reuniune ce s-a desfasurat in perioada mai-august 1858. Hotararile Conferintei de la Paris, tinand seama de documentele adunarilor de la Bucuresti si Iasi erau:

se accepta constituirea statului Principatele Unite ale Moldovei si Tarii Romane;

viitorul stat se afla sub suzeranitatea sultanului si garantia colectiva a Puterilor europene;

puterea executiva era incredintata celor doi domnitori iar puterea legislativa urma sa fie impartita intre domnitor, Adunare si Comisia Centrala de la Focsani;

in justitie se organiza Inalta Curte de Justitie si Casatie si se accepta introducerea progresiva a principiului inamovibilitatii;

domnitorul era ales pe viata de o Adunare Electiva, dintre romanii cu un venit de cel putin 3000 de galbeni si cu cel putin 10 ani in functii publice;

Domnitorul avea dreptul de a numi ministrii, de a sanctiona legile, de a dizolva Adunarea;

Comisia Centrala de la Focsani, insarcinata cu alcatuirea legilor de interes comun, era compusa din 8 moldoveni si 8 munteni, cate 4 alesi de domni iar alta cate 4 alesi de fiecare Adunare;

fixarea cifrei tributului catre sultan;

egalitatea tuturor in fata legilor;

Principatele capatau dreptul de a avea reprezentanti diplomatici la Poarta;

Tratatele Portii cu Puterile europene se aplicau in Principate, in masura in care nu atingeau imunitatile acestora;

Principatele urmau sa fie conduse, pana la alegerea noilor domni, de caimacanii din trei persoane, investite si cu pregatirea alegerilor pentru Adunarea Electiva (in a doua jumatate a lunii octombrie 1858).

In Tara Romaneasca, cei trei caimacani erau I.A.Filipescu (unionist), Emanoil Baleanu (antiunionist) si Ion Manu (neutru). In Moldova, raportul era sensibil schimbat: A. Panu si V.Sturdza erau unionisti, in vreme ce doar Stefan Catargiu se declarase deschis impotriva Unirii.

2. Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza

In Moldova, caimacamia a introdus libertatile politice si civice cerute de Conventia de la Paris din 1858 si a respins deschis ingerintele lui Afif-bey, reprezentantul Imperiului otoman la Iasi, in problemele administratiei interne. Stefan Catargiu a trecut la boicotarea votului, ceea ce a provocat o grava criza politica.

Adunarea Electiva de la Iasi, deschisa la 28 decembrie 1858, reafirma principiile unirii, sub conducerea unui print strain; aici, Partida Nationala dispunea de o confortabila majoritate.

La 5 ianuarie 1859, cu unanimitate de voturi (inclusiv din partea contracandidatilor, Mihail Sturdza si fiul acestuia, Grigore Sturdza) a fost ales domn al Moldovei, Alexandru Ioan Cuza.

Adunarea Electiva de la Bucuresti avea inscrisi nu mai putin de 11 candidati la domnie. La presiunile multimii - cca. 10.000 de oameni care au inconjurat permanent dealul Mitropoliei - si ale Partidei Nationale, la 24 ianuarie 1859, cu unanimitate de voturi, Alexandru Ioan Cuza era ales domn al Tarii Romanesti.

3. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866).

Debutul domniei - ca, de altfel, intregul ei proces - s-a desfasurat pe fondul unor complicate probleme externe (Marile Puteri si ,indeosebi, Imperiul otoman trebuia sa recunoasca dubla alegere) si interne (in primii trei ani dupa 1859 s-au succedat nu mai putin de 20 de guverne, in vreme ce Al.Ioan Cuza era lipsit de o grupare politica pe care sa se bazeze sau care sa-l reprezinte).

Reforma - a fost conceptul fundamental al politicii primilor ani de domnie. In domeniul administrativ, chiar din primele luni ale anului 1859, au fost unificate serviciile vamale, de telegraf, s-a reorganizat aparatul functionarilor publici. Armata a fost reorganizata si unificata. La Focsani, in vara anului 1859, s-a organizat tabara militara unita, constituindu-se, in 1860, un Minister unic de Razboi, sub conducerea generalului Ioan Emanuel Florescu.

Au fost reorganizate si uniformizate legislatia si institutiile judecatoresti.

Totodata, in 1860 (Iasi) si 1864 (Bucuresti) s-au deschis primele universitati moderne romanesti.

In acelasi timp, o preocupare constanta si importanta a fost aceea a recunoasterii dublei alegeri. Al.I.Cuza a trimis in capitale europene pe cativa dintre cei mai capabili lideri politici, pentru a convinge de justetea cauzei romanesti: Costache Negri la Constantinopol; Vasile Alecsandri la Paris, Londra si Torino; Ludovic Stege la Viena si Berlin; Stefan Golescu si Dumitru Bratianu la Paris.

La 1 aprilie 1859, Puterile europene (mai putin Austria si Imperiul otoman) recunosteau dubla alegere. In august 1859 si cele din urma doua Puteri recunosteau pe Al.I.Cuza drept domnitor al Principatelor Unite.

La 28 ianuarie 1862 isi incepea activitatea primul guvern unic al Romaniei condus de catre Barbu Catargiu iar la 30 ianuarie 1862, la Bucuresti, se intrunea prima Adunare a Deputatilor unica.

In 1863, in plina criza politica deja, determinata de accesele tot mai frecvente de autoritarism ale domnitorului, a fost adoptata Legea privind secularizarea averilor manastiresti, prin care pamanturi intinse (25% din teritoriul statului) erau expropriate de la Biserica greaca sau de la Patriarhia constantinopolitana (intinse terenuri detineau, de asemenea, si manastirile inchinate de la Athos).

In 1864 s-au votat, in Adunarea Deputatilor, legi definitorii pentru evolutia moderna a statului:

legea contabilitatii;

legea organizarii comunale si a consiliilor judetene;

Codul Penal;

Legea instructiunii de stat.

In aprilie 1864 s-au deschis, in Adunare, dezbaterile cu privire la problema agrara. Guvernul si Al.I.Cuza propuneau desfiintarea clacii prin despagubire si improprietarirea fostilor clacasi cu pamantul legiuit, in conformitate cu numarul de vite (7 vite la 15 pogoane). Despagubirea trebuia sa fie achitata in 20 de ani cu o dobanda de 5%. Liberalii radicali condusi de I.C.Bratianu, nemultumiti de practica politica discretionara, autoritara a domnitorului si a guvernului M.Kogalniceanu, au inaintat un alt proiect, foarte putin diferit de cel guvernamental. Cu toate acestea, liberalii si conservatorii au depus o motiune de cenzura impotriva guvernului: cu 63 voturi contra 38, guvernul Kogalniceanu a pierdut increderea Adunarii si ar fi trebuit sa demisioneze.

La 2 mai 1864, in conditiile in care Adunarea a cerut din nou demisia guvernului, Al.I.Cuza a dizolvat institutia legislativa cu ajutorul armatei. Prin lovitura de stat, Cuza a grabit sfarsitul domniei sale.

In mai 1864 a fost promulgata si aprobata prin plebiscit noua lege fundamentala a statului - Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris. Astfel:

se instaura principiul politic al domniei autoritare;

domnitorul initia legile, cu ajutorul unui Consiliu de Stat;

adunarea devenea bicamerala, aparand Corpul ponderator (Senatul), compus din senatori de drept (mitropolitul,episcopii, presedintele Inaltei Curti de Justitie si Casatie, cel mai vechi general in grad, rectorii celor doua universitati si din alti 64, din care 32 trimisi direct de domn si alti 32 alesi de domn prin listele prezentate de consiliile judetene);

presedintele Camerei Deputatilor era ales de domnitor;

se majora substantial numarul alegatorilor, in conditiile mentinerii votului cenzitar (de la cca. 5000 la 754.000 votanti);

erau restranse grav libertatile presei, de asociere, de gandire.

In urma loviturii de stat, la 15 august 1864 era promulgata Legea agrara care prevedea:

desfiintarea clacii;

erau expropriate 2/3 din mosie, fara paduri, si erau impartite aceste pamanturi taranilor, functie de numarul de vite detinut;

proprietatea taraneasca era asigurata pe 30 de ani, legea interzicand vanzarea si ipotecarea;

obligatiile taranilor catre proprietari (claca, dijmele etc) erau desfiintate prin rascumparare, platita timp de 15 ani de zile.

Prin lege erau improprietarite 463.554 familii cu 1,8 milioane hectare.

4. Principii si actiuni de politica externa ale lui Alexandru Ioan Cuza

Activitatea lui Al.I.Cuza in plan extern a urmarit, cu prioritate, recunoasterea de catre toate Puterile europene a dublei alegeri, promovarea titlului si insemnelor nationale (inclusiv prin secularizare si obtinerea autocefaliei Bisericii Ortodoxe romanesti, le fel, cresterea autonomiei interne.

Desi nu era independent, noul stat a deschis - la insistentele domnitorului reprezentante diplomatice, in afara celei de la Constantinopol (care a fost unificata), la Paris (1860) si la Belgrad (1863) - (Serbia isi deschisese o agentie diplomatica la Bucuresti inca din 1859). La Constantinopol si Paris activau doi dintre cei mai capabili oameni politici si diplomati ai vremii, Costache Negri si Vasile Alecsandri, care sustineau neconditionat principiile de politica externa ale domnitorului.

In politica balcanica, Principatele Unite au dus o evidenta strategie de intarire si aprofundare a relatiilor cu Serbia printului Milos Obrenovici, permitand chiar ca un convoi de arme si munitie, venind din Rusia, sa tranziteze teritoriul romanesc in drumul lui spre Belgrad. Pana la un punct, acolo unde a fost periclitate interesele nationale, Cuza a sprijinit revolutia polona din 1863, numerosi militari si civili refugiindu-se in Principate. Posibilitatea unei riposte dure din partea Rusiei l-a silit pe domnitor sa ceara trupelor refugiate in Moldova sa treaca Dunarea, in Dobrogea.

Relatiile cu Franta au devenit o dogma a diplomatiei lui Cuza, mai ales dupa lovitura de stat din 1864 cand Napoleon al III-lea a devenit, practic, modelul politic incontestabil al domnitorului. Franta a sprijinit politic Principatele si, de asemenea, a negociat contracte privind vanzarea de armament si munitie pentru utilizarea noii armate romane.

Principatele Unite au deschis, totodata, negocieri bilaterale cu Austria pentru definitivarea si trasarea pe teren a frontierei, in Carpati. La fel, cu Rusia au fost purtate discutii pentru usurarea legaturilor de frontiera, in Basarabia de Sud si peste Prut.

Al.I.Cuza si guvernele sale au impus recunoasterea pasapoartelor romanesti, care consemnau existenta noului stat. Codul penal (1865) si Codul Civil (1864) intareau autoritatea statului roman in dauna suzeranitatii Imperiului otoman.

Dupa lovitura de stat din 1864, alaturi de izolarea interna, domnitorul a fost inconjurat si de izolarea pe plan extern, Puterile europene fiind profund nemultumite de cresterea autoritatii puterii executive si de anularea Conventiei de la Paris din 1858 in dauna noii legi constitutionale (din 1864).

Sfarsitul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Inca din ianuarie 1863 s-a inchegat o majoritate politica ostila domnitorului si practicilor impuse de catre acesta; Cezar Bolliac a denumit aceasta grupare drept monstruoasa coalitie. Liderii liberali si conservatori, reuniti, doreau aducerea pe tron a unui principe strain, introducerea principiului monarhiei ereditare si constitutionale, separarea puterilor in stat si limitarea prerogativelor domnitorului. La aceasta atitudine politica a contribuit, nemijlocit, si scandaloasa viata personala a lui Cuza, nesocotirea flagranta a principiilor morale ale familiei si casatoriei    si a regulilor impuse de catre societate. Intr-un moment in care Puterile europene asteptau prilejuri pentru a desface Unirea, la Bucuresti devenise de notorietate legatura amoroasa a domnitorului cu Maria Obrenovici, a Serbiei; lucrurile au fost avansate pana intr-acolo incat principesa sarba s-a mutat in Palatul Domnesc, acolo unde locuia si Elena Cuza, sotia lui Al.I.Cuza.

Lovitura de stat din 1864 a anulat toate sperantele privind democratizarea si modernizarea politica a Principatelor. La criticile violente ale liderilor liberali si conservatori, Al.I.Cuza a raspuns, in august 1865, cu arestarea lui C.A.Rosetti, I.C.Bratoanu, Eugeniu Carada.

Enormul deficit financiar si proasta gestiune a bugetului, comenzile oneroase facute pentru armata sau pentru infrastructura civila, venalitatea camarilei din jurul domnitorului au dus la un blocaj financiar fara iesire si, la fel, la o izolare aproape totala a Palatului fata de viata politica responsabila.

Deja in mesajul de deschidere a Parlamentului, din decembrie 1865, domnitorul amintea de solutia abdicarii pentru a rezolva criza interna fara precedent "Eu voiesc sa fie bine stiut ca niciodata persoana mea nu va fi nici o impiedicare, la orice eveniment care ar permite de a consolida edificiul politic, la a carui asezare am fost fericit a contribui".

In noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, la indemnul liderilor politici liberali si conservatori (asa-numita "monstruoasa coalitie"), domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost detronat, cu concursul armatei si chiar a garzii personale. In ziua de 11 februarie 1866, Cuza a semnat actul de abdicare dupa care, la 13 februarie, a fost obligat sa paraseasca tara pentru totdeauna. In ziua abdicarii, 11 februarie 1866, conducerea tarii a fost preluata de catre o Locotenenta Domneasca, compusa din Nicolae Golescu, Lascar Catargiu si Nicolae Haralambie.

In aceeasi zi, 11 februarie 1866, Adunarea si Senatul, convocate in sesiune extraordinara, au aclamat ca principe al Romaniei pe Philippe I, conte de Flandra, fratele regelui Belgiei, Leopold al II-lea.

Alexandru Ioan Cuza, in exil, a locuit alaturi de sotia sa, Elena si de cei doi copii naturali, la Milano, Paris, Viena, Varsovia si Heidelberg. Aici in cea din urma localitate, a si incetat din viata, la 2 mai 1873.

In mai multe momente, Al.I.Cuza a refuzat orice oferte de a se reintoarce pe tron sau in viata politica: in 1868, raspundea unui trimis discret al lui Napoleon al III-lea ca nu doreste sa redevina conducator iar in alegerile parlamentare din 1867 si 1870 a fost ales deputat de Mehedinti, fara sa doreasca acest lucru si sa faca eforturi pentru a reveni in tara.