Standardele europene in definirea handicapului

Standardele europene in definirea handicapului

În domeniul promovarii drepturilor omului, in documentele Organizatiei Natiunilor Unite, UNESCO, UNICEF, privind drepturile diferitelor categorii de persoane, sunt inscrise enunturi prin care se exprima determinarea, delimitarea, stabilirea cu precizie a insusirilor proprii unei notiuni, situatii, activitati. Definitiile sunt rezultatul unui proces de cunoastere, de aprofundare teoretica si de generalizare a practicii.

Cunoasterea definitiilor corecte ofera un punct solid de sprijin pentru practicieni, previne repetarea unor situatii nedorite.

"Deficientele sau incapacitatile se transforma in handicapuri atunci si numai atunci cand se constituie ca predictori negativi ai sistemului statusurilor si rolurilor sociale apartinand unui anumit individ" , evidensiaza distinsul profesor si sociolog Livius Manea intr-o lucrare devenita de referinta, unde abordeaza fenomenul complex al handicapului.

Organizatia Natiunilor Unite a preluat definitia Organizatiei Mondiale a Sanatatii in " Programul mondial de actiune privind persoanele cu handicap" adoptat de Adunarea Generala a ONU la 3 decembrie 1982 si in toate documentele ulterioare.

În aceste documente se subliniaza consecintele majore ale unei astfel de definiri a handicapului, inclusiv in protectia sociala.

"Handicapul este o functie a relatiei dintre persoanele cu deficiente si mediul inconjurator. Apare atunci cand acestea intalnesc bariere culturale, fizice sau sociale, care le impiedica accesul la diferitele sisteme ale societatii si care sunt disponibile altor cetateni. Astfel incat handicapul este pierderea sau limitarea sanselor de a lua parte la viata comunitatii la un nivel egal cu al celorlalti"

Deficiente precum cele intelectuale, psihice, de limbaj, ale analizatorilor, ale scheletului si ale aparatului de sustinere genereaza incapacitati privind satisfacerea nevoilor corporale, comunicarea, locomotia, utilizarea corpului in anumite sarcini si activitati. Daca societatea nu intervine, incapacitatile genereaza inconveniente de natura sociala, dezavantaje privind independenta fizica, autonomia persoanei, mobilitatea, orientarea, independenta economica, integrarea sociala.

Dimensiunea sociala in definirea handicapului conduce la:

identificarea situatiilor mediului fizic si social care pot restrange libertatea unui copil sau adult cu handicap (accesibilitatea in imobil, mijloace de transport in comun, in institutiile publice, comportamente dezagreabile ale semenilor);

fundamentarea deciziei privind acordarea de prestatii, accesul la un anumit tip de transfer financiar, la un numar de tip de ingrijire si la anumite mijloace tehnice sociale avand drept scop eliminarea sau reducerea dezavantajelor.

Astfel, dezavantajele diverse pe care le au persoanele cu handicap trebuie sa-si aiba corespondenta in:

servicii de recuperare (kinetoterapie, logopedie, terapie complexa, balneologie, masaj);

sociale ( de exemplu: accesibilizarea cladirilor publice, amenajarea locuitei, a mijloacelor de transport);

educative (adaptarea scolii si a salii din clasa, programe modulare);

profesionale ( adaptarea locului de munca, facilitati pentru angajatori);

de pregatire (treining) pentru locul de munca, s.a.

servicii de protezare;

Definirea handicapului drept o functie a relatiei dintre persoana cu deficienta si mediu inconjurator are consecinte majore in toate politicile sociale. Aceste consecinte subliniate in primele documente OMS si O.N.U. care au definit handicapul, au fost evidentiate si aprofundate, inclusiv prin cercetari si in cadrul unor colective mari de specialisti in anii ulteriori.

Data fiind importanta factorilor de mediu in generarea handicapului, societatea are responsabilitatea de baza in reducerea dezavantajelor pe care le are o persoana cu o anumita deficienta.

În vederea reducerii dezavantajelor, programele in sprijinul si in favoarea persoanei cu handicap se adreseaza nu numai persoanei ci in aceeasi masura si mediului in care traieste.

Sunt intim corelate problematica pregatirii persoanei cu o anumita deficienta pentru a se integra intr-un anumit mediu natural si socio-cultural, pentru a raspunde exigentelor societatii si problematica schimbarii, transformarii societatii pentru a-i permite integrarea fireasca in structurile sale educationale, sociale, economice.

Data fiind diversitatea individuala, unicitatea fiecarei fiinte umane, varietatea afectarilor, deficientelor pe de o parte, iar pe de alta parte varietatea mediului si contextelor in care se afla o anumita persoana, a barierelor care stau in calea participarii depline in viata cotidiana, handicapul are o dimensiune individuala.

Persoanele cu handicap nu constituie un grup omogen de aceea si serviciile de sprijin trebuie personalizate, individualizate. Fiecare persoana cu handicap intalneste bariere diferite, de diferite feluri, care trebuie depasite pe cai diferite.

Consecintele unei afectari, deficiente asupra dezvoltarii si vietii persoanei respective tin in mare masura de domeniul social. Daca familia stimuleza de timpuriu copilul, daca scolarizarea nu este amanata iar scolarul beneficiaza si de servicii de recuperare si terapie (terapia tulburarilor de limbaj, Kinetoterapia de ex), iar mediul este prietenos si accesibil, dezavantajele date se vor reduce treptat. Pregatirea ulterioara pentru un loc de munca ale carui exigente nu au nici o legatura cu prezenta deficientei si integrarea cu sau fara suport intr-o profesiune, intemeierea propriei familii conduce la reducerea pana la disparitie a dezavantajelor cu toate ca deficienta este aceeasi.

Din perspectiva definirii handicapului sunt propusi si termeni semnificativi de actiune, preventie, recuperare si egalizare a sanselor.

În lucrarea publicata de Consiliul Europei, in urma unor dezbateri ample si a unei conferinte pe tema: "Lemploi et lautilite de la classification internationale des handicaps: deficiences, incapacites et desavantages" , Stasburg, 1999, se stabileste importanta mentinerii definirii handicapului in functie de dezavantaje, asa cum s-a realizat de catre Organizatia Mondiala a Sanatatii cu ani in urma. Eforturile in domeniu se cer concentrate spre extinderea listei incapacitatilor si dezavantajelor pentru fiecare deficienta, data fiind marea varietate a situatiilor concrete.

Deficienta general acceptata a handicapului include in ea resurse optimizatoare, indicand asupra efortului societatii de a asigura participarea persoanei cu deficiente la viata comunitatii, la un nivel egal cu al celorlalti, de a ridica barierele culturale, fizice sau sociale care impiedica accesul persoanei cu deficiente la diferitele sisteme ale societatii care sunt disponibile altor cetateni. Aceasta definitie ia in considerare mediul, considera deficientele, incapacitatile si dezavantajele ca bidimensionale, marcate de interactiunea cu mediu. Mediul este cel care hotaraste in primul rand ce efect are o deficienta sau incapacitate asupra vietii cotidiene a persoanei. S-a trecut de la o abordare medicala asupra handicapului la o conceptie mai larga bazata pe drepturile omului. Se ajunge la un model complex al definirii handicapului, care inglobeaza criterii medicale, psihologice si sociale, se raporteaza la individual si ajuta direct persoana, constientizand factorii de mediu creatori de handicap, de dezavantaje asupra carora se poate actiona.

Deficiente precum cele intelectuale, psihice, de limbaj, ale analizatorilor, ale scheletului si ale aparatului de sustinere genereaza incapacitate privind satisfacerea nevoilor corporale, de comunicare, locomotie, utilizarea corpului in anumite sarcini si activitati. Daca societatea nu intervine, incapacitatile genereaza inconveniente de natura sociala, dezavantaje privind independenta fizica, autonomia persoanei, mobilitatea, orientarea, independenta economica, integrarea sociala. Persoana cu handicap nu poate sa joace toate rolurile semenilor sai si sa participe ca si ceilalti la viata in societate.

Dimensiunea sociala si definirea handicapului duc la:

identificarea situatiilor mediului fizic si social pot restrange libertatea unui copil sau adult cu handicap (accesibilitatea in imobil, mijloace de transport in comun, in institutii publice, comportamente dezagreabile ale semenilor);

identificarea cerintelor educative ale copilului cu handicap, de terapie sau de recuperare ale adultilor. Sunt vizate activitati educative, recuparatorii si terapeutice care pot conduce la compensarea incapacitatilor manifestate intr-o anumita directie, la formarea autonomiei personale, la orientarea scolara si profesionala spre domenii in care handicapul nu are relevanta;

fundamentarea deciziei privind acordarea de prestatii, accesul la un anumit tip de transfer financiar, la un anumit tip de ingrijire si la anumite mijloace tehnice sociale.