Rezistenta la cultura si gazetaria romaneasca postdecembrista - schita unui studiu

Rezistenta la cultura

si gazetaria romaneasca postdecembrista

- schita unui studiu -

1. O rascruce blestemata. Dupa virajul ideologic din 1989, in exuberanta naiva de atunci, romanii au crezut ca un miraj nemaiintilnit se va instala confortabil in viata lor. Incepea utopia sperantei. Erau asteptate minuni dupa minuni. Ce s-a intimplat intre timp - se stie prea bine, dupa cum se stie ca unii dintre noi nu si-au pierdut inca un fel de credinta in minuni.

Cultura romana si, o data cu ea, presa au intrat abrupt intr-o stare pe care, cu destula iritare si regret, unii au numit-o "criza". Iritare si parere de rau pentru ca ideea de criza a fost numaidecit asociata cu un colaps, cu o cezura, cu a fi pe marginea prapastiei, in loc sa fie acreditat sensul grecesc al lui krisis (= decizie, judecata) si sa se vada in "criza" o stare naturala prin care (re)punem de facto in cumpana rostul si evolutia unor asemenea fenomene.

Starea cea mai fragila era cea a presei scrise, dar si a celei din sfera audio-vizualului, care isi simteau dintr-o data identitatea surpata. Era nevoie asadar de o schimbare a modului de a fi al presei. E greu de incercuit azi sfera semantica a ceea ce inseamna "jurnalismul romanesc", caci noi am simulat dupa 1989 - nu stiu cit de spornic deoarece nu stiu exact care e gradul stimularii -, itemii "lectiei" gazetariei occidentale. Am trecut - si o mai facem inca - prin tot felul de ecluze si vami, dar e oarecum greu de stabilit coeficientul de originalitate specific jurnalisticii noastre. Exista insa o dimensiune ce pare a fi indubitabila: relatia explicita sau tacita dintre presa romaneasca si cultura, felul in care prima a inteles sa absoarba in metabolismul ei "vitaminele" si "proteinele", "enzimele" si "glucidele", precum si ceva din "grasimile" fenomenului numit cultura. In acest sens, experienta prin care a trecut presa scrisa si audio-vizuala in regimul totalitar a reprezentat - si constatam mereu acest efect - un obstacol aproape insurmontabil. "Educarea" si "formarea" (cu ajutorul presei) a maselor largi de oameni ai muncii in spiritul unei culturi inalte era sloganul favorit - dar gaunos si putred - al ideologiei de partid, care dorea in fond o cultura "pop-corn", una "instant", altfel spus: o cultura pentru - si nu de - masa.

O masa, desigur, fara clasa, chiar daca tot mai multi semeni de-ai nostri frecventau scoala zece-doisprezece ani. As invoca aici, ca argumente absolut jenante, doua evenimente petrecute in acea vreme si care au acum valoare simbolica: un elev de liceu care, la o lucrare de control, isi copia numele pe furis dupa buletinul de identitate; un nomenclaturist care-si procura prin "relatii" cartile importante ale zilei, le lega in piele si, fara sa le citeasca, le punea cu oarecare grija in biblioteca sa, un loc care, cum ar spune La Bruyère, semana tot mai mult cu o tabacarie (la intrebarea daca a citit cutare sau cutare op, snobul "personaj" de care e vorba raspundea cu aerul unui Guru de partid si invariabil: le am (sentimentul proprietatii fiind se pare mult mai puternic si mai important decit lectura in sine).

Multi dintre cei ce au lucrat in presa imediat dupa 1989 cunosteau prea bine o atare "zestre", dar au pus-o intre paranteze cu nonsalanta fie din ignoranta, fie pentru ca au devenit brusc lacheii domnului Profit, ascultind cu fidelitate de dorintele facile a asa-numitului public. "Asta cereti si asta vreti - asta va dam !", iata legea dupa care a evoluat o mare parte a gazetariei romanesti postdecembriste. Vina pentru o asemenea stare apartine, partial, celor ce-au vrut sa ramina asa cum erau ( atitudinea conservatoare este in fond un dat ontologic al fiintei umane), dupa cum vinovati, poate cei dintii si intr-un grad incomparabil mai mare, au fost cei ce i-au impins indeosebi pe cititorii de ziare si pe telespectatori in tarcul cenusiu al inapoierii culturale. Nenumarati ziaristi, care si-au revendicat cu o aroganta nedisimulata acest titlu, erau si sint in fapt ei insisi lipsiti de o zare culturala fecunda (gazetari bidimensionali), traiau - si unii n-au iesit nici azi dintr-o asemenea stare - in afara vreunui timp cultural. In absenta unor criterii valorice si imitind "logica" zilei, zelosii scribi ai redactiilor confunda esteticul cu eticul sau il substituie pe cel din urma cu etilicul. Atare ziaristi isi indreapta interesul mai degraba spre pintece decit spre sinapsele neuronilor si a informatiei care trece prin vamile acestora. Au fost ispititi si ametiti prea devreme de puterea presei ( cea de-a patra din societate, dupa formularea data de Bratianu in a doua jumatate a secolului al XIX-lea), au subestimat rolul intr-un fel crucial pe care l-ar fi putut avea gazetele in emanciparea romanului. In loc sa diminueze acel "comunism rezidual" din mentalul romanului, presa scrisa si televiziunea au favorizat mentinerea si, uneori, chiar amplificarea acestuia, dupa cum au accentuat degringolada in care a intrat cultura romanului de rind.

Repetind quasisimbolic un gest petrecut mai demult in istorie, atunci cind rostirea cuvintului cultura l-a facut pe cineva sa scoata pistolul, unii dintre gazetarii nostri au "scos" cultura lor, ca sa invoc o idee a eseistului Alain Finkielkraut. Au scos-o pe taraba prin ziarele pe care le-au facut, au livrat-o cu nesat de dimineata si pina seara tirziu prin "ghiseul" de sticla al televizorului (observatiile de aici lasa deoparte revistele literare). Cei ce conduc unele cotidiane, dar si ziaristii care lucreaza in redactiile lor, si-au pus "ochelari de cal" si s-au lamentat la nesfirsit: pierdem foarte mult daca includem in economia publicatiei pagini de cultura. Bani aruncati pe fereastra, frectie la piciorul de lemn - asa au decis marile creiere financiare, fara sa se intrebe insa o clipa cit pierdem daca nu investim in cultura (rationamente similare se fac si pentru invatamint, de pilda). Pierderile, in acest din urma sens, sint enorme, incalculabile si pe termen lung, caci ele afecteaza fundamentul cultural al personalitatii fiecaruia in parte si al comunitatii in ansamblul ei.

2. Unde-i no(r)dul valorii? Ar putea fi atrasa in acest "ritual" al invinuirii insasi evolutia culturii romanesti, faptul ca in noul context socio-politic conturat dupa1990 fiinta culturii a inceput sa fie reglata de mecanismele economiei de piata. S-a vorbit astfel cu patos despre stagnare, despre absenta creatiei autentice, sugrumata in fond de "canonul" regimului totalitar, s-a invocat lipsa reperelor axiologice, dar s-a discutat si mai mult si cu torente de resentimente, frustrari si pre-judecati despre falsa tabla de valori ale culturii noastre contemporane.

Tinta aproape exclusiva a unui fel de agonie a spiritului romanesc a ajuns astfel sa fie data de efortul de a reface ierarhia valorilor. O reevaluare a valorilor, daca ne-am exprima intr-un limbaj nietzscheean, o mutatie a valorilor estetice, cum ar spune Eugen Lovinescu. Un lucru absolut normal pentru o cultura care se trezeste dintr-o data libera de orice constringere din partea politicului si cu dulaii - sau cerberii - cenzurii alungati. Ceea ce s-a presupus astfel a fi absolut necesar era o operatie de dezideologizare a operelor create sub dictatura comunista si care, dupa ce au trecut de aceasta "curatatorie chimica" si daca mai ramine ceva din ele, sa fie puse imediat pe virtelnita estetica. Tabloul de pina acum al initiativelor de acest fel e "zugravit" in culori deloc pastelate si cu scene care se intind de la dulceag-bucolic pina la amar-grotesc, cu nume si opere puse la stilpul infamiei, cu "liste" de ierarhii in care ordinea e ba alfabetica, ba analfabetica, ba valorica, ba nonvalorica, in functie de cunoscutul maniheism "noi" si "voi", "ai nostri" si "ai vostri". Revizuirea nu poate fi insa decit exclusiv estetica. Nu intereseaza pe nimeni valoarea "biografiei civile" a autorului, altfel spus: daca un creator a jucat sau nu la ruleta (cum i s-a reprosat lui Dostoievski), daca a fost sau nu alcoolic (ceea ce unii au reprosat, de pilda, lui Beethoven, cel din ultima parte a vietii), daca a fost sau nu vazut la orgiile intretinute de oamenii puterii, daca a fost implicat in nu stiu ce scandaluri ale zilei (cum s-au indexat matrapazlicurile pe care Cervantes le-ar fi facut cu fondurile flotei spaniole regale) etc., etc.

E drept ca o atare criza - adica urgenta unei decizii, a unei judecati valorizatoare - a derapat nu de putine ori in sfera maladivului. Pricina a reprezentat-o, cum subliniam mai sus, absenta preponderenta a criteriilor, a unora cu adevarat adecvate, adica functionale. Am ajuns cu asta intr-un alt punct pe harta tectonica a culturii romanesti post-decembriste, si anume, acolo unde dam, probabil, peste adevarata epidemie: cea a canonizarii. Nu doar sfera religiei a fost bintuita de un asemenea virus (aici tentativele de sanctificare au pretins legitimitatea traditiei), ci si cultura in ansamblul ei.

S-a vrut sa se instituie canonul, modelul, paradigma si s-a dezbatut intr-atit de mult aceasta tema incit, vorba lui Caragiale, scopul devenise pina la urma grija ca nu cumva discutia sa se sfirseasca. S-a inregistrat astfel multa vorbarie, multa sporovaiala, multa trancaneala, convertite, toate, intr-o apriga "batalie canonica". Numai ca, asa cum observa si Nicolae Manolescu (vezi textul care prefateaza Literatura romana postbelica. Lista lui Manolescu, vol. I, Editura Aula 2001), canonul "se face, nu se discuta". Mai precis spus, canonul se (si) face, nu (numai) se discuta, el este un amestec aproape indistinct de a face si a sti sa faci, un pragmatism pentru care "a sti" este infinitivul lui "a face". Dezbaterea asupra unui canon nu inseamna altceva decit re-cunoasterea si identificarea mai exacta a "figurii" sale teoretice si "semnarea" in cele din urma, din partea starii civile, a certificatului de nastere, cu datele minimale de pe acesta.

3. Critica - la reanimare. Daca s-au intimplat pina azi atitea deopotriva in cultura si presa, figura spiritului critic nu poate ramine neinterogata. Dincolo de lupta pentru suprematia unui canon sau altul, mai bine spus ar fi: in chiar limitele acestui spatiu beligerant, vectorul deopotriva energic si tensionat a fost si ramine cel al criticii, cea care a intrat de ani buni intr-un inevitabil proces de resemnificare a propriului statut. Dupa atitea sucombari mai mult sau mai putin anuntate - moartea mitologiei, a tragediei, a romanului, a esteticii, a filosofiei, a istoriei, chiar omul si ratiunea au fost asasinate - se pare ca venise vremea si pentru "moartea criticii".

Critica a ajuns astfel in insolita ipostaza de a boci la propria-i inmormintare. Criticind "moartea criticii", s-au rostit panegirice de la cele incropite cu inconsistenta si insuficienta diletantilor subtiri, care s-au vazut numaidecit autorii nu stiu caror axiome sau nascocitorii hieroglifelor criticii, si pina la rechizitoriile lipsite de orice nuanta de adevar. Dupa cum s-au spus lucruri profunde si grave despre starea de acum a criticii si, in egala masura, despre incotro se-ndreapta - sau ar trebui sa se indrepte - "lancea" ei. Daca a existat insa un numitor aproape comun tuturor "combatantilor", acela s-a numit "in contra directiei de ieri si de azi". De ce tocmai asa? Pentru ca asa dicteaza piata cu binomul ei cerere-oferta atotstapinitor si atotputernic, adica pentru ca asa se petrec lucrurile pe piata culturala dintr-o tara normala (evident ca subiectul propozitiei nu era "Romania").

Prin urmare, "directia de azi" nu mai este "directia de ieri" (cineva a cirmit ambarcatiunea cu cirtitorii valorilor), iar exercitiul critic, e vorba de cel dezvoltat de specialistul avizat, a devenit ceva superfluu, a cazut in desuetudine. De fapt la ce bun critica intr-o societate care, abia scapata de uniforma ideologica, nu vrea sau nu poate sa invete si sa practice regulile discursului sau ale jocului critic?! [Cu toate acestea, in aproape fiecare roman s-a trezit peste noapte un critic belicos. Indoiala ne-a parasit aproape pe toti, caci putine minti mai stau pe ginduri - restul critica non stop.] De altfel critica a ajuns sa nu mai fie recunoscuta in temeiurile ei pina mai ieri incontestabile chiar si de cei ce s-au autointitulat "critici" de marca sau "hermeneuti" de talie europeana, personaje cu pretentii accentuat liberale si care proclama ritos ca spatiul cultural romanesc e dominat azi de poeti, publicisti si romancieri.

Cu nu prea mult timp in urma, revista Luceafarul a facut o ancheta (v. nr. 45-46 din 22 decembrie 1999) in care, intre altele, o intrebare tintea tocmai in starea criticii romanesti de azi, invocindu-se "un abandon al actului critic", "un asalt al veleitarilor" sau pur si simplu traversarea unui "timp al normalitatii". Parerile erau desigur diferite, cu argumente rezonabile, cu pareri de rau si cu umbra unei resemnari deloc incurajatoare. Chiar si Laurentiu Ulici, mintea poate cea mai supla si mai riguroasa a amvonului critic, considera ca "puterea si succesul" criticului de altadata au disparut, instanta critica nu mai functioneaza inadecvat si ca traim fara exagerare o situatie normala. Sint de acord cu judecata aceasta matura, dar ramine totusi o necunoscuta: "normala" in raport cu cine si cu ce?

E drept ca nu putem eluda datele din fisa de observatie a pacientului numit "critica". Anamneza descrisa acolo este edificatoare pentru o diagrama a involutiei sau chiar a degenerescentei. Libertatea de exprimare, augmentata de puterea banilor, s-a transformat intr-o nelimitata dorinta de a tipari orice. Abia acum parca si-a intrat in rol si a ajuns la apogeu cunoscutul indemn: "scrieti, baieti, numai scrieti" caci la noapte sau cel tirziu miine dimineata veti fi autori consacrati.

S-a tiparit in ultimii ani si se tipareste inca aproape orice. Nu exista inca o modalitate de a "monitoriza" cit de cit cartile care merita sa le atingi, sa le cumperi si sa le citesti. O publicatie numita daca nu ma-nsel Panorama, pe care n-am mai vazut-o in chioscuri, a incercat sa reitereze intr-un fel experienta cunoscutei New York Review of Books. Asa se intimpla ca, in absenta unor intuitii valorice, multi cititori ajung sa cumpere tocmai ceea ce ar trebui sa ia drumul industriei producatoare de hirtie (daca se poate) igienica.

Ideea, de multe ori fantomatica, de recapatare a autoritatii individuale a dus inevitabil la distrugerea altor forme ale autoritatii. Atmosfera a devenit in ultimul grad pestrita. Urmind exemplul muzicii indeosebi, critica s-a metamorfozat intr-una de cartier, si-a forjat fara intirziere criteriile si cu ele a "recuperat" si geniile ascunse undeva dupa blocuri. Au aparut criticul-detergent, criticul-tampon steril sau criticul-drojdie de bere pentru care orice text este o capodopera. "Judecatile" construite cu stingaciile cele mai penibile se prevaleaza doar de epitete la superlativ, opiniile criticilor de ocazie aspira la sentinte definitive, vorbele de duh rostite in marginile unei brosurici te ametesc cu numele celebre invocate, iar criteriul estetic se confunda cu gustul pentru florile de plastic al unei menajere inapoiate. Se adauga la acestea ceea ce inspirat a fost numita "mitologia" celei de-a patra coperti, acolo unde aflam de multe ori de marii anonimi necunoscuti.

Toate acestea fac parte din tabloul clinic al bolii de care sufera azi critica in spatiul cultural romanesc. Aici unde nu functioneaza inca decit timid o critica de intimpinare, care sa joace rolul de releu intre producatorul de carte (editor) si cumparator. Si tot aici unde nu ar trebui sa lipseasca o solida critica de identificare, in care vedem acel indispensabil mecanism revelator (ca in tehnologia fotografiei) al valorii. Acest din urma critic este cel care poate indica nordul valorii, cel ce descurajeaza pe producatorul de kitsch si care, citind o carte, vazind o expozitie sau urmarind un spectacol, face asupra acestora o judecata de valoare pertinenta si necesara insului comun. Criteriul acestei busole critice este, repetam un lucru arhistiut, cel estetic.

S-au incercat mai multe raspunsuri pentru sentimentul, din pacate real, de inutilitate si gol survenit in critica romaneasca. Ar fi disparut "degetul de lumina" al unui critic ca Maiorescu, Lovinescu sau Calinescu. Nu mai avem nici un critic-lider care sa fie, prin ceea ce spune, instanta unei autoritati si sa impuna astfel, firesc, o cenzura estetica. Chiar asa sa fie?

Si chiar daca lucrurile ar sta astfel, intr-o atare stare numita de criticul Marin Mincu de "psihoza axiologica", asemanatoare oarecum celei de dupa 1944, nu s-a observat indeajuns un lucru esential, si anume ca intr-o cultura cit de cit matura cum este cultura romana functioneaza permanent, adica inevitabil, complexe si complicate "mecanisme metafizice ale revizuirii" (v. Marin Mincu, "Critica adevarata revizuieste", in Viata Romaneasca, 3-4/2001). Ceea ce inseamna ca nu putem folosi in revizuiri, chiar daca am dori cu tot dinadinsul, ceea ce Paul Zarifopol numea "logica mamitelor", altfel spus acea logica afectiva utilizata de mamitele din mahala care cred ca odraslele lor sint dintre cele mai frumoase si inteligente.

4. Apa de colònie a "culturii de estrada". Anomia in care ne-a aruncat perioada de tranzitie, un ev mediu reconditionat si bun pentru fundalul filmelor de groaza, genereaza cel putin paralel o cultura-surogat si o presa bulevardiera (adica facuta si citita pe ulitele unde se cinta si se asculta muzica glumetilor baieti de cartier). Este un efect colateral care poate aparea mai cu seama in vremea asa-numitelor revizuiri.

Cum spuneam, in Romania postdecembrista a crescut enorm numarul criticilor pe kilometru patrat. A aparut peste noapte o puzderie de insi care au capatat dintr-o data flerul celui care cintareste valoarea estetica a unei carti de poezie sau a unui roman, a unui text nonfictional sau a unuia ce apartine S.F.-ului. Nu am in vedere exercitiul foiletonistic, in mare parte (pre)luat in custodie de foarte multi tineri (ceea ce nu-i deloc rau), tineri instruiti, cititi, cu gust estetic distilat in retorta lecturilor sofisticate. Nu privesc nici spre acel rol de reclama si portdrapel al succesului ieftin pe care-l are deseori critica, ci ma mir de ipostaza criticului care a devenit "impresar" literar, cum ma mir si de faptul ca critica devine de multe ori o functie (aproape etatizata) a "opiniei publice", adica parerea "calificata" a acelui "monstru" de care vorbea cindva Caragiale (ceva "alcatuit din parti discordante si din extremele cele mai nepotrivite: barbat si femeie, copil si batrin, ateu si bigot, burta-verde si coconas, judecator si parte; palavragiu din nastere, apucat si nestatornic prin caracter, ecoul celui dintii zgomot, mincinos de profesie si pasionat dupa minciuna, foarte greu de slujit si prea usor de amagit, grabnic la ingratitudine si lenes la rasplata"). O stare care invaluie de multe ori spiritul critic (care n-a fost totusi abandonat) in bandajele camuflante ale celor ce "figureaza" in tot mai numeroasele "echipe de zgomot".

Fenomenul acesta pare sa fie de natura unei cangrene si de aceea lupta impotriva lui este de multe ori zadarnica. Nu exista, din pacate, decrete de stat sau de partid care sa le interzica veleitarilor accesul in agora criticii si "judecata" lor de valoare, dar pot fi "sentinte" critice date de instante specializate, cele ce pot intr-adevar diagnostica axiologic o creatie.

Am ajuns iar intr-un loc pe care nu-l putem evita, dar venind spre el cumva dintr-o alta directie: mai are cititorul roman nevoie azi de "degetul de lumina" al criticului? Ce fel de risc - daca nu unul enorm - implica "liberalizarea" judecatii critice, democratizarea, adica demonetizarea, acesteia? Si asta intr-un spatiu cultural aflat in "criza" (de crestere!), unul invadat prematur de tabieturile si aventurile "imaginii" si ale superficialitatii gregare, o cultura care a luat de o vreme "drumul eticului" prin "luari de atitudine", cum ar spune Noica, si care - iata marele pericol! - poate intra astfel in "minoratul <culturii de estrada>". Odata ajunsi aici, daca nu cumva sintem in preajma, totul se poate transforma in divertisment. Este o posibila fata a disneylandizarii culturii, un stadiu in care cuvintele lui Eugen Ionescu pot exprima o stare de fapt: 99 % din cultura devine rizibil si doar 1 % lizibil (ceea ce se poate aplica deopotriva si presei ca atare).

Oricite metamorfoze s-ar fi petrecut dupa 1990, un lucru ni se pare cert: nu putem renunta deocamdata la "serviciile" criticului-calauza, cel ce trebuie - nu putem parasi inca, chiar daca am vrea, sfera imperativului - sa ne mai orienteze cel putin o vreme perceptia valorica, cel ce ne poate indica nordul valorii. Este, credem, solutia de existenta (pentru unii: de supravietuire) culturala intr-un moment de relativitate axiologica progresiva, in care libertatea de gindire si de exprimare individuala coexista cu frivolitatea, amatorismul si chiar cu dementa unei dictaturi a "opiniei publice" (careia ii lipseste tocmai opinia).

In locul unei prese de multe ori agresiva si inutila, care-si etaleaza cu infantilism si emfaza superficialitea culturala si indiferenta fata de spiritul critic, vrem sa citim mai degraba cartea de bucate sau de telefon. In locul apei de colònie a "culturii de estrada" preferam aerul tare si pur al altitudinii valorilor autentice, acolo unde adevaratul critic vede cit se poate de clar si de distinct.