Plecostomus - Hrana pestelui

Specie: H. Plecostomus

Sinonime: Hipostomus punctatus, Hypostomus

rachovi, Hypostomus watwana

Familia: Loricariidae

Genul: Hypostomus (Lacepede, 1803)

Ordinul: Siluriformae

Nume comun: Pleco

Origine: America de Sud, Panama, Uruguay,

Paraguay
Marime: 60-70 cm; 20-25 cm in acvariu

Comportament: pasnic; coabiteaza fara probleme cu celelalte specii, chiar si de talie mica in acvarii comunitare

Apa: se adapteaza tuturor conditiilor, dar prefera o apa mai putin dura, cu un pH neutru sau usor acid

Temperatura: 22-28 grade

Hrana: mincator de alge; maninca hrana vie sau uscata. Hrana vegetala este esentiala pentru o sanatate buna

Reproducere: greu sau imposibil de realizat intr-un acvariu

Nivel inot: nivelul inferior al bazinului

Speranta de viata: 8-15 ani Descriere

Hypostomus plecostomus sau Pleco a fost descris in 1758 de catre Linne sub numele de Acipenser plecostomus. Hipostomus este genul tip al subfamiliei Hypostominae care include in jur de 120 de specii ale familiei Loricariidae.

Traieste in apele cu curenti rapizi sau in ape calme, in bratele afluentilor sau in zonele inundabile. Desi cele mai multe specii prefera insa apele curate, unele specii de Hypostomus traiesc in torentele fluviilor a caror apa capata o tenta maronie in urma ploilor torentiale. Cursuri de apa relative mici pot adaposti pina la 7 specii diferite de Hypostomus, dar acesta este un numar destul de mic daca il comparam cu populatia fluviilor aflate in vecinatate, mai mult de 17 specii si subspecii aflate intr-un teritoriu destul de mic - Surinam.

In ceea ce priveste Pleco, aria sa de raspindire se intinde din Panama pina in Uruguay, unde traieste pe fundul riurilor cu curenti puternici, cu nisip si resturi de lemn scufundate. In timpul zilei, se ascunde sub pietre sau sub crengile aflate in apa. Gura prevazuta cu buze groase, asemanatoare unei ventuze, ii permite sa se fixeze pe orice suport care se gaseste in aceste ape repezi. Gura este inconjurata de numeroase papile subtiri, osoase, cu care razuieste algele, asemenea unui disc abraziv. Deoarece Pleco se serveste de gura ca de o ventuza, nu poate sa aspire apa cu ajutorul acesteia. Acest lucru se produce doar cu ajutorul deschizaturilor branhiale si se petrece in ritm de doua ori mai alert decit respiratia normala gura - branhii.
In habitatul natural, Pleco ajunge la dimensiunea de 40 cm si este considerat, la fel ca si ceilalti Hypostomus de talie mare, un peste comestibil. Carnea si icrele sale sunt deosebit de gustoase.

Pleco sapa in malurile sfarimicioase ale fluviilor un tunel cu o lungime de aproximativ 1 m si un diametru de 10 cm in timpul sezonului ploios, unde isi construieste cuibul si unde poate supravietui pe timp de seceta. De altfel, cuibul nu este vizibil decit in momentul in care nivelul apei este foarte scazut.

Se simte bine in acvarii mai mari de 150l, in care iluminatul nu este foarte puternic. Substratul trebuie sa fie format din nisip fin, pe care il va "mesteca" in timp ce cauta hrana. Cojile de nuci de cocos, fragmente de ghivece, pesterile facute din pietre sau ceramica si radacinile scobite ii vor asigura ascunzatori in care se va simti in siguranta. Citeva plante pot completa decorul, fara insa ca acestea sa fie in exces. Trebuie ca acest "curios", intr-o tinuta de camuflaj, sa poata observa totul fara a fi vazut!

In acvariu, marimea sa nu depaseste 20-25cm. Capul, foarte mare, este inclinat, iar pieptul este plat. In afara de gura in forma de ventuza, cu mustati la marginea buzelor, are doua nari proeminente si tubiforme, foarte distincte. Fiecare terminatie a inotatoarelor are forma de spin, cu exceptia caudalei. Innotatoarele pectorale si ventrale sunt foarte mari, pentru a-i permite fixarea pe fundul bazinului; structura acestora si mai ales extremitatile segmentate si aspre il ajuta sa reziste impotriva vitezei curentilor. Inotatoarea dorsala, inalta si lunga, in forma de voal se continua cu o inotatoare mica, adipoasa. Lobul inferior al caudalei este mai lung si mai arcuit decit cel superior. Culoarea predominanta este de maro spre gri sau verde, cu desene formate din pete si din 4-5 dungi transversale, negre sau maronii. Acestea variaza in functie de starea pestelui si uneori pot disparea in totalitate. Abdomenul este mai deschis la culoare. Pete mici, rotunde si aliniate impodobesc inotatoarele, colorate la fel ca si corpul.

Ochiul prezinta o particularitate - este lipsit de muschi si protejat de o membrana care ii permite controlul asupra intensitatii luminoase. Aceasta membrana caracteristica acopera in totalitate irisul in timpul zilei si se retrage partial la semiintuneric si in totalitate in timpul noptii.

In general, Pleco nu este un peste prea activ, decit pe timpul noptii. Ziua se odihneste, raminind complet imobil, la adpostul buturugilor situate in intuneric. De obicei, Hypostomus plecostromus isi face aparitia seara sau cind se da de mincare, deplasindu-se pe substrat, pe care il "adulmeca" cu ajutorul gurii. Cind se lanseaza in inot, se misca prin salturi mici, ondulindu-si tot corpul.

Comportament

Cind este mic, Pleco este foarte linistit si inofensiv fata de celelalte specii. Odata ajuns la dimensiunea de 20 cm este interesat mai rar de alge sau chiar deloc. Devine chiar teritorial fata de ceilalti din specia lui. Exemplarele mature duc adesea o viata nocturna destul de "suspecta" - ataca pestii tineri si pontele Cichlidelor. Nu se sinchiseste de atacurile colocatarilor si este aproape imun la majoritatea bolilor - Hypostomus nu este atins de Ichthyo, chiar si in timpul epidemiilor severe. Doar la exemplarele importate, se intimpla uneori ca tegumentul sa aiba o culoare mai intunecata, care se trateaza insa destul de usor.

Hrana

Pleco prefera in special hrana de origine vegetala, alegele care acopera decorul si peretii acvariului, vegetale proaspete sau fierte ca salata, mazarea, andivele si spanacul. Maninca cu placere si hrana uscata sau liofilizata, dafnii, larve de insecte, tubifex, sau bucati mici de pesti, scoici, creveti. Este foarte important sa ingereze si graunte fine de nisip, resturi de plante sau bucatele de radacini de pe subratul bazinului. Aceste particule ii asigura o buna digestie. De asemenea, Pleco consuma si mincarea care nu a fost mincata de ceilalti pesti, materii vegetale in descompunere si pestii morti.

Reproducere

Reproducerea este dificila intr-un acvariu. Aceasta specie prezinta o reproducere asemanatoare cu cea a Ancistrusului. Ponta are loc intr-o apa usor acida (pH = 6,5) si semidura (dGH 7 -9) si cu o temperatura cuprinsa intre 24-25 grade. Este necesar ca in bazinul respectiv sa existe pesteri cilindrice si lungi (sau tuburi de PVC cu un diametru de 7-8 cm, lemne gaurite, obiecte de ceramica) si un curent de apa care sa circule prin interiorul acestora; in acest sens este necesara montarea unui filtru al carui debit sa fie egal cu cel putin 500l/ora.

In timpul depunerii, partenerii pot fi destul de violenti, putindu-se chiar rani. Cind se formeaza un cuplu, masculul incearca sa-si determine partenera sa depuna stimulind-o cu inotatoarea anala. Apoi, partenerii se ascund in locul ales pentru depunere. Seara sau noaptea, femela depune intre 50-500 de icre sub forma de masa compacta, de culoare bej rosiatic. Odata ce masculul a fecundat icrele, femela paraseste locul pontei. Masculul se va ocupa singur de icre, le va rula inainte si inapoi pentru a le oxigena si in final le va scoate din membrana ce le acopera. Dupa 5 - 8 zile, in functie de temperatura, alevinii eclozeaza. Acestia masoara mai mult de 10 mm si se vor hrani timp de o saptamina cu rezervele din sacul vitelin. Cind ating marimea de 20 mm, vor incepe sa inoate. Vor cauta locuri cit mai adapostite si nu vor aparea decit in momentul hranirii. Se deplaseaza in mici salturi, la fel ca in natura, pentru a nu fi luati de curent. In primele zile, vor fi hraniti cu mincare fina, apoi cu nauplii de artemia. Cresterea puilor este foarte lenta in primele 6 luni, chiar cu o hrana abundenta si cu schimburi dese de apa.

Cu un aspect usor bizar, acest peste cucereste prin culoarea si comportamentul sau. Calm, adesea imobil, robust si fara cerinte speciale, poate trai si 20 de ani intr-un acvariu. Si in plus, dovedeste o aptitudine remarcabila in a curata bazinul de alge.

Loricaridae, catfish, mancatori de alge, rude ale Ancitrusului
Familie cunoscuta a Siluroidae(care cuprinde mai multe familii si subfamilii si peste 2000 de specii descrise pana acum) ; Famila este caracterizata prin existenta « mustatilor » si a « antenelor » si faptul ca in mare majoritate sunt pesti ce traiesc in imediata apropriere a substratului. Mustatile sunt oragane de gust si miros care ii ghideaza si ajuta foarte mult in cautarea hranei , fiind in general pesti de semiintuneric sau chiar exclusiv de noapte uneori. Aprope fara exceptii sunt pesti de apa dulce, fiind doar cateva specii ce traiesc intru-un mediu mai mult sau mai putin sarat, si chiar foarte putine care sa traiasca si in apa sarata
Familia Loricaridae este una dintre cele 33 de familii din ramura siluriformelor, pana acum fiind descrise peste 650 de specii care se impart la randul lor in cinci subfamilii ; numai din 1988 incoace se considera ca au fost descrise(descoperite) peste 500 de specii noi de siluriforme, insa in parte din cauza dimensiunilor pe care le pot atinge in stadiul de adult nu toate au fost o reusita in acvaristica- in general fiind promovate si exportate specii inrudite sau asemanatoare subfamiliei Ancistrinae , subfamilie care la randul ei este foarte populara si raspandita in acvaristica moderna internationala. O alta subfamilie la fel de des intalnita in acvariile noastre fiind Hypostominae. Cei din subfamilia Ancistrinae se deosebesc indeosebi prin forma capului capului,care este in mod evident mai lat decat corpul dar si sub forma alungita, lucru care se observa foarte bine in momentul cand pestele curata geamul frontal al acvariului ; de asemenea una din caracteristicile importante ale acestei subfamilii sunt asazisele antene care cres de asemenea pe capul individului si care sunt mult mai pronuntate la masculi - Ancitrus. dolichopterus.

In general Loricaridaele sunt specii de pesti ce pot fi socializate cu mai toate speciile neagresive de pesti exotici, fiind la randul lor pasnici ; exista cazuri insa cand ,in general masculii care au grija de puiet, pot deveni agresivi fata de ceilalti conlocatari ai acvariului, dar creerea de ascunzatori si marirea spatiului avut la dispozitie poate lasa aproape neobservata agresisivitatea acestora. De altfel , la randul lor daca traiesc in conditii de stres provocate de alte specii care ii vaneaza prin acvariu sau de alti factori, devin timizi , retrasi , slabesc lucru foarte usor vizibil ; este recomandat ca in acvariu sa fie cel putin cate o ascunzatoare pentru fiecare individ, creadu-se astfel intotdeauna loc de refugiu in caz de necesitate.
Fiind ca familie si subfamilii raspanditi pe zone geografice foarte diferite ca clima este greu de a alcatui un sablon cu valorile apei ce ar fi ideale pentru ei,in acvariu, in general apa potabila de la robinet necreand mari probleme , iar pentru speciile proaspat importate din sud-america apa sa nu fie mai tare de 15°dGH ; imitarea in mod foarte apropiat a mediului din care provin nefiind necesara. PH-ul ar trebuie sa fie cu putin sub valoarea neutrala, lucru care poate fi foarte usor atins prin filtrarea cu turba sau introducerea pe cale artificiala de CO2. Doar in cazul cand acvaristul doreste inmultirea lor trebuie, uneori, umblat putin la calitatile apei, asta insemnand in cele mai multe cazuri ca apa trebuie sa fie intradevar curata = nitrit nu mai mare de 0.4mg/l ; nitrat nu mai mare de 100 mg/l.
Marimea acvariului trebuie, dupa cum prea bine se stie, aleasa dupa marimea pestilor atinsa de acestia la maturitate ; aici, atentie, exista Loricaridae ce pot atinge chiar si peste un metru lungime( dar si respectabila varsta de 30 ani) ! de aceea o documentare in prealabilul cumpararii nu strica. Chiar si intre ramurile de Leporacanthicus si Ancitrus care sunt cele mai raspandite si iubite in acvarii, exista specii ce depasesc usor 30 cm. Acvariul in afara de spatiu, ascunzatori adecvate(fiind in general activi noaptea) trebuie sa mai contine si radacini si nu in ultimul rand (daca e posibil) o vegetatie variata si bogata. In mare majoritate ducandu-si viata in aproprierea substratului este recomandat pietrisul fara canturi,de o graznulatie de 2-4mm, nisipul fiind in general nerecomandat. Dupa cum am mai spus radacinile nu trebuie sa lipseasca, fiind o sursa importanta de celuloza, materie care pentru unele specii de Loricaidae este chiar o conditie de se mentine in viata. Fiind in continua cercetare a substratului, in acvariul Loricaidae trebuie evitate instalatiile care se monteaza in substrat : filtru, incalzitor, etc. De stiut iarasi este faptul ca iubesc curentii de apa, iar pentru unele specii cum ar fi cei din randul Farlowella sau Peckoltia este chiar vitala folosirea(creerea) lor. Intr-un acvariu unde sun populate Loricaridae este recomandat un minim schimb de apa de cca 30% la fiecare doua saptamani.

Temperatura intre 23°-28°C va face ca majoritatea speciilor sa se simta bine, insa in functie de originea speciilor temperatura poate uneori scadea pana la 20°C. Fiind dupa cum s-a mai spus specii care in general sunt active noaptea sau in semiintuneric , nu necesita o iluminare prea puternica a acvariului, iar daca aceasta exista se recomanta folosirea de plante de suprafata creand astfel un minimum de umbra la nivelul substratului, mai ales pentru a putea fi hraniti pe timpul zilei. Neavand nevoie de o lumina puternica, se intelege ca nici nu pot fi introduse decat plante care la randul lor se multumesc cu mai putini lucsi ; cele din geneul Anubias, Crytocoryne se dovedesc de a fi foarte compatibile cu acvariul de Loricaridae, dar si Vesicularia dubyana,Lemna minor,Ceratopteris thalictroides, Salvinia auricularia, Riccia fluitans sau Microsorum pteropus ; singurul incovenient ar fi ca acvaristul trebuie sa fie foarte atent la ancorarea radacinilor plantelor, si stim prea bine de ce !

In mai toate achizitionarile de Loricaridae se vorbeste de « mancatori de alge » lucru care insa este numai partial adevarat ; exista specii care populate intr-un mediu numai cu alge ar muri foarte repede de foame ;de aceea trebuie exclusa din start varianta cum ca « mancatorii de alge » nu trebuie hraniti, deoarece mananca numai alge !De felul lor, in schimb nu sun prea pretentiosi la varietatea si forma hranei ce le este administrata ; hrana uscata (din comertul de specialitate) si-a dovedit intotdeuna intaietatea, insa se stie ca orice diversificare, in special cu hrana vie , este binevenita - aici enumerand larvele de tantari(rosii, albe) daphnia, si alte mici crustacee administrate celorlati pesti exotici ; se recomanda insa foarte rar Kril sau Mysis din cauza concetratiei ridicate de sare.Tubii, ca de obicei raman baza in hrana lor, insa este recomandata « spalarea » lor pe timpul a doua, trei zile inainte de administrare ; cat despre hrana congelata - nu s-au semnalat cazuri de inbolnaviri intestinale la Loricaridae in urma administrarii acesteia. Puietul poate fi hranit cu Artemia(dar daca nu stim cat de proaspete sunt ouale, e bine sa evitam), microviermi, care, insa nu sunt recomandate inaintea hranei de origine vegetale castraveti, dovleac sau mazare(care trebuie decojita) si nu in ultimul rand hrana sub forma de tablete ce se gaseste in numar mare si variat in comert.
Loricaridaele din fericire sunt specii de pesti considerati cu factor scazut de predisponibilitate la inbolnaviri dar care sunt foarte usor cuprinse de stres in general la schimbarea habitatului. De altfel nu se recomanda achizitionarea importurilor directe, deoarece factorul de risc al inbolnavirilor este foarte mare, mai ales ale Loricaridaelor(de acasa) ce sunt de generatii crescute in acvariu si care sunt mult mai putin rezistente la boli sau paraziti ce apar in natura. In deosebi atunci cand este vorba de infectii bacteriene, in unele cazuri tratamentele uzuale si din comert dau putine rezultate si de multe ori duc la sucombarea individului ; in cele mai multe cazuri la origine sunt bacterii de tubrculoza(a pestilor), bacterii ce pot fi dovedite aproape in orice acvariu, insa care nu creaza nici cea mai mica problema de sanatate pestilor sanatosi afectand doar pe cei slabiti stresati etc - atentie,a nu se lucra in acvariu nicioadata cand mainile prezinta rani deschise - ; ca metoda de eutanasiere(daca este neaparat necesar) se recomanda cea a racirii treptate - se pune pestele intr-un pahar cu apa din acvariu in congelatorul frigiderului ; astfel decesul intervine fara dureri si chinuri. Adesea importurile proaspete sunt parazitate de viermi trematozi a caror larve sunt sub pielea individului sub forma de mici noduli ; cand apar afectiuni de genul ca atunci cand li « tulbura » ochii este vorba in general de volori anormale ale apei ;unii acvarieni trateaza « ochii tulburi » chiar cu medicamente(picaturi) din medicina umana. Sunt cazuri raportate cand in urma intepaturilor cu acele din inotatoarele anumitor Loricaidae au aprut paralizii usoare care se manifesta cu dureri puternice, der care nu lasa din fericire urmari fiind doar un efect de moment ; deci iarasi se recomanda atentie atunci cand umblam in acvariul personal si mai ales atunci cand se incurca in minciog . Multa atentie trebuie acordata medicamentelor care le folosim in tratarea bolilor la Loricaridae sau daca este necesara aplicarea unui tratament in tot acvariul ; elemente ca zinc, cupru sau verde de malachit sunt cunoscute ca fiind toxice si daunatoare lor mai ales cand temperatura este ridicata si ph-ul scazut in acelasi timp - de aceea se si intampla ca in urma unui tratament cei considerati mai robusti (Loricaridae) sa cedeze.
Multe Loricaridae au grija de puiet mult timp dupa eclozare, lucru care in general cade in sarcina masculului. Dimorfismul sexual este foarte evident, mai toate « mustatile » si « antenele » fiind mult mai pronuntate si in numar mult mai mare la masculi In cele mai multe cazuri masculul isi curata temeinic ascunzatoarea aleasa pentru depunere cu o zi doua inainte de a atrage partenera ;odata curatenia terminata in decursul unei singure depuneri, ce are loc noaptea, femela lipeste icrele de culoare galbena sau orange cu diametrul de 2-4mm(cca 100 ,insa la femelele tinere in jur de 40) pe un support al ascunzatorii, masculul le fecundeaza, dupa care femela este fugarita din cuib ; masculul are grija pe toata perioada eclozarii de icre, aducand prin miscarea inotatoarelor curenti de apa proaspata asupra icrelor ; in tot acest timp icrele sunt cercetate temeinic si regulat, cele cuprinse de ciuperci sau nefecundate fiind eliminate de catre mascul - chiar mancate, dupa opinia unor acvaristi ;pentru o buna dezvoltare a icrelor este recomadata folosirea unei pompe de apa de putere mica orientata spre locul unde sunt depuse icrele, creand astfel un curent constant de apa care implicit duce la o oxigenare mult mai eficienta; eclozarea are loc in 5-7 zile, asta depinzand de temperatura apei dar si de specia despre care este vorba ; puietul se hraneste pentru inceput din « sacul « cu care este dotat la eclozare pe o perioada de cateva zile, dupa care incepe sa caute singur hrana care poate consta la inceput din castravete, mazare decojita sau tablete anume pentru puiet.
In asemanare cu alte grupe de pesti dezvolta si Loricaridele diferite strategii de imperechere, care incepe de la artele care depun si nu dau nici cea mai mica atentie puietului si continuind cu cei care isi ingrijesc puietul in diferite ascunzatori sau cuiburi si chiar pana la cei ce isi protejeaza puietul in . cavitatea bucala.