Caracterizarea personajului Iona – Marin Sorescu

“Iona”, subintitulata de Marin Sorescu (1936-1996) “tragedie in patru tablouri”, a fost publicata in 1968 in revista “Luceafarul” si face parte, alaturi de “Paracliserul” si “Matca”, dintr-o trilogie dramatica, intitulata sugestiv “Setea muntelui de sare”. Titlul trilogiei este o metafora care sugereaza ideea ca setea de adevar, de cunoastere si de comunicare este calea de care omul are nevoie pentru a iesi din absurdul vietii, din automatismul istovitor al existentei, iar cele trei drame care o compun sunt meditatii-parabole, realizate prin ironie artistica.

Intr-un interviu privind semnificatia dramei, Marin Sorescu a declarat: “Imi vine pe limba sa spun ca Iona sunt eu… Cel care traieste in Tara de Foc este tot Iona, omenirea intreaga este Iona, daca-mi permite. Iona este omul in conditia lui umana, in fata vietii si in fata mortii”.

Iona este personajul principal si eponim (care da numele operei – n.n.) al dramei (omonime), pentru conturarea caruia Marin Sorescu foloseste tehnica moderna a monologului dialogat sau solilocviului (monolog rostit in prezenta sau absenta altui personaj, de care se face abstractie – n.n.). Iona se dedubleaza pe tot parcursul piesei, dialogand cu sine insusi pentru a pune in valoare numeroase idei privind existenta si destinul uman, prin exprimarea propriilor reflectii, opinii sau conceptii. insusi dramaturgul precizeaza, in deschiderea piesei, aceasta modalitate artistica, mentionand: “Ca orice om foarte singur, Iona vorbeste tare cu sine insusi, isi pune intrebari si raspunde, se comporta ca si cand in scena ar fi doua personaje. Se dedubleaza si se «strange», dupa cerintele vietii sale interioare si trebuintele scenice.” Formula literara a solilocviului impletita cu influenta biblica in conturarea personajului si cu tematica filozofica, atribuie dramei calitatea de text aflat la granita, inscris in neomodernismul literar.

Eroul lui Marin Sorescu are la origine cunoscutul personaj biblic Iona, fiul lui Amitai, care fusese insarcinat in taina sa propovaduiasca, in cetatea Ninive, cuvantul Domnului, intrucat pacatele omenirii ajunsesera pana la cer. Dupa ce accepta misiunea, Iona se razgandeste si se ascunde pe o corabie cu care fuge la Tarsis. Dumnezeu il pedepseste pentru nesupunere, trimitand un vant ceresc care provoaca o furtuna pe mare. Corabierii, banuind ca Iona este cel care a atras mania dumnezeiasca, il arunca in valuri. Din porunca divina, Iona este inghitit de un monstru marin si, dupa trei zile si trei nopti petrecute in burta pestelui in pocainta, “Domnul a poruncit pestelui si pestele a varsat pe Iona pe uscat”.

Iona din piesa se deosebeste de personajul biblic prin aceea ca acesta din urma este inghitit de chit ca pedeapsa, pentru ca voia sa fuga de o misiune, pe cand eroul lui Sorescu, desi nu savarsise niciun pacat, se afla inca de la inceput “in gura pestelui” si nici nu are posibilitatea eliberarii in fapt.

O prima definire a lui Iona ar putea fi data de titlu, interpretarea cuvantului format din particula “io” (domnul, stapanul) si “na”, cu sensul familiar al lui “ia”, motivand, eventual, numele personajului.

Iona este un personaj neomodernist, care exprima strigatul tragic al individului insingurat, care face eforturi disperate de a-si regasi identitatea, neputinta eroului de a inainta pe calea libertiltii si de a-si asuma propriul destin, raportul dintre individ si societate, dintre Iibertate si necesitate, dintre sens si nonsens, ca problematica fiiozofica existentiala. In cele patru tablouri ale dramei, Iona apare intr-o tripla ipostaza: pescar, calator si auditoriu.

Tabloul I il plaseaza pe Iona “in gura pestelui”, stand total nepasator cu spatele la acesta si cu fata la imensa intindere de apa, marea, care sugereaza libertate, aspiratie, iluzie sau chiar o posibila deschidere spre un orizont nelimitat.

Iona este un pescar ghinionist, care, desi isi doreste sa prinda pestele cel mare, prinde numai “fate”. Pentru a nu se demoraliza din cauza neputintei impuse prin destin, atunci cand vede “ca e lata rau”, isi ia cu el un acvariu ca sa pescuiasca pestii care “au mai fost prinsi o data”. Din pricina neputintei, Iona se simte un ratat, un damnat. Iona incearca, strigandu-se, sa se gaseasca, sa se identifice pe sine insusi, cugetand, prin solilocviu, asupra relatiei intre viata care se scurge foarte repede si moartea vesnica:

“- Ce mare bogata avem! – Habar n-aveti cati pesti misuna pe aici. – Cam cati? – Dumnezeu stie: multi. – (Cu uitnire) O suta? -Mai multi. – Cam cat a numara toata viata? – Mai multi. – Atunci, cat a numara toata moartea? – Poate, ca moartea e foarte lunga. -Ce moarte lunga avem!”

Iona este fascinat de apa marii (ce ar putea semnifica viata) “plina de nade, tot felul de nade frumos colorate”, care sugereaza capcanele sau tentatiile vietii, atragatoare, fermecatoare, dar periculoase pentru existenta umana. Iona isi asuma aceasta existenfa, deoarece “noi, pestii, inotam printre ele (nade), atat de repede, meat parem galagiosi”. Visul oricarui om este sa inghita una, pe cea mai mare, dar pentru Iona totul ramane la nivel de speranta, pentru ca “ni s-a terminat apa”.

Finalul tabloului il prezinta pe lona inghitit de un peste urias, cu care incearca sa se lupte, strigand dupa ajutor: “Eh, de-ar fi macar ecoul!”, sugerand pornirea person a jului intr-o aventura a cunoasterii, intr-o calatorie initiatica de regasire a sinelui.

Tabloul II il gaseste in “interiorul Pestelui I”, in intuneric, ca semnificatie a neputintei de comunicare, ceea ce il determina pe Iona sa constate ca “incepe sa fie tarziu in mine. Uite, s-a facut intuneric in maiia dreapta si-n salcamul din fata casei”. Iona • vorbeste mult, logosul fiind expresia supravietuirii, “si-am lasat vorba in amintirea mea” ca “universul intreg sa fie dat lumii de pomana”.

Monologul dialogat continua cu puternice accente filozofice, exprimand cele mai variate idei existentiale care pun stapanire pe gandurile eroului -”de ce trebuie sa se culce toti oamenii la sfarsitul vietii”- ori cugetari cu nuanta sententioasa “de ce oamenii isi pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc dupa moarte?”.

Iona doreste sa se simta liber, “fac ce vreau, vorbesc. Sa vedem daca pot sa si tac. Sa-mi tin gura. Nu mi-e frica”.

Eroul isi aminteste povestea biblica a chitului, dar aceasta nu-l intereseaza decat in masura in care ar fi ancorata in real, pentru ca nu cunoaste solutia iesirii din situatia limita in care se afia, reprezentata de “vesnica mistuire” a pantecelui de peste. Iona gaseste un cutit, semn al libertatii de actiune si comenteaza lipsa de vigilenta a chitului, de aceea considera ca “ar trebui sa se puna un gratar la intrarea in orice suflet”. De aici, reiese, indirect, ideea ca Iona este constient de faptul ca omul trebuie sa procedeze la o selectie lucida a intamplarilor, evenimentelor sau faptelor importante pentru el in viata. Cu o intelegere superioara data de experienta de viata, eroul exprima un santaj sentimental (“daca ma sinucid?”) cu jovialitate si comprehensiune (putere de patrundere in esenta lucrurilor – n.n.) pentru imprudenta chitului, care e tanar, “fara experienta”, cutitul sugerand o varianta, o cale de iesire din aceasta situatie limita si anormala: “sunt primul pescar pescuit de el”.

In finalul tabloului, Iona devine visator si se simte ispitit sa construiasca “o banca de lemn in mijlocul marii”, pe care sa se odihneasca “pescarusii mai lasi” si vantul. “Constructia grandioasa”, singurul lucru bun pe care l-ar fi facut in viata lui, ar fi “aceasta banca de lemn” avand “de jur imprejur marea”, comparabila cu “un lacas de stat cu capul in maini in mijlocul sufletului”.

In tabloul III, Iona se afla in “interiorul Pestelui II”, care inghitise, la randul sau, Pestele I si in care exista o “mica moara de vant”, care poate sa se invarteasca sau nu, simbol al zadarniciei, al donquijotismului. Ideile asupra carora mediteaza iona in acest tablou se refera la viata, la conditia omului in lume, la ciclicitatea existentiala a vietii cu moartea: “daca intr-adevar sunt mort si-acum se pune problema sa vin iar pe lume?”. Oamenii sunt coplesiti de problemele vietii si-si uita “fratii”, pierd din vedere faptul ca sunt semeni si sunt supusi aceleiasi conditii de muritori, “neglijezi azi, neglijezi maine, ajungi sa nu-ti mai vezi fratele”, pierzand astfel din vedere sentimente profunde, relatiile firesti cu cei apropiati etc.

Apar doi figuranti care “nu scot niciun cuvant”, Pescarul I si Pescarul II, fiecare cu cate o barna in spate, pe care o cara fara oprire, surzi si muti (mitul Sisif), simbolizand oamenii ce-si duc povara data de destin, dar care nici nu se framanta pentru gasirea de motivatii, fund coplesiti de rutina. Dornic de comunicare, Iona vorbeste cu ei, vrand sa le inteleaga aceasta conditie umila asumata ca o obligatie, “ati facut vreo intelegere cat trebuie sa ramaneti mancati?”. Viata aici, inauntru, in spatiul restrictiv, impus, este plina de “umezeala”, nu este una sanatoasa spiritual, benefica si atunci se intreaba Iona de ce trebuie sa duca oamenii un astfel de trai, “de ce-i mai mananca (chitul), daca n-are conditii?”.

Iona devine increzator, “o scot eu la cap intr-un fel si cu asta, nicio grija”, apoi scapa cutitul si se inchipuie o mare si puternica unghie, “ca de la piciorul lui Dumnezeu”, cu care incepe sa spintece burtile pestilor, despartind “interiorul pestelui doi de interiorul pestelui trei”, cu intentia de a iesi la lumina.

Iona ramane singur cu propria constiinta, gandind (“stateam ganduri intregi”) Si actionand solitar in lumea inconjuratoare. Apar in acest tablou motive noi, cu o simbolistica bogata: gemenii, prezenta ochilor care privesc si cu care dialogheaza interiorizat.

Iona adreseaza o scrisoare mamei sale, pentru ca “in viata lumii” exista “o clipa cand toti oamenii se gandesc la mama lor. Chiar si mortii. Filca la mama, mama la mama, bunica la mama… pana se ajunge la o singura mama, una imensa…”. Desi i “s-a intamplat o mare nenorocire”, Iona iubeste viata cu jovialitate si tristete, ideea repetabilitatii existentiale a omului fiind sugerata prin rugamintea adresata mamei: “Tu nu te speria numai din atata si naste-ma mereu”, deoarece “ne scapa mereu ceva in viata”, totdeauna esentialul. Replicile se succed cu vioiciune si amaraciune in acelasi timp, cu tonuri grave sau ironice. Astfel, primind multe scrisori, Iona remarca faptul ca “scriu nenorocitii, scriu”, cu speranta desarta a naufragiatului, care nadajduieste a fi salvat de cineva: “Cat e pamantul de mare, sa treaca scrisoarea din mana in mana, toti or sa-ti dea dreptate, dar sa intre in mare dupa tine – niciunul”.

Finalul tabloului ilustreaza o infinitate de ochi care-l privesc, simbolizand nenascutii pe care chitul si-i asumase si care-1 inspaimanta pe Iona: “Cei nenascuti, pe care-i purtain pantece [] si acum cresc de spaima. [] Vin spre mine cu gurile …scoase din teaca. Ma mananca!”.

Tabloul IV il prezinta pe Iona in gura “ultimului peste spintecat”, vazandu-se la inceput numai “barba lui lunga si ascutita [] care falfaie afara”. Eroul respira acum alt aer, “aer de-al nostru – dens”, nu mai vede marea, ci nisipul ca pe “nasturii valurilor”, dar nu este fericit, pentru ca “fericirea nu vine niciodata atunci cand trebuie”. Singur in pustietatea imensa, dar dornic de comunicare si de a se face auzit, Iona isi striga semenii: “Hei, oameni buni!”. Apar cei doi pescari care au in spinare barnele si Iona se intreaba de ce intalneste mereu “aceeasi oameni”, sugerand limita omenirii captive in lumea ingustata “pana intr-atata?”. Orizontul lui Iona se reduce la o burta de peste, dupa care se zareste “alt orizont”, care este “o burta de peste urias”, apoi “un sir nesfarsit de burti. Ca niste geamuri puse unul langa altul”, ilustrand similitudinea perpectivelor limitate ale oamenilor presati de imprejurarile vietii.

Meditand asupra relatiei dintre om si divinitate, Iona nu are nicio speranta de inaltare spiritual a”, desi “noi, oamenii, numai atata vrem: un exemplu de inviere”, dupa care fiecare se va duce acasa ca “sa murim bine, omeneste”, insa “invierea se amana”. Drama umana este aceea a vietii apasatoare, sufocante, restrictive, din care nimeni nu poate evada in libertatea intelectuala si etica: “Problema e daca mai reusesti sa iesi din ceva, o data ce te-ai nascut. Doamne, cati pesti unul intr-altul!”. Toti oamenii sunt supusi aceluiasi destin de muritori neputinciosi, toate “lucrurile sunt pesti. Traim si noi cum putem inauntru”. In naivitatea lui, Iona voise sa-si depaseasca umila conditie, aspirase spre o existenta superioara, desi ar fi trebuit sa se opreasca la un moment dat “ca toata lumea”, iar nu sa “tot mergi inainte, sa te ratacesti inainte”. Iona incearca sa-si prezica “trecutul”, amintirile sunt departe, incetoesate sugerand parintii, casa copilarii, scoala, povestile si incearca sa-si identifice propria viata, pe care o vede “frumoasa si minunata si nenorocita si caraghioasa, formata de ani, pe care -am trait-o eu?”. Dupa aceasta rememorare a reperelor universului copilariei, Iona isi aminteste si numele -”Eu sunt Iona”- simbolizand momentul de iluminare spiritual implinita ca o consecinta a caiatoriei initiatice. Ca urmare, constata ca viata de pana acum a gresit drumul, “totul e invers”, dar nu renunta, “plec din nou”.

Solutia de iesire pe care o gaseste Iona este aceea a spintecarii propriei burti cu un gest rutinat, dupa ce taiase un sir nesfarsit de burti ale pestilor care se inghitisera unii pe altii si care ar semnifica evadare din propria carcera, eliberarea din propriul destin, din propria captivitate.    rama se termina cu o replica ce sugereaza increderea pe care i-o da regasirea sinelui, pentru ca “e greu sa fii singur”, simbolizand un nou inceput: “Razbim noi cumva la lumina”. Acest ultim gest al lui Iona, de a-si spinteca propria burta, poate fi un gest reflex sau o sinucidere, o parasire voita a lumii inconjuratoare si o retragere in sine insusi, aceasta fiind unica salvare pe care o gaseste.

Iona, pescar pasionat, simbolizeaza pe omul ce aspira spre libertate, speranta si iluzie, idealuri sugerate de marea care-l fascineaza. El incearca sa-si controleze destinul, sa-l refaca. Fiindca nu-si poate implini idealul (prinderea unui peste mare), el este inghitit de un chit, intrand astfel intr-un spajiu inchis la infinit, acesta fiind si unica ratiune de a lupta pentru supravietuire intr-o existenta in care pestele eel mare il inghite pe cel mic. Lumea este simbolizata de acest univers piscicol, in care pestii se inghit unii pe altii, Iona insusi fiind un abdomen de peste. Incercand sa se elibereze, el spinteca peretii pantecelor mistuitori ai sirului nesfarsit de pesti, intr-o succesiune concentrica, sugerand ca eliberarea dintr-un cere al existentei este posibila numai prin mchiderea in altul, iesirea din limitele vechi inseamna intrarea in limite noi (“toate lucrurile sunt pesti”).