MALADIVUL IN OPERA LUI BACOVIA

Maladiv: aspect bolnavicios, stare care tradeaza boala, manifestare exagerata care nu poate fi stapanita.

Bacovia: un om bolnav, un suflet pustiit intr-un univers pustiit, un

prizonier al durerii fara de sfarsit.

O asemanare extraordinara intre un concept si un om. Dar ceea ce

face diferenta este ceea ce se afla dincolo de existenta neutra a doua

entitati.

Bacovia a fost un poet caruia criticii i-au confudat permanent viata

cu opera, dar viata omului Bacovia nu este intr-u totul aceeasi cu opera

poetului Bacovia, care se poate manifesta mult mai puternic decat orice

traire si care ii poate influenta in mare masura viata.

Poet al sfarsitului continuu, al suferintei perpetue, al ciclicitatii, Bacovia trebuie citit dinauntrul sau. Desi dezolanta, pustie si la o prima vedre lipsita de speranta, opera lui Bacovia nu este o opera a renuntarii. Arta, prin formele sale, il salveaza necontenit, iar Bacovia continua sa lupte constient ca " exista ceva in om care nu poate naufragia si nu poate fi distrus: omul".

Maladivul este un aspect central al poeziilor lui Bacovia si se manifesta in majoritatea creatiilor sale.

Angoasa existentiala, raul de inceput si de sfarsit marcheaza existenta poetului. Nu exista alfa si omega, ci doar o lume inchisa, un timp constant, o boala care macina radacina vietii si din care poetul damnat nu poate evada.

Bacovia este cu adevarat bolnav si isi face din suferintele sale un stil. Poezia sa devine expresia constiintei unui om damnat, care nu poate sa evadeze din capcana existentei sale dureroase, dar care isi exprima neincetat dorinta de izbavire. Este un poet al subconstientului si ca reprezentant al simbolismului este, asa cum spunea André Gide, o dovada a faptului ca aceasta arta intoarce spatele vietii, evadand anxios in paradise sau infernuri artificiale.

Anotimpurile, parcurile, momentele zilei, dragostea, viata, il cufunda pe Bacovia in deznadejde; o deznadejde surda, latenta, dar care evolueaza spre isterie, spre obsesie si spre srtigate te teroare.

Bacovia traieste intr-o lume ostila, o lume care il imbolnaveste si care nu ii da sanse de vindecare. Refugiat "In parc", Bacovia nu gaseste in natura un balsam pentru sufletul sau. Parcul este "devastat, fatal/ Mancat de cancer si ftizie". O boala universala, incurabila, condamana natura la moarte, o moarte pe care Bacovia o prevesteste deoarece o simte in fiinta sa. Departe de pictura fina a unui tablou in culori calde, poetul pateaza natura cu rosu sangeriu. Imaginea macabra, carnala ("carne-vie") este simbolul unei rani deschise din sufletul celui care-si proiecteaza durerea asupra materiei. Parcul devine locul unde Bacovia isi proiecteaza scene din filmul vietii sale, "scene de spital", loc al tanguirii in care bolnavii isi petrec zilele fara speranta vindecarii si a mangaierii.

Cuvinte morbide "cancer", "ftizie", "spital", dar pline de esenta si in acelasi timp suficiente pentru descrierea unui suflet complex, reprezinta registrul stilistic al poetului simbolist.

Bacovia evoca un trecut al sperantei, un timp al bucuriei. Revine in mintea sa momentul de "atunci" cand "in parc, si ea venea". Condamnat sa traiasca intr-o lume macabra, dureros de trista, prizonier al bolii universale, Bacovia incearca o evadare in trecut, dar amintirea unei vremi apuse se pierde, iar realitatea sfasietoare a prezentului revine in ultima strofa a poeziei: "Acum cad foi de sange 'n parcul gol". In parcul gol, frunzele cad sub forma unor "foi de sange", foi ce se desprind parca din cotorul unei carti al carei personaj principal sufera drama unei vieti esuate. Realitatea acestui prezent degradeza formele pure "Pe albe statui feminine/ Pe alb model de forme fine" se insira imaginile socante ale unor scene de viol.

Aceste scene care socheaza ochiul si sufletul cititorului fac din Bacovia un poet modern.

Ceea ce se realizeaza este portretul unui infern terestru care duce iremediabil la mistuirea sufletului captiv in acest spatiu.

Boala este evidenta, natura este depoetizata, poetul nu mai canta versurile, nu mai vedem aceeasi bogatie estetica ca in poezia lui Baudelaire. Deznadejdea, macabrul si maladivul nu mai sunt sugerate, ci asezate direct in cadru prin folosirea cuvintelor banale, lipsite de inarcatura stilistica: "cancer", "carne-vie", "sange", "viol".

Bacovia este atras de lirica inaugurata de catre Rimbaud, cel care "ocara frumusetea", iar aceasta este o directie primitiva, interesata de prozaic, de simplitate si de indiscretie sentimentala.

Incompatibilitatea cu aceasta lume pustie, seaca si ostila, anunta iremediabil moartea. Nu este vorba despre o moarte tragica ci despre o moarte a carei durere este incomparabila cu durerea pe care o provoaca viata, simpla existenta.

Bacovia omoara orasul "Sunt cativa morti in oras iubito", omoara dragostea "Dormea intors amorul meu de plumb" si insusi viata-i i se apropie de sfarsit "Iubito, si iar am venit/ Dar astazi, de-abia ma mai port-/ Deschide clavirul si canta-mi un cantec de mort"

E o moarte universala care se manifesta obsesiv, dar care nu reprezinta o cale de scapare din existenta mizera. Tristetea si chinul se prelungesc deoarece sfarsitul devine un element central in constiinta poetului.

Nu exista nicio scapare, niciun refugiu, ci doar un timp constant si o durere latenta. Niciun moment al anului nu este prielnic. Primaveri violete ce se nasc pe vechile dureri, ierni geroase in care frigul ingheata orice speranta, in care ninge obsesiv, zapada sufocand sufletele singure, toamne ale ploilor continue, ale izolarii, si veri caniculare care descompun cadavrele locuitorilor orasului mort.

Bacovia traiste intr-o agonie fara limite, intr-un cuptor care mistuie fiinta. Se zbate intr-o stare de apasare sufleteasca, de oboseala stresanta si otravitoare si in acelasi timp de consolare formala.

Constiinta bolii incurabile il obisnuieste cu ideea mortii, care devine un elment de decor: "Sunt cativa morti in oras iubito", un decor in care apare iubita, persoana careia Bacovia ii impartaseste suferinta.

Declaratia de dragoste, izvor al bogatiei verbale, moment de profunzime sentimentala, devine la Bacovia o declaratie funerara in care nu se regasesc procedele sofisticate ale traditiei lirice a momentului respectiv si in care, prin cultivarea unui limbaj direct, prin folosirea unui vocabular familiar, "Chiar pentru asta am venit sa-ti spun", devine un pretext pentru surprinderea mortii instalate in oras.

Desi pare ca discuta cu iubita, Bacovia monologheaza insa ,concentrat asupra lui, asupra agoniei profunde, a sentimentului inutilitatii. In fata mortii devine indiferent si o comunica iubitei cu aceeasi seninatate cu care comunica cititorului suferinta acuta, cancerul, ftizia si sfasierea interioara.

Abatndu-se de la linia artistica pe care o impusesera Macedonski si alti poeti influentati de simbolismul francez, Bacovia intensifica sezatiile si le exagereza impingandu-le dincolo de limita.

Macabrul si maladivul se amplifica pana la proportii fantastice. Moartea nu mai implica un sfarsit, ci o prelungire a chinului intr-o durere palpabila: "Incet cadavrele se descompun". Cititorul percepe la nivel senzorial dezagregarea, descompunerea.

Bacovia maltrateaza realitatea transformand-o inr-un teatru morbid, cu scene socante "Cei vii se misca si ei descompusi". Lumea sa devine o marioneta, o oglinda a sufletului celui care o creeaza si o dirijeaza atent. Senzatia si sentimentul de erodare si de sfarsit se materializeaza si emana "miros de cadavre".

Nimic nu scapa din fata mortii, aceasta atacand pana si sanul iubitei, al unicei prezente vii din acest peisaj bizar. Cadavrele in putrefactie si sanii surpati ai iubitei sunt o reminiscenta din poezia lui Baudelaire.

Nenorocirea unei vieti chinuite, durerea existentiala, deposedarea de bucurie, de dragoste, de sanatate, se manifesta ca un blestem asupra lumii pe care o transforma intr-un cimitir, intr-un infern dantesc, pentru ca tota lumea sa impartaseasca suferinta lui.

Bacovia traieste intr-un spatiu apasator in care se simte claustrat si intr-un timp apocaliptic, catastrofic in care legile universale ale naturii, ale firescului abdica. Este un haos total, un timp imprevizibil, un cumul de spectacole dezlantuite. Vedem de exemplu ce se intampla in amurgul bacovian. Amurgul " insangerat/ Patrunde 'ncet prin geamuri" amenintand terestrul. E o contopire a cerului cu pamantul, o unificare a tragicului. Durerea, boala si suferinta depasesc limitele sufletului damnat si contamineaza natura, copacii ale caror frunze cad "Ca lacrimi mari de sange", ba mai mult intregul univers care sangereaza si ameninta pamantul.

Luna " de sange" urca " Pe dealurile albastre" si zbuciumul cuprinde pamantul. "De sange pare lacul/ Mai ros ca 'ntotdeauna." E un peisaj pe care poetul il proiecteaza in urma unui deces: a murit speranta. Speranta ca mai exista o cale de evadare, de vindecare a bolii, speranta ca aceasta suferinta este doar o suferinta personala.

Natura insa nu il ajuta pe Bacovia si devine nu doar o simpla proiectie a vietii lui ci si o sursa a izolarii. Natura ii determina neadaptarea deoarece este hada, "criminala" si vrajmasa.

Ajungem la parerea ca nu Bacovia alege singuratatea ci singuratatea este cea care l-a ales pe el.

Repetitia "De sange urca luna / De sange pare lacul" apasa pe aceleasi note, pe aceeasi imagine, sfarsind in obsesii sinuoase.

Obsesia bolii si a mortii molipseste: "In geam tuseste-o fata / In bolnavul amurg", "In targ o fata trista a murit- / Si-au dus-o pe ploaie si-au ingropat-o", " Cetate azi moare poetul", "E tuse, e planset, e gol", " Amantii, mai bolnavi, mai tristi, / Pe drumuri fac gesturi ciudate."

Moartea nu mai este ca la Eminescu o suferinta si o voluptate "dureros de dulce", nu mai are un rost superior; ea are doar rol decorativ, terorizant care socheaza privirea prin imagini morbide, care irita urechea prin folosirea excesiva si care evidentiza mania confesiei pe care Bacovia o manifesta.

Maladivul face parte din atmosfera bacoviana, o atmosfera de plumb in care poetul este urmarit de obsesii, spaime si nevroze, un sentiment acut al dezorganizarii si al constiintei mortii.

Lirica lui Bacovia este glasul unui suflet bolnav, expresia unei alienari in care poetul este strain de lume, dar si de el, un vid existential ce consta in resimtirea universului ca un univers pe de-a-ntregul reificat.

Acest limbaj al crizei pe care Bacovia il foloseste este rezultatul crizei profunde prin care umanismul clasei burgheze trecea la acea vreme. Drept urmare, unei lumi " iesita din tatani" ii corespunde o poezie "iesita din tatani".

BIBLIOGRAFIE:

Nicolae Manolescu "Primitivul Bacovia" in Teme 4 Bucuresti: Editura Cartea Romanesca, 1983.

Nicolae Manolescu " Radicalul Bacovia" in Teme 2 Bucuresti: Editura Cartea Roaneasca.

Ion Caraion " Sfarsitul continuu" Editia a II a, Bucuresti: Editura Cartea Romanesca, 1979-

E. Lovinescu, Nervi de primavara, in Isroria Literaturii Romane Contemporane, II, EvoluTia poeziei lirice, Bucuresti: Editura S. Benvenisti, 1928, p. 581-584.