Michel Foucault

Argument

Cum am putea oare iubi ceva de genul filosofiei? Cum am putea fi pasionati de aceasta forma de gandire asemuita de cele mai multe ori unui calcul cerebral, care ar vehicula concepte total rupte de "lumea in care traim"? Cei mai sceptici dintre criticii ei ar spune ca ceea ce ne place, in momentul practicarii unei gandiri "inspirate" de catre reflectiile marilor filosofi,  este tocmai reliefarea propriului narcisism care ne da importanta prin repetarea respectivelor teze sau teorii.

Repetarea gandirii marilor filozofi nu este si nici nu poate fi o repetare identica originalului. Orice lectura este interpretare, orice interpretare est reinnoire a scriiturii sau vorbirii interpretate, iar orice reinnoire este creatie.

Filosofia moderna este adesea doar o joaca de cuvinte. Daca in trecut ideile produceau adevarate 'moduri de viata', in prezent majoritatea oamenilor de azi au reprezentari fade, incapabile sa patrunda in realitate.

Filosofia nu trebuie inteleasa ca simpla speculatie ci ca un mijloc de a ordona viata si realitatea. Filosofia este o lupta de idei, de argumente; este buna pentru cel care vrea sa isi extinda capacitatile gandirii, sa stimuleze gandirea si sa dea noi sensuri unui anumit subiect, a unei anumite tematici.

Opera lui Foucault, catalogata drept postmodernista sau poststructuralista, a avut puternice ecouri in filosofia si istoria stiintei, psihanaliza si sociologie, oferind o perspectiva inovatoare asupra relatiei dintre om si societate.

Numeroasele sale volume l-au impus ca un clasic al noii gandiri franceze, canonizare paradoxala de altfel, dat fiind ca ideile lui Foucault erau polemice, controversate si pe alocuri chiar subversive.

Lectura operei lui Foucault evidentiaza o ironie subtila, aparent instabila si frecvent sceptica. In numeroase fragmente din cartile sale sau in interviuri si articole, autorul ofera franturi de autoimagine, afirmand ca nu crede in constante antropologice si intr-o teorie generala a istoriei. Ideile foucauldiene isi pastreaza si in prezent noutatea radicala, ele nu au doar o precizie impinsa pana la strictetea detaliului, dar si un suflu expresiv.

Foucault cauta limitele intre care oscileaza aceasta relatie dintre om si societate, numeste elementele cele mai importante ale acestei relatii, realizand o paralela intre perceptia puterii in perioada clasica si conceptiile de azi. Abordeaza modul in care omul se constituie ca subiect capabil sa cunoasca, sa analizeze si, eventual, sa modifice realul. Doar "practicile" intelese ca mod deopotriva de a actiona si de a gandi ofera cheia de inteligibilitate a societatii.

2. Michel Foucault. Biografie sau destin

La 15 octombrie 1926, in Poitiers-Franta s-a nascut cel ce avea sa devina mentor filosofic, personalitate marcanta si totodata controversata in peisajul cultural francez. Tatal sau, un eminent chirurg spera ca fiul sau sa-i calce pe urme (Adams, Bert (2002). Contemporary Sociological Theory, Thousand Oaks[1]) Mediocru la inceput, tanarul Foucault avea sa exceleze odata intrat la Collège Saint-Stanislas ( Smart, Barry (1994). Michel Foucault. New York: Routledge. p. 19. . fiind admis ulterior la École Normale Superieure, in 1946, unde asista la cursurile lui Maurice Merleau-Ponty si sub indrumarea caruia obtine diploma in filosofie (1948). Doi ani mai tarziu obtine diploma in psihologie , pentru ca in 1952 sa obtina diploma in psihopatologie. Anul 1950 il gaseste pe Foucault lucrand intr-un spital psihiatric, are o scurta aventura politica in Partidul Comunist Francez, dar in 1953 deziluzionat de politica si filosofia partidului abandoneaza aceasta preocupare. Intre 1954-1958 preda franceza la Universitatea din Uppsala. Urmeaza un scurt periplu la Centrul de civilizatie franceza din Varsovia, apoi la Institutul francez din Hamburg, pentru a opta ulterior pentru o cariera universitara.(mf ist neb in epoca clasica. Pag 2). In 1959 isi obtine diploma de doctorat cu lucrarea Folie et déraison: Histoire de la folie ý l'age classique (Istoria nebuniei in epoca clasica) lucrare realizata sub indrumarea lui Georges Canguilhem si care va vedea lumina tiparului in 1961, beneficiind de o primire foarte buna. Impulsionat de acest succes, Foucault continua sa munceasca cu ardoare, publicand in 1963 "Nasterea clinicii" Naissance de la clinique - une archéologie du regard médical, in 1966 Cuvintele si Lucrurile- o arheologie a stiintelor umane Les mots et les choses - une archéologie des sciences humaines, Arheologia stiintei L'archéologie du savoir in 1969, Ordinea discursului L'ordre du discours doi ani mai tarziu, A supraveghea si a pedepsi. Geneza inchisorii Surveiller et punir in 1975, si Istoria sexualitatii cu cele 3 volume:

Vol I: La Volonté de savoir (Vointa de a cunoaste), (1976)

Vol II: L'Usage des plaisirs (1984)

Vol III: Le Souci de soi (1984)

(https://ro.wikipedia.org/wiki/Michel_Foucault)[2]

In 1960 devine titular al departamentului de filosofie al Universitatii Clermont-Ferrand. Aici il cunoaste pe Daniel Defert, care i devine iubit si care-l va influenta foarte mult[3].(Halperin, David (1997). Saint Foucault. Oxford University Press, USA. p. 214. Din 1970 devine profesor la Collège de France din Paris la Catedra de Istorie a sistemelor de gandire (1970-1984). In aceasta perioada Foucault a tinut seminarii saptamanale din ianuarie pana in martie a fiecarui an cu exceptia anului 1977, seminarii care au fost inregistrate, rezultand o baza pretioasa de studiu in incercarea de a patrunde dincolo de ermetismul discursului foucauldian.

In paralel duce o activitate publicistica, regasindu-l alaturi de Sartre la cotidianul Liberation (1973) dar si in consiliul de redactie al revistei Critique (1963-1977)[4] (michel foucaultf- istoria   nebuniei pag 2)

Foucault devine deosebit de activ politic, protestand la adresa atitudinii fata de homosexuali, lesbiene si alte grupuri marginalizate.

Dupa indelungi investigatii in spitale si inchisori, el readuce in prim plan aplicarea drepturilor omului in institutiile carcereale. Militeaza pentru inlaturarea acestor structuri ce grupeaza intr-o forma concentrata strategiile de supraveghere sociala si de dominare.

Are o contributie majora in ceea ce priveste perceptia statului modern si a detinerii puterii formand opinia ca un numar limitat de conducatori, de initiati in tainele guvernarii universale au invatat sa alinieze intru propriile lor obiective toate disciplinele cunoasterii contribuind la colonizarea individului.

Tot in aceasta perioada Foucault se intereseaza de istoria sexualitatii intentionand sa prezinte un ciclu de lucrari care in cele din urma nu va aparea niciodata si care ar fi trebuit sa trateze sexualitatea in epoca moderna. Isi admite orientarea homosexuala fara a dori sa fie perceput ca un ganditor gay. Sustine existenta iubirii in cuplurile de homosexuali si lesbiene, incercand sa impuna o noua abordare, bazandu-se pe ideea ca fiintele umane si sexualitatea lor sunt produse ale spiritului si timpului in care traiesc.

In a doua jumatate a anilor 1970, reputatia lui Foucault creste vertiginos, fiind din ce in ce mai citit si apreciat.

Incepe sa-si petreaca o buna bucata de timp in S.U.A. la Universitatea din Buffalo si in special la Universitatea Berkley din California, unde accepta in 1983 sa tina un curs anual.

Victima a virusului HIV, Foucault moare la Paris in 25 iunie 1984, fiind prima personalitate marcanta franceza care a murit din aceasta cauza. ('So Little Time: A year-by-year history of the AIDS epidemic'. AIDS Education Global Information System. Retrieved on 4 February 2008.) Cu putin timp inainte el declara intr-un interviu: 'Cautarea unei forme de morala care sa fie acceptata de toti () mi se pare o catastrofa'.

A refuzat sa se caracterizeze drept filosof, istoric, structuralist sau marxist, sustinand ca « Principalul scop in viata si in cercetare este acela de a deveni altcineva decat erai la inceput.[5] « (^ a b David Gauntlett. Media, Gender and Identity, London: Routledge, 2002.)

Pe langa opera publicata in timpul vietii, cursurile sale de la College de France, publicate postum, prezinta extensii importante ale ideilor sale, completand operele publicate in timpul vietii. E dificil sa ne gandim la Foucault ca la un simplu filosof datorita cunostintelor temeinice in psihologie, istorie si psihopatologie. Inclinatiile sale care acopera o gama larga de domenii de la literatura la politica,ii reliefeaza complexitatea, oferind imaginea unui om dinamic, ancorat in realitatile sociale ale epocii, o personalitate marcanta a seculului XX.

3. O imagine imprevizibila a nebuniei

Despre opera lui Michel Foucault se pot spune multe legate de ceea ce inseamna relatia om-societate specifica secolelor al XVII-lea, al XVIII-lea si al XIX-lea.

"Istoria nebuniei in epoca clasica" contureaza ideea nebuniei asa cum era aceasta inteleasa in perioada Evului Mediu, Renastere si in special in Epoca Clasica. O analiza complexa a acestui fenomen scotea in evidenta intelesul fenomenului de internare in diverse ospicii pentru tratarea unor asemenea afectiuni. Pentru a se intelege cat mai bine si mai usor experienta nebuniei traita in acea perioada, prin aceasta lucrare se face o analiza complexa asupra modului in care era perceput aceasta stare de fapt.

Lucrarea lui Foucault este structurata in trei parti, fiecare purtand un titlu sugestiv in functie de continutul fiecarei parti si a fiecarui capitol component in parte. Subiectul acestei carti abordeaza in profunzime raportul si formele sub care se manifesta nebunia, modul in care sunt tratati oamenii care sufera de aceasta problema si modul in care starea acestora se poate ameliora. In prima faza se trateaza si chiar am putea spune ca se analizeaza in profunzime relatiile dintre exilare si internare, dintre rationalitate si irationalul situatiilor traite, dintre universalitatea nebuniei si individualizare ei si particularizarea in functie de fiecare individ in parte, relatiile om-animalitate precum si consecintele pe care aceasta stare o are asupra individului dar mai ales asupra intregii societati. In acelasi timp, opera lui Foucault trateaza destul de in profunzime tema legata de conditia nebunului in societate si cum il priveste mediul intr-o asemnea stare dar si dupa ce iese dintr-o asemenea clinica. Desi in Evul Mediu, nebunul era mereu prezent in viata cotidiana si se facea cunoscut si in acelasi timp era familiar orizontului sau social, in perioada Renasterii lucrurile iau o alta intorsatura. Aceasta consta in faptul ca in aceasta perioada, nebunul era recunoscut intr-un alt mod. O astfel de categorie oameni era regrupata intr-un anume fel, in functie de o noua unitate specifica: inconjurat de o prac­tica fara indoiala ambigua, care il izoleaza de lume fara a-i da un statut medical. In acelasi timp, el devine obiectul unei solicitudini si al unei ospita­litati care il privesc, pe el ca pe nimeni altul.

In opinia autorului, nebunia este o stare care nu tine neaparat de medicina, sau am putea chiar spune ca depinde de aceasta intr-o masura din ce in ce mai mica. Insa in acelasi timp, aceasta nu poate sa apartina nici domeniului corectionar intr-o masura suplimentara. In acelasi context, nebunia se aseamana cu animalitatea dezlantuita care nu poate fi stapanita dupa cum spune insusi autorul prin "dresaj si indobitocire."[6] Insa, tema nebunului-animal si analiza acesteia in opera de fata se face prin perspectiva perioadei caracteristice secolului al XVIII-lea.

Primul capitol al cartii, primul capitol al partii intai debuteaza cu prezentarea starii in care se afla Europa pana in secolul al XV-lea. Aceasta perioada era caracterizata, si a ramas in istorie prin epidemiile de lepra si boli venerice de care era intreaga societate afectata. Insa, toate acestea erau considerate un fel de motor al starii de nebunie care cunostea noi valente si implicit o permanenta extindere pe masura ce cazurile de bolnavi de aceste maladii cresteau. Specific acelei perioade este si faptul ca momentul de lansare a fenomenului numit nebunie, si momentul recunoasterii acestui fenomen ca forma de manifestare inadecvata in mediul social. Inca din momentul aparitiei acestui fenomen care se afla intr-o permanenta dezvoltare a aparut necesitatea punerii in practica a unor masuri de izolare a celor "alienati", de excludere a acestora din cadrul grupului fie pentru a nu-i afecta si pe ceilalti fie pentru a nu-si agrava starea.

Din aceasta opera se poate ajunge la concluzia ca fiecare moment al evolutiei iese in evidenta prin ceva, printr-o serie de evenimente mai mult sau mai putin placute pentru intreaga societate. De aceea se poate spune ca "clasicismul a inventat internarea, cam asa cum Evul Mediu inventase segregarea leprosilor; locul lasat gol de acestia a fost ocupat de niste personaje noi in lumea europeana: internatii. Le­prozeria nu avea doar sens medical; multe alte functii intervenisera in acest gest de alungare care deschidea spatii blestemate. Gestul care inchide nu e mai simplu: si el are semnificatii politice, sociale, religioase, economice, morale. Si care privesc probabil anumite structuri esentiale ale lumii clasice in ansamblu."[7]

Lepra, ca pericol al secolului al XV-lea, care cunostea o evolutie rapida in randul populatiei a impus membrilor societatii sa-i excluda pe cei bolnavi din randurile lor si sa-i izoleze in clinici specializate. In acest sens, "in apropierea comunitatilor, la portile oraselor, se deschid un fel de mari plaje pe care raul a incetat sa le bintuie, dar pe care le-a lasat sterile si pentru mult timp nelocuibile."[8]

Datorita acestor probleme de natura fizica intreaga viata sociala era afectata mai ales prin faptul ca majoritatea oraselor au ramas pustii iar activitatile intreprinse erau din ce in ce mai reduse tocmai de frica de a nu intra in contact cu persoane suferinde. Insa, si aceasta perioada se consuma in timp, iar in anul 1635 oamenii celebreaza disparitia leprei. Intreaga comunitate se mobilizeaza pentru a stopa efectele fenomenului, a estima pagubele suferite si in acelasi timp a le acoperi. Insa, nimic nu putea sa inceapa fara o multumire lui Dumnezeu pentru eliberarea comunitatii de aceasta molima.

Totusi, am putea considera ca in acelasi timp, o parte a societatii civile a avut de castigat de pe urma acestui fenomen si aceasta deoarece puterea regala avea in admninistrare si se ocupa de controlul si reorganizarea averilor leprozilor. Atunci cand starea de nebunie se instala asupra acestora si urma ca acestia sa fie exclusi din comunitate, bunurile funciarepe baza ordonantei din 19 decembrie 1543 ramaneau in administrarea statului si a reprezentantilor regelui in teritoriu. Se considera ca aceste venituri erau destinate a se folosi pentu hranirea saracilor, insa probabil o mica parte a acestora luau destinatia sus mentionata. In acest sens, exista o legislatie care stabilea ca bunurile leprozilor sa nu ajunga obiectul unor talharii, furturi si alte acte de acest gen ci prin care acestea aveau o destinatie stricta. Cea mai mare parte a bunurilor trebuieau sa fie o resursa prin care este finantata activitatea spitalelor si a asezamintelor de asistenta care ii adaposteau pe cei bolnavi. Aceste prescriptii vizau intr-o prima faza Parisul, unde Parlamentul transfera veniturile in chestiune asezamintelor de la Spitalul general.

In practica, acea stare de leprozie este intens populata atat de bolnavii incurabili cat si de nebuni. Insa am putea spune ca o asemenea stare psihica se autoimpune chiar daca in mare parte corpul nu o resimte, insa cu cat pshihicul o respinge mai mult si cu cat corpul incearca sa lupte pentru a-si capata starea initiala cu atat mai repede societatea isi recapata echilibrul. In fond, aceasta disparitie a intregii stari aparute la un moment dat in intreaga societate, care atingea un dramitism greu de imaginat prin aparitia bolilor venerice si a leprei, nu a fost in totalitate efectul unor numeroase cautari in lumea mediacala ci mai degraba rezultatul acelei izolari a celor multi. In timp, lepra se retrage, bolnavii fie se vindeca, fie mor, fie sunt inchisi in centre specializate de izolare si in acelasi timp facea acele locuri josnice inutile pentru o buna perioada de timp datorita faptului ca nu mai avea cine sa ocupe locurile la acel nivel. In mare parte, acestea mai erau folosite prntru a valorifica imaginile legate de personajul leprosului dar si nevoia acelei excluderi din grup. Insa comunitatea religioasa valorifica nevoia de sprijin a acestor oameni si incerca sa-i educe pe ceilalti sa le fie aproape spunand ca pacatosul care il abandona pe lepros ii conferea de fapt mantuirea prin aceea ca izolarea sa il salva pe el insusi dar si pe cei apropiati si pe membrii comunitatii din care facea parte. In acelasi context, se considera ca pentu un lepros abandonul era un fel de salvare, iar excluderea ii conferea o alta forma de comuniune. Nu putem blama aici excluderea din randul comunitatii pe cel care e mai bine sa ramana izolat si asta mai ales pentru binele intregii societati. In acest context, excluderea nu era o forma de pedeapsa sau un mijloc prin care unii oameni nu mai sunt doriti in randul celor sanatosi ci aceasta excludere are un rol benefic pentru ambele parti. De aici putem concluziona ca relatia om-societate se desfasoara pe baza unor ratiuni bine conturate care urmaresc binele tuturor celor care fac parte dintr-o comunitate. Pe baza aceluiasi rationament, acela de a trata bolnavii si a-i izola pentru a nu afecta si alte categorii de oameni, se poate spune ca "adesea in aceleasi locuri, jocurile excluderii se vor regasi, ciudat de asemanatoare, doua sau trei secole mai tirziu. Saracii, vagabonzii, condamnatii si "mintile alienate' vor relua rolul abandonat de lepros si vom vedea ce mintuire este astep­tata de la aceasta excludere, pentru ei si chiar pentru cei care ii exclud. Cu un sens cu totul nou si intr-o cultura foarte diferita, for­mele vor subzista - mai ales aceasta forma majora a unui partaj ri­guros care inseamna excludere sociala, dar reintegrare spirituala."[9]

Izolarea este considerata o forma de tratare, iar bolnavii o accepta tocmai prin prisma relatiei lor ca indivizi ai unei societati aflate intr-un permanent progres si intr-o permanenta dorinta de limitare a efectelor produse de aceasta maladie. In fond, inclusiv, bolnavii aveau o teama de aceasta boala, ba chiar se crede ca si pe acestia ii guverneaza repulsia mai ales in momentele in care primesc in "comunitatea" lor pe nou-venitii in acea lume a ororii. Pornind de la aceste considerente se spune ca aparitia unor noi forme de lepra aduc un plus de conflicte in intreaga societate si intre comunitatile de leprosi deja formate. Si aceasta datorita faptului ca, in timp, se incearca o izolare a acestora si o limitare a formelor deja cunoscute si intr-o forma rudimentara tinute sub control.

Societatea incearca sa-i protejeze pe membrii sai prin izolarea celor bolnavi si prin tratatea lor in centre specializate, aceasta este o forma de respect fata de cei sanatosi, o metoda prin care se infaptuieste binele in cadrul unei comunitati deja formate. Din pacate o consecinta destul de grava a leprei, este un fenomen foarte complex, pe care multa vreme medicina si l-a insusit, este nebunia. Totusi a fost nevoie de o perioada indelungata de timp, aproape doua secole, pentu ca nebunia sa fie stapanita. Acest lucru se datora mai ales faptul ca nebunia a devenit intr-o perioada relativ scurta de timp o adevarata obsesie si care incepuse sa starneasca reactii impartit de excludere din societate justioficandu-se prin acea nevoie de purificare. Intr-un final, se poate spune ca nebunia a fost stapanita, undeva spre mij­locul secolului al XVII-lea, inainte sa fie reinviate, in favoarea sa, vechi rituri, ea fusese pusa, cu obstinatie, alaturi de toate experien­tele majore ale Renasterii. Dorinta societatii era de a avea cat mai putin de-a face cu cei care sufereau de nebunie fie ea de pe urma leprei sau nu, tocmai de aceea, se considera ca acesti bolnavi trebuiau izolati. De fapt, aceasta idée a izolarii era luata din timp chiar de acestia si asta prin simplul fapt ca era infiintata o asa-numita Corabie a nebunilor care plutea in voie de-a lungul apelor linistite a diverselor fluvii si canale flamande. Corabia nebunilor era considerata un simbol al Renasterii, iar acest lucru se intampla datorita faptului ca "nebunii aveau atunci o existenta usor rataci­toare. Din orase erau alungati cu draga inima; erau lasati sa fuga pe cimpuri indepartate, atunci cind nu erau incredintati unor grupuri de negustori sau de pelerini."

Se considera in acele vremuri ca izolarea unor asemea oameni bolnavi era neaparat necesara si asta pentru ca nu se stia niciodata cand acestia puteau atenta la echilibrul comunitatii. De aceea, societatea platea marinarii care sa-i elimine pe nebuni din peisaj care se plimbau in gol prin oras. Privind din acest punct de vedere "marinarii ii aduceau pe nebuni in numar destul de mare si ii "pier­deau', purificind astfel de prezenta lor propriile orase. S-a intimplat probabil ca aceste locuri de "contra-pelerinaj' sa ajunga sa se con­funde cu punctele in care, dimpotriva, smintitii erau condusi cu titlu de pelerini. Grija pentru insanatosire si cea pentru excludere se intalnesc; nebunii erau inchisi in spatiul sacru al miracolului."[11]

De obicei, acestia erau debarcati drept pelerini in alte zone si in acest mod nu se producea decat un transfer al acestor oameni dintr-o zona in alta. Insa, un nou oras, un nou spatiu aceleasi probleme si bineinteles ca si din noile locatii acestia sunt alungati. Societatea se implica in tratarea doar a persoanelor care faceau parte din randul cetatenilor lor nu si cei adusi acolo si in acest sens nu erau goniti decat strainii. In realitate situatia nu era deloc simpla si asta datorita faptului ca existau orase si chiar zone in care numarul persoanelor care sufereau de nebunie si erau adusi acolo era mult superior celor autohtoni. Erau zone amenajate si dezvoltate in aceasta maniera, locuri considerate "de pelerinaj", devenite spatiu inchis sau poate chiar considerate "pamant sfant" unde nebunia isi astepta eliberarea, care urma sa vina sau nu.

La fel ca si in cazul condamnatilor, si pe nebuni societatea ii respingea ba chiar erau supusi unor chinuri suplimentare. Existau situatii in care acesti smintiti erau biciuiti in public ca semn al rusinii, insa intr-un fel de joc. Toata aceasta situatie se intampla sa degenereze iar acestia erau urmariti intr-o cursa simulata si alungati din oras dupa ce erau batuti. Simplul fapt ca erau oameni neadaptati la conditiile societatii ii facea pe acestia sa fie si mai vulnerabili la situatia in care se aflau si de aceea le era frica sa se intoarca in acel mediu si astfel "migrau" spre alte orase, unde, de cele mai multe ori, istoria se repeta si primeau si alte semne pentru comportamentul lor. Privind lucrurile din perspectiva alungarii celor batrani, vagabonzi si bolnavi dintr-o comunitate ar fi mai simplu in aceste conditii sa "intelegem acum mai bine ciudata incarcatura suplimentara care afecteaza navigatia nebunilor si ii confera, fara indoiala, prestigiul. Pe de o parte, nu trebuie sa reducem importanta unei eficacitati prac­tice incontestabile; a incredinta nebunul marinarilor inseamna a evita ca el sa hoinareasca la infinit sub zidurile orasului, inseamna a te asigura ca va merge departe si a-l face prizonier al propriei plecari. Dar la toate acestea, apa adauga masa obscura a propriilor sale valori; il duce cu ea si, mai mult, il purifica; si apoi navigatia lasa omul in voia soartei; acolo fiecare este incredintat propriului destin, orice imbarcare este, virtualmente, ultima."[12]

Regulile de moralitate ar spune ca fiind o parte a grupului, individual trebuie sa fie tratat egal cu ceilalti indiferent de starea sa mentala sau materiala in care se afla si nu ar trebui sa fie marginalizati. In practica, insa, de cele mai multe ori indivizii sunt alungati atuinci cand nu mai satisfac grupul, cand conditia lor este sub nevoile acestuia. Spre deosebire de leprosi, care de obicei aveau o conditie sociala buna si pentru ca averile lor intrau in proprietatea statului, acestora li s-au deschis azile si locuri in care puteau fi adapostiti si tratati, nu acelasi lucru insa, se poate spune si despre cei cu probleme psihice, acestia fiind alungati de oriunde incercau sa se adaposteasca. Pentru comunitate, este mai simplu sa scape de o persoana care nu aduce niciun venit si nici munca fizica nu poate presta iar siguranta in a-i incredinta sarcini este minima tocmai de aceea este mai simplu ca o asemenea persoana isi poarte singura de grija. Tocmai de aceea, se spune ca "nebunul este incredintat riului cu mii de brate, marii cu mii de drumuri, acestei mari incertitudini exterioare fata de orice. Este prizonier in mijlocul celui mai liber, celui mau deschis dintre dru­muri : strins inlantuit intr-o infinita rascruce. (El.este Trecatorul prin excelenta, adica prizonierul trecerii! Si nu se stie in ce tara va acos­ta, asa cum nu se stie, daca se fixeaza undeva, din ce tara vine. El nu-si are adevarul si patria decit in aceasta intindere neroditoare dintre doua tari care nu pot sa-i apartina."[13]

De multe ori, cumunitatea ii indeparteaza pe cei care spun adevaruri, chiar si daca in gluma sau sufera din punctd e vedere psihic si asta perntru ca, daca nebunia are rolul de a antrena pe fiecare individ intr-o orbire care-l pier­de, si-l duce spre un capat de drum, nu acelasi lucru putem spune si de nebun care dimpotriva, ii aminteste fiecarui membru a comunitati in care traieste adevarul sau, repetandu-se mereu. In acest scop, alienatul memtal joaca un rol principal pe scena unei comedii in care fiecare ii insala pe ceilalti si se pacaleste pe sine, insa in acelasi timp, acesta este de fapt comedia de gradul al doilea, unb fel de inselatorie a inselatoriei. Celor care au interese ascunse, care se adapostesc in spatele unui asemenea om nu sunt niciodata in siguranta iar secretele sale pot fi dezvaluite in orice clipa si asta datorita faptului ca nebunul spune, in limbajul lui de neghiob, care nu are aspect de ratiune, cuvintele ratio­nale care puse cap la cap au o legatura. De cele mai multe ori, specialistii psihiatri in special, au concluzionat faptul ca un asemnea alienat le vorbeste indragostitilor despre dragoste, tinerilor despre adevarul vietii, orgoliosilor, insolentilor si mincinosilor despre realitatea in care traiesc si tocmai de aceea se doreste eliminarea lor din randul celor sanatosi pentru a nu-i influenta si a perturba echilibru din viata sociala.

De nenumarate ori s-a spus ca nebunia se afla pentu o clipa in fiecare individ in parte, indiferent de comunitatea din care provine, de meseria pe care o are de interesele pe care le urmareste sau in functie de alte criterii deja stabilite. Uneori, nebunia se observa atunci cand un individ se apropie de ceasul mortii dar si in acesta urma sa fie readus la intelepciunea spectacolului mortii. Intr-o asemenea situatie, intelepciunea in a denunta peste tot ceea ce reprezinta nebunia. In apropierea ceasului mortii nebunii se vad deja morti si considera ca nu mai sunt nimic altceva decat niste oameni aproape morti, pentru care sfarsitul este aproape.

Atunci cand se constata ca lepra si problemele i-au atins pe unii oameni acestia erau lasati in libertate. Insa poate multi au fost cei care s-au intrebat ce insemna pentru un nebun al secolului al XV-lea liberatea, si s-a ajuns la concluzia ca aceasta era un lucru prea putin folositor pentru acesta. Daca pentru un condamnat dorinta de a deveni liber era una dintre cele mai mari, nu acelasi lucru se poate spune si despre bolnavii psihic care il libertate dadeau si mai mult frau liber fantasmelor nebuniei. Lasat sa-si poarte singur de grija, intr-o realitate mai sumbra decat parea si datorita afectiunilor pe care le suferea, omului bolnav psihic i se dezvolta o latura animalica. Prin intreaga sa existenta, "animalitatea s-a sustras domesticirii prin valorile si simbolu­rile umane; si desi acum ea este cea care il fascineaza pe om prin dezordinea sa, prin furia sa, prin bogatia de monstruoase imposibili­tati, tot ea dezvaluie intunecata minie, nebunia stearpa care se afla in inima oamenilor."[14]

Nebunia se ascunde in lume in umbra celor mai firesti lucruri, cele mai simple gesturi si cele mai complexe comportamente ascund o oarecare doza de nebunie. Important este insa, ca semenii, comunitatea in care un nebun isi duce existenta sa-l tolereze si sa-l accepte in randurile ei si asta pentru ca nebunia nu este o boala transmisibila de care sa se teama indivizii. Datorita acestui fapt, societatea nu ar trebui sa-i alunge pe acesti bolnavi ci sa incerce sa-i reabiliteze si sa-i reintegreze in societate la fel cum se intampla si in cazul leprosilor. Aceasta lume calma poate cadea cu usurinta prada nebuniei si la fel de usor poate fi stapinita de un asemenea comportament. In cea mai mare parte, ea isi desfasoara pe fata naivele se­ductii in ochii inteleptului, iar acesta, fara sa-si dea seama poate cadea prada unor asemenea sentimente. Asa ca oricine poate ajunge in postura de nebun de aceea nu e nevoie sa fie exclus din randul societatii, pentru ca ;la randul sau sa nu ajunga intr-o postura de acest gen. Datorita acestui lucru, nebunia nu mai reprezinta o simpla ciudatenie familiara a lumii, o ciudatenie a societatii acelor vremuri si poate o ciudatenie a lumii actuale. Ea este de fapt, numai un spectacol binecunoscut spectatorului strain si care se doreste evitat de cei din interiorul comunitatii in care asemenea oameni isi duc traiul.

Daca in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, oamenii erau judecati prin prisma legilor formulate si cunoascute, iar intreaga activitate juridica se afla sub tutela suveranului, in secolul al XVI-lea oamenii erau mereu supusi unei legitati supreme insa in acelasi timp se supuneau si bolilor, maladiilor si greutatilor lumii in care traiau. Privind lucrurile din aceasta perspectiva, e posibil ca oamenii sa-i fie supusi acestei probleme care se intindea cu pasi rapizi la toate clasele societatii, insa domnia acestei maladii urma sa fie totdeauna meschina si relativa si acest lucru, fata celui neatins de aceasta boala urma sa se dezvaluie in mediocrul sau adevar. Pentru cel inca neatins de nebunie, si care inca nu era exclus din societate, aceasta stare urma sa devina un simplu obiect al manipularii unei stari si a unei conditii sociale, insa in acelasi timp poate conduce si la modul cel mai rau de a deveni obiectul deriziunii sale. O boala de natura psihica, care atinge apogeul prin excluderea din societate pe membrii atinsi de aceasta afectiune poate avea ultimul cuvint, dar care de fapt nici macar nu este niciodata ultimul cuvint al adevarului si al lumii. In acest scop, discursul prin care se justifica un alienat mental nu apartine decit unei constiinte critice a omului.

Fiecare perioada ramane in istorie prin ceea ce evenimentele car eo caracterizeaza lasa in urma. De aceea, probabil ca si secolul al XVIII-lea a fost marcat de libertinajul care caracteriza societatea acelor vremuri. Insa, libertinajul presupunea folosirea ratiunii alienate in neratiunea inimii. Se poate considera de fapt, ca "luminile si libertinajul s-au suprapus in secolul al XVIII-lea dar fara a se confunda. Impartirea simbolizata de internare facea cal municarea lor dificila. Libertinajul, in epoca in care Luminile triumfau, a dus o existenta obscura, tradata si haituita, aproape imposibl de formulat."[15]

Datorita acestor motive, libertinul trebuia sa se plaseze in rolul principal al unor asemenea servituti. Conform acestui principiu, persoana care se bucura de libertinaj este convins ca oamenii nu sunt in totalitate liberi, iar pentru ca, sunt inlantuiti de le­gile naturii, acestia nu sunt decat sclavii acestor legi primare. Datorita acestui mod in care stau lucrurile nu e un paradox ca persoanele cu principii se alatura libertinilor. Un exemplu demn de luat in calcul este si situatia care se intampla in internarea clasica cand in ospici se gaseau tot felul de caractere si de oameni.

Atingand un oarecare stadiu al nebuniei, omul atins de aceasta problema are impresia si crede ca vede clar si ca este masura dreapta a lucrurilor, tocmai din acest motiv societatea nu-l mai accepta pentru ca nu se vrea ca adevarurile si substraturile existentei oamenilor care traiesc intr-un anumit mediu sa nu fie date peste cap. In acelasi timp, nebuneasca este idea de renuntare la lume, la societate, din partea individului atins de aceasta problema insa in acelasi timp, nebunie acel abandon total in fata vointei obscure a lui Dum­nezeu, precum si acea cautare al carei capat nu e cunoscut - sint tot atitea vechi teme indragite de mistici. Din acest considerent, "fiecare lucru arata doua fete: () asa ca ceea ce la prima vedere apare ca fiind moartea, daca privesti mai adinc, apare ca fiind viata, precum, dimpotriva, ceea ce parea a fi viata, este moarte; frumosul pare urit, bogatia - saracie lucie, infa­mia - glorie, stiinta - nestiinta cu un cuvint le vei gasi pe toate pe dos cind vei deschide Silenul. Nimic care sa nu se fi cufundat in contradictia imediata, nimic care sa nu incite omul sa adere spon­tan la propria sa nebunie."[16]

In cadrul societatii starea de nebunie aduce numeroase prejudicii si prin faptul ca nebunia nebunia sanctioneaza efortul ratiunii iar acest lucru se intampla datorita faptului ca aceasta facea deja parte din acest efort precum vivacitatea imaginilor, violenta pasiunii. Ele sunt doar cateva dintre instrumentele cele mai periculoase, si asta datorita faptului ca sunt cele mai ascutite, ale ratiunii. Acea mare retragere a spiritului in el insusi, reprezinta o cale care conduce la instaurarea starii de nebunie, cu tot ce aceasta presupune.

In societate legile care guverneaza ii intreaga existenta tin in mare parte de latura morala a lucrurilor. In acest sens, lumii morale in care ar dori sa traiasca indivizii ii apartine si nebunia dreptei pedepse. In acest context, aceasta "pe­depseste, prin dezordinile spiritului, dezordinile inimii. Dar are si alte puteri: pedeapsa pe care o aplica se multiplica pe ea insasi, in masura in care, pedepsind, ea dezvaluie adevarul. Dreptatea acestei nebunii consta in aceea ca e veridica."

Dementa era drastic pedepsita in societate prin faptul ca oamenii care sufereau de acest lucru erau eliminati din randul celor sanatosi. Acestia erau imbarcati pe o asa numita "Corabie a nebunilor" si erau trimisi din societatea in care traiau intr-o alta zona sub sigla de pelerini. Pentru intreaga societate "Corabia Nebunilor" reprezenta o imagine a unui aspect mitologic si de fapt era un simbol al sfarsitului Evului Mediu datorita trrimiterii spre alte meleaguri.

Totusi, societatea desi intr-o prima faza nebunii erau exilati si trimisi in alte zone in timp, societatea a inceput sa-i inteleaga si sa le accepte in mare parte comportamentul. Tocmai de aceea, la aproximativ un secol dupa acel destin al "barcilor nebuniei" apare si tema "Spitalului Nebunilor". "Acolo fiecare cap vid, fixat si ordonat dupa adevarata ratiune a oamenilor, exprima, prin exemplu, contradictia si ironia, limbajul dedublat al intelep­ciunii: Spitalul Nebunilor incurabili in care sint deduse punct cu punct toate nebuniile si maladiile spiritului, atit ale barbatilor, cit si ale femeilor, lucrare pe cit de utila pe atit de odihnitoare si necesara deprinderii adevaratei intelepciuni."[18]

Se considera ca fiecare individ, in functie de comportamentul pe care il afioseaza si de temperamental pe care il are detine o doza mai mare sau mai mica de nevunie la fel cum si fiecare forma de nebunie isi gaseste aici locul rezervat, insemnele si clasa sociala din care face parte. Aceasta lume de la inceputul secolului al XVII-lea era o adevarata gazda pentru nebunie.

In plan real, si din analizele facute s-a ajuns la concluzia conform careia, omul poate fi considerat nebun in orice moment, dat fiind faptul ca "gandirea ca exercitare a suveranitatii unui subiect care se pune in situatia de a percepe adevarul, nu poate fi smintita. S-a trasat o linie de departajare care in curind va face imposibila experienta, atit de familiara Renasterii, a unei Ra­tiuni nerationale, a unei rationale Neratiuni."[19]

In societate, pentu ca se dorea neaparata internare a bolnavilor sau excluderea acestora din randul celorlati oameni pe care i-ar putea afecta intr-o oarecare masura prin comportamentul pe care il au sau prin lucrurile pe care le stiu si le pot aduce in fata publicului. Totusi aceasta internare a alienatilor in centrele specializate care au fost initial centre de ingrijire a leprosilor, poate fi o sursa de scandaluri in intrgul teritoriu european. Aceasta internare nu se facea in cele mai bune conditii tocmai de aceea un val de revolte s-a produs la nivelul societatii. Marturii ale acestei experiente aratau ca bolnavii stateau goi sau acoperiti in zdrente pe podelele umede ale camerelor unde erau adapostiti. Nu existau paturi precum nici conditiile de igiena nu erau bune. Dormeau pe paie si erau hraniti in bataie de joc, aveau pana si portie la apa, iar atunci cand aceasta le era atat de necesara nu li se dadea pentru a-si stinge setea precum nici lucruri necesare traiului decent nu aveau. Acestea erau doar cateva din conditiile in care acesti oameni traiau, poate niste conditii mai proaste decat cele in care ar fi trait niste animale. Si pe buna dreptate, cand afli de asemenea conditii in care erau tratati niste oameni, fie ca erau nebuni, fie ca erau sanatosi sau aveau alte probleme erau in fond oameni, iar drepturile lor erau incalcate tocmai prin dorinta de a-i "trata" cum sa nu te revolti. In acelasi timp, femeile nu beneficiaza de un tratament special in sunsul ca pentru acestea nu exista o sala anume rezervata. Insa pentru a-i proteja pe ceilalti si pentru a se crea ideea unei alte incaperi "s-a construit in marea incapere a celor suferind de fe­bra un mic perete despartitor, si acest colt grupeaza sase paturi mari cu cite patru locuri si opt paturi mici"

Moralitatea in care cresteau tinerii, moralitatea unei in tregi societati era incalcata si tocmai de aceea se iscau scandaluri pe fondul situatiei in care traiau niste oameni, membrii ai societatii. Mai mult, oamenii puteau deveni speriati de ideea ca in orice moment ar putea ajunge intr-o asemenea situatie, fie ca pe motiv real sau nu. Exista posibilitatea ca de cele mai multe ori in spatele zidurilor internarii sa nu se gaseasca doar saracie si nebunie, de multe ori se gasesc acolo si chipuri mult mai variate dar si siluete usor de recunoscut. Indiferent ca erau invalizi sau nu, bolnavi convalescenti, curabili sau incurabili, in cadrul acestor institutii, care erau de fapt finantate de catre stat isi duceau existenta toate aceste categorii de bolnavi. Insa este de rematrcat ca nu se lupta nimeni pentru recuperarea lor ci mai degraba era vorba de "a-i primi, de a-i gazdui, de a-i hrani pe cei care se prezinta singuri sau pe cei care sint trimisi de autoritatea regala sau judiciara; trebuie de asemenea vegheat la subzistenta, la buna ingrijire, la ordinea generala a celor care nu si-au putut gasi locul aici, dar ar putea sau ar merita sa si-1 gaseasca. Aceasta grija este incredintata unor directori numiti pe viata."[21]

Eliminarea nebunilor din cadrul societatii se facea prin trimiterea lor in ospicii care aratau mai mult ca niste inchisori. Daca intr-o temnita cei de acolo isi merita pedeapsa si traiul asa cum era el, un bolnav nu cred ca ar trebui sa sufere un asemenea tratament atat timp cat nu a atentat la o alta persoana si cu atat mai mult cu cat este inchis in centre ce ar trebui sa apartina sistemului sanitar si nu celui judiciar. Desi ei nu aveau aproape nicio vina pentru imbolnavirea lor, nimeni nu ar avea dreptul sa-i dispretuiasca si sa-i trateze ca pe animale. Erau dusi acolo si lasati in seama unor "temnicieri" cu privirea lor brutala care ii urmarea in orice clipa, dar si in niste conditii greu de descris. Incaperile erau stramte, murdare, infecte, fara aer si fara lumina, toate acestea semanau mai multe cu niste lagare de exterminare decat cu spitale sau locuri in care se dorea recuperarea unor bolnavi nu pentru altceva ci doar pentru ca erau oameni si in acelasi timp membrii unei societati care in acelasi timp ii vrea acolo. Prin modul in care arata, prin comportamentul pe care cei din interior il prezinta si prin felul in care bolnavii sunt inchisi spitalul nu mai este considerat un asezamant medical. Foucault, in "Istoria nebuniei" vede in aceste ospicii "o structura semijuridica, un fel de entitate administrativa care, alaturi de puterile deja constituite si in afara tribunalelor, decide, judeca si executa."[22]

Analizand situatia in amanunt, nici macar nu stim daca e bine sau rau ca alienatii sa ajunga in adaposturi ale statului pentru "tratarea" lor, care nu erau altceva decat niste vagauni in care ar fi putut fi inchise cu succes cele mai feroce fiare salbatice. Pe de o parte, comunitatea dorea eliminarea unor persoane cu un asemenea handicap din randul celor sanatosi, pentu ca acestia sa nu fie distrasi de nebuni care tin mereu acelasi discurs si pentru ca acestia din urma sa nu devina agresivi si sa se transforme in niste criminali care umbla in libertate. In acest context se dorea eliminarea pericolului si in acelasi timp protejarea comunitatii de diversele probleme ale vietii de zi cu zi, iar nebunii reprezentau intr-adevar o problema. Pe de alta parte, se revolta impotriva celor care le oferea acestor bolnavi conditii de trai dintre cele mai josnice si incerca sa-si protejeze membrii comunitatii desi acestia erau bolnavi psihic si poate ca la un moment dat ar fi facut rau in societate. Deci, in acest context, membrii comunitatii joaca un dublu rol, pe de o parte ii impinge pe acesti bolnavi in asemenea conditii de trai, insa pe de alta parte le ia apararea atunci cand limita decentei este cu mult depasita in sens negativ. Se revolta cu atat mai mult atunci cand realizeaza ca acele ospicii sunt "creatiile" guvernelor si pentru care se cheltuiesc sume exorbitante in scopul intretinerii, desi conditiile din interiorul lor spun cu totul altceva. Ba mai mult, cei care se ocupau de administrarea unor asemenea spitale, directorii, erau considerati un fel de teminiceri nu doar pentru ca ingradeau liberatatea alienatilor mintal ci mai mult, acestia amenajau aceste locatii ("spitale") precum niste sali de tortura cu stalpi, lanturi, beciuri si alte asemenea "accesorii". De fapt, ei dispun de sume de bani pe care le investesc dupa cum cred de cuviinta, insa nu in instrumente medicale ci mai ales in instrumente care promoveaza violenta pentru a-i calma pe cei bolnavi. Astfel, am putea considera spitalele drept centre de corectie unde se aplica pedepse. Tot interesul in amenajarea unor asemenea locatii il aveau puterea regala si burghezia, pentru a scapa de cei multi care desi nu aveau un cuvant important de spus in cadrul societatii, reprezentau o forta prin numarul lor, care bera suficient sa fie provocata pentru a riposta. Insa cele doua puteri, cea regala si burghezia isi imparteau intre el sarcinile dar si izbanda si de aceea limita interesul Bisericii, care datorita valentelor crestine, in mod cert ar fi ripostat la modalitatile de tratare a bolnavilor. Totusi, Biserica se implica prin reformarea unitatilor spitalicesti si mai ales prin acordarea de sponsorizari acestor institutii, ajutata fiind si de fundatiile sale. In plus, este justificata ideea transformarii unor asemenea spitle in locatii de aplicare a tehnicilor punitive pentru cei care sufera si asta se demonstreaza inca o data prin accea ca "despre cele care vor interveni pentru ce se intampla in afara, ele vor fi executate in forma si continutul lor, in ciuda oricaror impotriviri sau apeluri facute sau ce ar putea fi facute si fara a renunta la ele, pentru care, in ciuda oricaror interdictii si interventii, nu va fi altfel. Suveranitate aproape absoluta, jurisdictie fara apel, drept de executie in fata caruia nimic nu poate prevala - Spitalul."

Dupa implicarea Bisericii in viata spitalelor lucrurile incep sa se miste si incep sa ia o turnura favorabila prin aceea ca oamenii incep sa fie tratati prin prisma drepturilor lor si nu a bolii cu care sunt obligati sa "defileze". Astfel, fiecare din acele adaposturi functiona precum manastirile si asta pentru ca aici se faceau slujbe, rugaciuni si meditatii ceea ce ii tinea ocupati pe cei suderinzi si intr-o oarecare masura le alina o parte din probleme. Ba mai mult chiar, aceste centre incepeau sa cunoasca si o alta latura a devoltarii lor si aceasta facea referire la faptul ca jucau un rol de asistenta pentru cei saraci. Insa chiar si asa, chiar si dupa implicarea Bisericii in viata interioara a lor, aceste spitale erau dotate in continuare cu celule de detentie precum si cu sectii de constringere unde sint inchisi pensionarii. Se poate spune ca mai mult acestea erau un fel de azile pentru batrani si asta pentru ca regale sau familia plateau pentru ei un fel de cota care finanta activitatea acestor centre pe durata in care pensionarul se afla aici. Insa nu oricine putea ajunge in asemenea centre, cid oar acei care primeau dispozitie de la rege sau din partea justitiei. Asemena centre se inmultesc in timp, si asta pentru ca iau nastere in incinta fostelor leprozii, iar activitatea lor era in mare parte sustinuta pe baza bunurilor leprosilor care si-au dus la un moment dat traiul aici. In acelasi timp, aici nu erau inchisi doar batrani si bolnavi pe care boala ii impiedica sa munceasca ci si persoane care ramaneau fara loc de munca si ar fi vrut sa faca fata problemelor vietii din afara acestor centre. Prin inchiderea lor in centre specializate se considera ca li se acorda un avantaj fata de cei cu o conditie sociala asemanatoare dar care nu puteau beneficia de un asemenea tratament. De aceea se poate vorbi de o noua forma de a " elibera pensionarii dintr-o lume care nu e, pentru slabiciunea lor, decit o invitatie la pacat, de a-i aduce la o singuratate care nu vor avea drept tovarasi decit "ingerii pazitori' incarnati in prezenta cotidiana a supraveghetorilor lor: acestia, intr-adevar, le aduc aceleasi servicii pe care le fac in mod invizibil ingerii lor pazitori: cunoasterea, instruirea, consolarea si obtinerea mintuirii lor."

In acest sens, Spitalul nu avea doar aspectul unui atelier de munca fortata pentru a-si plati intr-un fel faptul ca erau primiti in astfel de centre, ci mai degraba arata ca o institutie moralacare avea drept sarcini majore slefurirea si educarea comportamentului uman si in acelasi timp sa corecteze o anumita "vacanta". Insa nu neaparat aceasta colaborare si reeducare a oamenilor in asemenea centre este considerata un mod de pedepsire a celor adunati aici ci mai degraba o remodelare a comportamentului lor.

Societatea si membrii unei comunitati la nivelul Europei vad in practica internarii un fel de reactie fata de mizerie, de patos si de lumea in care se traia la acea vreme. O lume plina de boli incurabile si saracie, iar pe fondul acestora, de probleme de ordin juridic. Insa internarea era privita ca un raport al omului intre ceea ce este si ceea ce poarta inuman in existenta sa. "Saracul, mizerabilul, omul care nu poate punde de propria existenta a dobindit in cursul secolului al XVI- lea o figura pe care Evul Mediu n-ar fi recunoscut-o. Renasterea a deposedat mizeria de pozitivitatea sa mistica. Si printr-o dubla traiectorie a gindirii, care ii ia Saraciei sensul ei absolut iar Caritatii valoarea preluata de la aceasta Saracie salvata."[25]

Analizand aceasta situatie s-ar putea spune ca specific acestei perioade mizeria si traiul greu incepuse sa se redreseze situatia iar mizeria a inceput sa-si piarda sensul mistic. Insa, lumea este intr-o continua miscare si reorientare a tuturor activitatilor pe care le desfasoara tocmai de aceea, dupa ce perioada razboiului de treizeci de ani a trecut iar fenomenul legat de nebunie a fost stopat in mare parte, o alta problema a aparut, iar societatea a trebuit sa se confrunte cu ea. Aceasta era legata de efectele renasterii unei economii cu probleme si tocmai de aceea, un val al cersetoriei si al trandaviei era urmatorul impas pe care lumea moderna trebuia sa-l infrunte. In plus, pana spre mijlocul secolului al XVII-lea toate aceste probleme erau suplimentate de cresterile regulate de taxe care aveau un efect negativ asupra manufacturii si care contribuia intens la cresterea somajului. Acestea reprezentau cateva din problemele cu care se confrunta societatea acelor vremuri si care atingeau un punct culminat prin crizele economice care afectau lumea occidentala, prin scaderea salariilor, aparitia si cresterea somajului, rarefierea monedei - acesta era un ansamblu de fapte care caracteriza criza economica spaniola.

In functie de problemele cu care se confrunta societatea spitalele primeau si alte functiuni. De aceea, luand in considerare faptul ca lumea economica era afectata de crize financiare si pentru ca numerosi oameni au ramas fara loc de munca, se dorea protejarea acestora si tocmai din acest considerent, pentru o periooada destul de lunga de timp spitalul general si casa de corectie primeau drept functiune ca centru de adapostire a somerilor, a celor fara lucru si a vagabon­zilor. Dat fiind faptul ca problemele financiare apareau mereu in acea perioada, ori de cate ori se producea o criza si numarul saracilor crestea rapid, societatea, pentu a-si proteja membrii, dadea caselor de internare o noua functiune, cel putin pentru o vreme, cea de protejare a celor fara adapost si cu numeroase probleme de natura financiara. Totusi ar mai fi de mentionat ca in afara perioadelor de criza, internarea intr-un asemenea loc avea un alt sens. De aceea, functia sa de represiune pare sa fie dublata de o noua utilitate. "Nu mai e vorba de a-i inchide pe cei fara ocupatie, ci de a da de lucru celor in­chisi si a-i face astfel sa contribuie la prosperitatea tuturor. Alternanta e clara: mina de lucru ieftina, intr-o vreme de maxima ocupare a locu-. rilor de munca si de crestere a salariilor; si, in perioadele de somaj, resorbtia lenesilor si protectia sociala in fata agitatiei si a rascoalelor."[26]

In epoca clasica internarea era o metoda care avea un dublu rol in societate prin ceea ce era si prin ceea ce presupunea existenta sa. Pe de o parte internarea putea diminua efectul somajului intr-o economie care trecea prin crize financiare care afectau din ce in ce mai mult activitatea oamenilor. In acelasi timp, prin atenuarea somajului, internarea contribuie si la limitarea efectelor sociale cele mai vizibile in plan practic. Pe de alta parte, un alt efect al internarii era acela de a actiona asupra pietei mainii de lucru si asupra preturilor dat fiind faptul ca o mare parte a oamenilor era din caregoria celor fara ocupatie. De aceea, putea spune ca internarea reprezenta un motiv, o forta care actiona pe piata pentru a limita efectele saraciei, a traiului greu si a tuturor problemelor de natura economica din societate. In acest context, se pare ca munca se afla in opozitie cu saracia, iar marimea uneia dintre acestea doua se afla in raport de inversa proportionalitate cu a celeilalte. Insa, munca este considerata nu doar o forta care produce si care incearca sa limiteze efectele saraciei si mai ales o metoda de seductie morala, un motor care stimuleaza parcurgerea unor pasi spre mai bine, iar eficacitatea muncii este recunoscuta pentru ca se intemeiaza pe transcendenta sa etica. In acelasi timp, munca este considerata o metoda de penitenta, o pedeapsa pentru cei lenesi si un mod de a-si "plati cazarea" pentru cei internati, insa in acelasi timp, munca a dobandit si putere de rascumparare. Asa cum pentu cei incarcerati munca era un mijloc de a castiga niste bani pe care ii puteau folosi dupa ispasirea pedepsei, la fel si pentru cei internati, munca era o metoda prin care isi puteau duce viata in asemenea locatii pentru ca si acestea aveau nevoie de bani pentru intretinere sau munca in acest scop.

Izgonirea din societate si inchiderea in centre specializate nu era neaparat un mijloc de pedepsire ci mai cu seama era o metoda de educare a celor prezenti acolo sa fie responsabili. La fel cum se intampla si in cazul celor inchisi, societatea nu-i alunga definitiv, insa isi doreste ca acestia sa se reabiliteze si sa fie pregatiti sa faca fata problemelor de zi cu zi referitor si la starea financiara precara. Datorita acestei situatii si din dorinta ca oamenii sa se alinieze la dorintele societatii apare necesara cerinta internarii, indiferent daca este economica sau morala sau economica si morala in acelasi timp, pentru ca toata aceasta activitate ar fi fost mulata in jurul anumite experiente a muncii. Munca si lenea sunt doi factori esentiali care au avut o contributi importanta in societate prin aceea ca au trasat in lumea clasica o linie de despartire care s-a substituit unor boli precum lepra si bolile venerice cu care societatea s-a confruntat o buna perioada de timp. De aceea, pentru ca indivizii sa invete ceva in plus, din punct de vedere al experientei profesionale, azilul a luat in mod riguros locul leprozeriei. Pe aceasta baza s-a reinnoit legatura cu vechile rituri de excomunicare. Insa in mare parte s-a constatat ca nebunii fusesera inclusi in marea proscriere a lenei, tocmai de aceea era mai simplu pentru ei sa fie inclusi in centre specializate chiar daca conditiile de aici nu erau dintre cele mai bune, decat sa fie nevoieti sa-si duca singuri traiul in societate. Si asta deoarece in libertate traiul putea fiu mult mai greu daca fiecare avea o familie de intretinut iar crizele economice nu le asigurau conditii de munca datorita efectelor perturbatoare din societate. In acest scop, somerii sau cei care se considerau alienati, inca de la inceput, "isi vor avea locul alaturi de saraci, buni sau rai, si de lenesi, voluntari sau nu. Ca si acestia, vor fi supusi unor reguli de munca obligatorie; si s-a intimplat nu o data sa faca figura aparte in aceasta strimta uniforma. in atelierele in care erau amestecati, s-au evidentiat singuri prin incapacitatea de a munci si de a urma ritmurile vietii colective."

Nu de putine ori, munca, atat pentru condamnati la detentie cat si pentru bolnavii psihic, inchisi in centre specializate era privita ca asceza, ca o pedeapsa ce venea sa suplimenteze conditia in care se aflau in acel moment, ba de ce nu chiar era considerata un semn al unei atitudini sufletesti. Era o conditie pentru a beneficia de un trai mai bun sau poate chiar de o eliberare mai rapida si asta din doua motive esentiale, primul ar fi acela ca individul putea fi din nou util societatii, iar cel de-al doilea motiv se lega de faptul ca fiind un membru al grupului, individul era subscris marelui pact etic al existentei umane si astfel se constata ca acesta putea trai dupa reguli fara a le incalca si fara a abuza de libertatea care i se acorda.

In mod cert, practica a demonstrat ca societatea incerca o "debarasare" de acesti indivizi si tocmai de aceea s-a ajuns la concluzia ca "internarea, in formele ei primitive, a fost un mecanism social si ca acest mecanism a functionat pe o suprafata foarte mare, pentru ca el s-a extins de la reglementarile comerciale elementare la marele vis burghez al unei cetati in care ar domni sinteza mtoritara a naturii si a virtutii."[28]

Dorinta de a scapa de ei venea din nevoia burgheziei si a nobilimii de a fi inconjurata numai din oameni care nu le-ar fi pus in pericol existenta prin modul in care vietuiau si prin acela in care isi duceau la indeplinire sarcinile pe care le primeau. Insa si din punct de vedere economic se dorea inchiderea acestora pentru ca cei care se aflau in slujba marilor nobili sa nu mai fie intretinuti de acestia si nici sa nu cerseasca pe la portile lor. De aceea, daca ar fi stiut sa degajeze legatura evidenta care lega politia internarii de politica comerciala, e foarte probabil ca ar fi gasit acolo un argument suplimentar in favoarea tezei lor si implicit in favoarea nevoii de a-i exploata pe acestia fara macar ca ei sa realizeze aest lucru si crezand ca muncesc pentru a se intretine in centrele specializate.

Intr-o alta ordine de idei ar trebui sa se inteleaga ca internarea in ospicii nu avea un rol negativ, de excludere din comunitatea in care bolnavii traiau si nici din intreaga societate, ci mai degraba avea un rol pozitiv de organizare. O asemenea afirmatie se baza in special pe practicile si regulile sale, care au constituit un adevarat domeniu de experienta care si-a avut unitatea, coerenta si functia sa. In acelasi timp, internarea a fost o activitate care a pus alaturi, "intr-un cimp unitar, personaje si valori intre care culturile precedente nu percepusera nici o asemanare; le-a decalat imperceptibil spre nebunie, pregatind o experienta - a noastra - in care se vor semnala ca integrate deja in domeniul de apartenenta al alienarii mintale."[29]

Totusi, la fel ca si in incinta inchisorilor si in asa-zisele spitale numeroase categorii sociale isi duceau traiul precum si numeroase tipuri de oameni. Aici, pentru aproximativ o suta cincizeci de ani, au putut convietui fara probleme venerici alaturi de smintiti (bolnavii psihic), in aceeasi incinta. Insa acestora li se lasa un anume stigmat care urma sa tradeze pentru totdeauna constiinta moderna.

O alta problema a lumii moderne care incepe odata cu cla­sicismul, fixeaza o alta optiune: dragostea din ratiune si cea din ne­ratiune. Opera lui Foucault trateaza din aceasta perspectiva si tema legata de homosexualitate carte de fapt apartine celei de-a doua componenta (dragostea din neratiune). "Astfel, putin cite putin, ea se asaza printre stratificarile nebuniei. Se instaleaza in ne­ratiunea epocii moderne, plasind in miezul oricarei sexualitati ne­cesitatea unei optiuni in care epoca noastra isi reafirma neincetat ho-tarirea. in lumina ingenuitatii sale, psihanaliza a vazut bine ca orice nebunie isi are radacina intr-o sexualitate tulburata; dar asta nu are sens decit in masura in care cultura noastra, printr-o optiune care ii caracterizeaza clasicismul, a plasat sexualitatea pe linia de separare fata de neratiune."[30]

In timp, datorita dorintei de retragere din viata sociala numerosi nobili si persoane din randul burgheziei isi doreau sa ajunga in asemea ospicii, pentru a scapa de problemele vietii cotidiene. De aceea, internarile nu se faceau doar in randul celor saraci, celor nebuni, vagabonzilor si celor fara adapost, numarul acestora crescand in permanenta si in randul persoanelor din clase sociale ceva mai inalte. Daca pentru cei de la baza societatii, problemele se legau in special de pierderea locurilor de munca si de nevoia de a se adaposti undeva la nivelul burgheziei, problemele pentru care cereau internare aveau legatura mai ales cu viata sentimentala, dezmatul, risipa, casatoria rusinoasa, erau doar cateva dintre motivele cele mai frecvente ale internarii. De aceea, puterea de represiune nu are de fiecare data legatura cu justitia precum nu de fiecare data are legatura cu religia, aceasta putere care a fost legata direct de autoritatea regala, nu reprezinta doar arbitrarul despotismului ci si caracterul riguros al cerintelor manifestate in randul familiilor. Pentru a-si rezolva problemele in mod corect si cat mai bine, internarea a fost lasata de monarhia ab­soluta la discretia familiei burgheze. De aceea, daca o familie vede crescand un individ cu un comportament josnic incearca sa-l aduca pe calea cea buna prin reintegrarea sa in societate dupa ce a fost "tratat" in asemenea centre. Indiferent de modul in care se doreste tratarea acestor simptome, de nebunie, s-ar putea crede ca aceasta dezvaluie un secret de animalitate care e adevarul ei, si in care, intr-un fel, se resoarbe.

Motivele pentru care majoritatea bolnavilor indiferent de conditia lor sociala, erau internati in centre specializate variau in functie de clasa sociala din care faceau parte. Aceste motive porneau de la "culpabilitate si pateticul sexual pina la vechile ri­tualuri obsedante ale invocarii si ale magiei, pina la seductia si de­lirurile legii inimii, se stabileste o retea subterana care contureaza un fel de fundamente secrete ale experientei noastre moderne in legatura cu nebunia."[31] Acestea erau doar cateva dintre cele mai importante motive pe baza carora se pune un diagnostic pentru internare.

In societate, problemele nu se lasa asteptate nici macar o data, fie ca este perioada Evului Mediu, fie ca este cea a Renasterii sau oricare alta perioada, si oricand exista posibilitatea de a se simti punctele fragile ale lumii, precum si amenintarea smintelii. In cele doua perioade mentionate anterior oamenii incepusera sa se teama de problemele iesite in evidenta dar si mai mult de cele care se aflau inca ascunse, care le obsedase serile si noptile si care au avut sau ar fi putut sa aiba un efect dezastruos asupra formarii lor ca indivizi membrii ai comunitatii din care faceau parte. Intr-o alta perspectiva, se considera ca desi pe langa era atat de prezenta in societate si pentru ca era o problema atat de presanta, lumea smintelii era mai greu perceputa; era simtita, temuta, recunoscuta chiar inainte de a fi acolo; era visata si prelungita la infinit in peisajele reprezentarii insa pentru a o descoperi era nevoie de motivatie.

In cazul condamnatilor, inchiderea si privarea de libertate vine ca o pedeapsa pentru o fapta savarsita, insa, in ceea ce priveste cazul inchiderii unor persoane in azile, sau ospicii speciale reprezinta dorinta membrilor unei comunitati de a-si trata bolnavii sau mai degraba de a scapa de ei. In acest context, a inchide pe cineva intr-un spital pe motiv ca el este "furios', insa fara a preciza daca acesta este bolnav sau poate chiar criminal. Aceasta este una dintre puterile pe care ratiunea clasica si le-a acordat siesi, in experienta pe care a trait-o in raport cu neratiunea.

Intr-o epoca care se dorea a fi moderna, si in cadrul spitalelor existau medici si personal specializat, la fel cum si in inchisori existau psihiatri, preoti, medici care se ocupau de starea de sanatate si cea psihica a detinutilor. Existenta unui doctor intr-un Spital general nu se datora nu neaparat constiintei ca in acel loc erau inchisi bolnavi, ci mai ales frici ca cei care erau internati acolo sa nu se imbolnaveasca. Aceasta este considerata a fi un fel de

Daca exista un doctor la Spitalul general, acest lucru nu se dato­reaza constiintei ca acolo sint inchisi bolnavi, ci spaimei de a nu se imbolnavi cei deja internati. E teama de faimoasa "febra a inchi­sorilor", tocmaid e aceea, in special in Anglia majoritatea prizonierilor ii contaminasera pe judecatori in timpul sesiunilor de judecata, prin aceea ca se considerau nebuni si isi bineinteles ca trebuiau mai intai tratati si abia apoi sa fie judecati si sa-si exercite pedeapsa. Astfel, pentru societate, acesta era un mijloc prin care indivizii care se faceau vinovati de o anumita fapta aveau posibilitatea de a trage de timp si eventual a scapa de pedeapsa, pentru ca s-a constatat ca cu cat se trage mai mult de timp cu atat procesul devine mai usor, la fel ca si pedeapsa.

Pentru familiile celor bolnavi psihic internarea era un lucru favorabil, mai ales ca nu trebuiau sa le asigure acestora, mai ales pe timpul crizelor economice, hrana, adapost si toate cele necesare unui trai decent. Din cartea lui Foucault reiese ca "smintitilor internati nu le lipsea nimic in afara de numele de bolnavi mintali si statutul medical care li se acorda celor mai vizibili, celor mai bine recunoscuti dintre ei."[32]

In cazul in care s-ar fi facut o expertiza sau o analiza a lucrurilor care aveau sa se produca in acest context, s-ar fi ajuns cu usurinta la o constiinta impacata in ceea ce priveste pe de o parte dreptatea istoriei, iar pe de alta parte eternitatea medicinei. De aceea se poate spune ca medicina era si este in continuare verificata printr-o practica premedicala, in timp ce istoria e justificata printr-un fel de instinct social, spontan, infailibil si pur. Acestor postulate este suficient a li se adauga o incredere stabila in ceea ce inseamna progres pentru a nu mai avea decant a se contura obscura cale care se parcurge intre momentul de la inter­nare - diagnostic tacut pus de o medicina care inca nu a ajuns sa se formuleze - si pana la spitalizare, ale carei prime forme de la incepu­tul secolului al XVIII-lea anticipeaza deja progresul si ii arata in mod simbolic tinta.

Bolnavii care isi duc traiul in ospicii sunt mereu obsedati de ideea unei razvratiri a ceilorlati, a eliberarii unor forte animalice. De cele mai multe ori s-a constatat ca oamenii devin vulnerabili in fata propriilor lor semeni si a ceea ce ei reprezinta intr-un grup. Nebunia isi imprumuta chipul de la masca bestiei. In acest context i-am putea considera pe cei bolnavi niste victime iar, cei care cad prada propriei minti devin din ce in ce mai slabi prin ceea ce reprezinta. Au existat in ospicii cazuri in care datorita gandurilor negre pe care si le faceau, care aveau sau nu un temei bine stabilit trebuiau sa fie sedati sau li se aplicau diverse tratamente fizice sau psihice pentru a nu face rau celorlalti si pentru a nu starni o adevarata revolta in randurile lor. De aceea, "cei legati in lanturi de zidurile celulelor nu sint atit oameni cu ratiunea ratacita, ci bestii cazute prada unei minii natu­rale: ca si cum, in punctul ei extrem, nebunia, eliberata de aceasta neratiune morala in care sint ingradite formele ei cele mai atenuate, regasea, printr-o lovitura de forta, violenta imediata a animalitatii. Acest model al animalitatii se impune in aziluri si le da aspectul de cusca si de menajerie."[33]

Societatea il respinge pe nebun din randurile comunitatii si asta pentru ca in interiorul sau se produc reactii referitoare la modul in care acesta i-ar putea trata pe ceilalti indivizi. Insa, acesta este unul dintre membrii comunitatii si pentru asta cvineva urmeaza sa se ocupe de el intr-o masura oarecare. De multe ori insa, comunitatea inadaptatilor mental este imaginata sub specia unei libertati animale si poate chiar este tratata in acest mod, fie pe ansamblu, fie individual.

Un lucru negativ care de multe ori ii caracterizeaza pe toti membrii comunitatii pentru comportamentul care il afiseaza fata de nebun este si faptul ca nebunul nu mai este tratat ca o fiinta umana ci este analizat prin prisma comportamentul si agresivitatii pe care o are fata de semenii sai. Insa din tot acest lucru exista si o parte pozitiva care se rezuma la existenta acelei indiferente inumane care, in realitate, are valoare de obsesie. Aceasta isi are originile in vechile spaime care, inca din Antichitatea si mai ales in Evul Mediu, au dat lumii animale familiara sa ciudatenie, minu­nile ei amenintatoare si intreaga-i greutate de neliniste surda. Insa, cand vorbim despre aceasta frica animala am putea crede ca aceasta ne insoteste, cu intregul ei peisaj imaginar, perceptia nebuniei, care nu mai are acelasi sens ca in urma cu doua sau trei secole. Se pare ca metamorfoza animala nu mai este semnul vizibil al puterilor infernale, nici rezultatul unei alchimii diabolice a neratiunii. In acelasi timp, nici animalul din om nu mai are valoare de indiciu pentru un "dincolo'. El insusi a devenit nebunia omului, fara legatura cu nimic altceva decit cu ea insasi: nebunia sa in stare de natura. In acelasi timp, am putea ajunge la o concluzie destul de dureroasa si anume aceea ca "animalitatea care bantuie in nebunie deposedeaza omul de ceea ce ar putea exista uman in el; dar nu pentru a-1 abandona altor puteri, pentru a-1 aseza la gradul zero al propriei naturi. Nebunia, in formele sale ultime, este pentru clasicism omul in raport nemijlocit cu animalitatea sa, fara alta referinta, fara nici un recurs."[34]

Nebunia este o stare de care "se bucura" multi, insa societatea ii poate recunoaste si accepta pe acestia sau ii poate respinge din societate. Insa, in acelasi timp in cadrul comunitatii in care isi duce existenta nebunul nu isi poate "asuma" aceasta stare pentru el insusi ci mai ales pentru ochii unui al treilea participant, doar ca acesta trebuia sa distinga exercitiul ratiunii de ratiunea insasi, in felul in care secolul al XVIII-lea percepe nebunul se amesteca deci in mod inextricabil ceea ce e pozitiv si ceea ce e negativ. In principiu, pozi­tivul nu e altceva decit ratiunea insasi, chiar daca i se atribuie un chip aberant; cit despre negativ, el consta in faptul ca nebunia nu e decit cel mult zadarnicul simulacru al ratiunii. Nebunia este ratiunea plus o extrema subtirime negativa; e ceea ce e mai apropiat de ratiune, si mai ireductibil; este ratiunea afectata de un indiciu de nesters: Neratiunea.

Societatea civila analideaza nebunul si comportamentul acestuia pe baza principiilor enuntate in practica si in raport cu moralitatea actelor si faptelor sale dar si cu ratiunea. "Nebunul e de­geaba nebun in raport cu ratiunea, pentru ea si prin ea, degeaba este ratiune pentru a putea; obiect al ratiunii, distanta pe care a luat-c creeaza probleme; iar aceasta lucrare a negativului nu poate fi put si simplu vidul unei negatii. Pe de alta parte, am vazut ce obstacole a intimpinat proiectul unei "naturalizari' a nebuniei in stilul unei istorii a maladiilor si a plantelor, in ciuda atitor eforturi repetate nebunia n-a intrat niciodata complet in ordinea rationala a speciilor Pentru ca in profunzime domneau alte forte. Forte straine planului teoretic al conceptelor si care stiu sa-i reziste, ajungind in final sa rastoarne."

4. O noua conceptie despre putere

4.1 xxx

Putem spune despre Michel Foucault si de asemenea despre opera sa ca se incadreaza in curentul postmodernist sau poststructuralist si are puternice influente in filosofia si istoria stiintei, psihanalizei si sociologiei.[36]

Datorita preocuparii sale continue de modul de punere in practica a ideilor justitiare, filosoful francez isi propune o analiza a preocuparii de sine in gandirea greaca si romana. In acest context se incearca evidentierea precaritatea modului modern de subiectivare. Prin cea mai mare parte a operelor sale, Michel Foucault se remarca drept un activist de stanga, care manat fiind de dorinta de justitie si de dreptate militeaza pentru drepturile detinutilor. Nu de putine ori, acesta a semnat petitii in scopul reformarii Codului Penal din Franta.

Atunci cand vorbim despre operele scrise de Michel Foucalt este imposibil sa nu face, referire la una dintre cele mai cunoscute carti ale sale, si anume "A supreveghea si a pedepsi. Geneza inchisorii". Aparuta in anul 1975, aceasta abordeaza tema puterii privita din mai multe aspecte. In plus, am putea spune ca o asemenea carte ilustreaza cat de bine era pus la punct sistemul de putere intre 1760 si 1840. Insa este necesar a se lua in calcul ideea ca sistemul a suferit, in timp, transformari, iar problema puterii trebuie tratata din mai multe puncte de vedere precum ar fi tehnicile folosite pentru instaurarea puterii, modalitatile la care se apela pentru exercitarea acestui atribut detinut de unele categorii de oameni (puterea). In aceasta carte, Michel Foucault scoate "la lumina" si o serie intreaga de strategii corporale de a impune pedepsele insa in acelasi timp stabileste raporturile dintre putere si cunoastere. Pe de alta parte, ideile prezentate in aceasta carte reprezinta o investigatie asupra preocuparii de sine. Aici, propriul bine si siguranta infaptuirii actului de justitie in mod corect conduce la organizarea unor practici filosofice care se bazeaza in mai mare masura pe celebra sintagma "cunoaste-te pe tine insuti". Fiind un adept al scriitorilor antici, Foucault incearca sa reformuleze ideile legate de politica vremii, afirmand intaietatea raportarii la sine asupra oricarei alte relatii, inclusiv cea cu statul, si indeamna la afirmarea unei independente ireductibile. Am putea spune despre obiectul acestei carti, ca ilustreaza "o istorie corelativa a sufletului modern si a unei noi puteri de a judeca; o genealogie a actului com­plex stiintifico-judiciar pe care puterea punitiva se sprijina, din care isi extrage justificarile si regulile de functionare, prin care isi extinde efectele si in spatele caruia isi disimuleaza exorbi­tanta singularitate."

Bazandu-ne pe ceea ce inseamna opera lui Foucault pentru omenire ar trebui sa ne punem intrebarea daca o problema a ideologiei la acest autor si cu siguranta acest aspect este atins si am putea chiar spune ca ar exista o problema a ideologiei chiar daca aceasta nu ar aparea drept manifest in niciuna dintre scrierile sale. Pe de alta parte am putea ajunge la concluzia conform careia ideologia reprezinta o problema atunci cand ficare dintre noi dorim sa-l intelegem pe Foucault. In acest scop, putem spune ca el incearca si probabil si reuseste in mare parte sa renunte la a folosi aceasta notiune dat fiind faptul ca o considera inadecvata. Totusi, acest lucru nu inseamna ca filosoful a ignorat in totalitate problema ideologiei.

La o simpla lectura, oricine si-ar da seama ca subiectul lucrarii se concentreaza asupra variatiilor care se produc in societate mai ales in ceea ce priveste aspectul trecerii de la puterea de a pedepsi, (mod in care se manifesta in Vechiul Regim), la puterea de a supraveghea si a disciplina, (asa cum se manifesta in institutiile din secolul al XIX-lea). Indifferent din punctul de vedere din care este privita problema, inclusiv autorul cartii considera ca tehnicile de pedepsire a evoluat in timp. Astfel, ca daca in secolul al XVIII-lea (in anul 1757) pedeapsa fizica, oricat de cruda ar fi fost aceasta, era justificata penrtu acea perioada si acceptata atat de infractor cat si de judecator si asa-zis-ul "public", in secolul urmator problema pedepsirii era pusa din punctul de vedere al ingradirii libertatii individului. In primul caz, cea mai grava pedeapsa, cea prin asasinat, este prezentata in carte mai mult ca o crima odioasa, savarsita fara remuscari. In acest sens, privind problema influentati de sentimente ajungem sa vedem in infractor (acel posibil calau), o victima, iar de aici, "executia publica incepe sa fie perceputa ca un focar capabil sa reaprinda violenta. Pedeapsa va tinde, prin urmare, sa devina partea cea mai ascunsa a procesului penal. Fapt ce are mai multe consecinte: ea paraseste domeniul perceptiei cvasicotidiene pentru a intra in cel al constiintei abstracte; se asteapta ca eficacitatea ei sa se datoreze caracterului implacabil, nu intensitatii ei vizibile; certitudinea de a fi pedepsit - aceasta, si nu oribilul teatru tre­buie sa impiedice comiterea crimei; mecanica exemplara a actu­lui de a pedepsi isi modifica angrenajele. In felul acesta, justitia nu se mai incarca public cu partea de violenta inerenta acti­vitatii ei."[38]

Aceasta este ratiunea care dupa care se ghideaza si societatea contemporana, nu uciderea este pedeapsa aplicata in zilele noastre, de cele mai multe ori privarea de libertate poate fi mult mai grava si sa afecteze intens pe unii oameni, iar uciderea sa fie considerata o eliberare. In fond, la mijlocul secolului al XVIII-lea pedepsirea juca un rol, intreaga scena in care se aplica pedeapsa era un fel de teatru, unde fiecare dintre personaje isi cunostea bine rolul si locul in acea "piesa de teatru". Am putea chiar spune ca aplicarea pedepsei unui delincvent era un exemplu dat intregii comunitati si in acelasi timp un mod de a se evita infractiunile dat fiind faptul ca pedeapsa era una cruda. Insa, incet, incet pedeaspa aplicata celor vinovati a cunoscut modificari intr-un sens mai mult sau mai putin favorabil. In mod cert pentru secolul al XIX-lea pedeapsa era mai putin cruda si "Putin cate putin, pedepsirea a incetat sa mai fie teatrala."

In acest sens, mai putem spune ca "la inceputul secolului al XlX-lea, marele spectacol al pe­depsirii fizice a disparut, prin urmare, cu totul; corpul supus chinurilor nu mai e vizibil; este eliminata din cadrul pedepsei punerea in scena a suferintei. Patrundem in epoca sobrietatii punitive."

Intr-o societate in continua miscare, fiecare individ care face o fapta ce nu se incadreaza in rigorile legii trebuie pedepsita. Daca in prezent, pedepsele nu mai vizeaza integritatea personala iar prin pedeapsa se incearca sa nu mai fie lezat corpul detinutului, in trecut nu se intampla acelasi lucru. Specific secolelor al XVIII-lea si chiar al XIX-lea, erau pedepsele fizice. Am putea spune ca "Supli­ciul este o tehnica si nu trebuie confundat cu excesele unei furii in afara legii. Pentru ca o pedeapsa sa poata fi considerata su­pliciu, ea trebuie sa satisfaca trei criterii principale: in primul rand, sa produca o anumita cantitate de suferinta care sa poata fi, daca nu masurata cu precizie, macar evaluata, comparata, ierarhizata; moartea reprezinta un supliciu in masura in care nu este pur si simplu o simpla privare de dreptul la viata, ci ocazia si termenul-limita al unei gradari calculate de suferinte: incepand cu decapitarea - care le concentreaza pe toate intr-un singur gest si intr-un unic moment: gradul zero al supliciului - si pana la ruperea in bucati ce le multiplica aproape la ne­sfarsit, trecand prin spanzurare, arderea pe rug si tragerea pe roata ce prelungesc agonia; moartea-supliciu este o arta de a mentine viata in suferinta, subdivizand-o intr-o puzderie de "morti' si obtinand, inainte ca existenta sa ia sfarsit, "the most exquisite agonies'. Supliciul se bazeaza pe o intreaga arta can­titativa a suferintei."[41]

Suferintele produse asupra corpului uman prin pedepsirea unor fapte se fac in functie de gravitatea faptelor comise. Insa producerea de suferinta este reglata cu mare atentie, de aceea, pedepsele fac o corelatie intre fapta facuta de infractor cu tipul de lezare corporala, calitatea, intensitatea si durata suferin­telor dar si cu gravitatea crimei, persoana criminalului si rangul vic­timelor. Toate acestea atrag o pedeapsa mai mult sau mai putin grava, in mod cert insa, era una care afacta in cea mai mare parte latura fizica a individului dar avea puternice repercursiuni si asupra psihicului acestuia.

Multi teoreticieni ai domeniului, analizand aceasta opera au ajuns la concluzia ca simbolul vechiului tip de putere este esafodul, in timp ce in epoca contemporana una din cele mai frecvente forme de pedepsire il reprezinta inchisoarea si privarea de libertate. Majoritatea statelor au renuntat la pedeapsa capitala si la alte moduri barbare de tortura pentru a se instaura dreptatea si justitia in societatea moderna. Studiind istoria, autorul acestei carti a adus in fata cititorilor o serie de fapte deosebite pentru reducerea pedepsei prin tortura. Astfel, pentru prima oara, in anul 1791, pedepsirea cu recunoasterea publica a greselii a desfiintata, urmand apoi noi si noi forme de pedeaspa cruda la care s-a renuntat treptat. Datorita acestui fapt, "Ceremonialul pedepsei tinde sa se eclipseze, transformandu-se intr-un nou act procedural sau administrativ."[42]

Probabil nu de putine ori ne-a fost dat sa auzim ca pedeapsa este o modalitate prin care se realizeaza razbunarea celui prejudiciat. Aceasta razbunare putea sa vina atat din partea autoritatilor abilitate in domeniu (magistrati ca cei care se ocupa cu instaurarea dreptatii) insa putea sa vina si din partea intregii societati la care se raporta individul, publicul care era un fel de reprezentant al suveranului la nivel mai larg.

Au existat si exista in continuare voci (printre care si cea a autorului acestei carti) care se intrebau de unde a aparut o asemenea practica de a priva de libertate pentru a redresa. La fel ca si in situatia educarii copiilor o pedeapsa data la timp poate salva o problema care s-ar putea agrava in viitor. Mergand pe acelasi principiu am putea considera ca in societatea moderna, inchisoarea reprezinta inlocuirea supravegherii. In acelasi timp, penalitatea moderna nu mai spune ca pedepseste crimele, ea pretinde ca readapteaza delincventii si incearca sa-i aduca din nou in societate. Insa, pur si simplu a sta in inchisoare nu era, la mijlocul secolului al XIX-lea a fi o pedeapsa suficienta, tocmai de aceea, in Austria, Elvetia si Statele Unite ale Americii era necesar a se presta si o serie de activitati in folosul comunitatii. In genere, acestea munci publice, asa cum erau numite, trebuiau prestate in strada sau chiar pe principalele drumuri. Asa cum vedem in filmele zilelor noastre, detinutii erau recunoscuti prin felul in care aratau si cum se comportau, tocmai de aceea, de multe ori, multimea de pe margini ii apostrofa si le adresa insulte si jicniri, ba chiar ii si loveau si astfel, acestia pozand apoi in victime. De aici putem deduce si existenta unei relatii ce se stabileste intre individ (in calitatea sa de detinut supus unor cazne publice) si societate (careia "i se face cunostinta cu pedepsele aplicate in cazul in care apeleaza la tehnici ilegale pentru a-si atinge propriile interese). Pe de alta parte, societatea sustine justitia si blameaza individul atunci cand acesta executa muncile publice.

Chiar din carte reiese faptul ca atunci cand membrii societatii il lovesc sau se uita cu dispret la un condamnat care isi exectuta pedeaspa, nu fac acest lucru pentru a arata forta de care dispun in mod fizic ci mai ales pentru a arata ca libertatea este de nepretuit, ca nu iti ingradeste toate drepturile, ba chiar, mai mult sau mai putin justioficat iti da o serie de drepturi necontestate nici de detinut si nici de justitiar. In plus, putem spune ca de fapt, societatea nu face decat sa tolereze existenta unor asemenea indivizi in cadrul grupului. Pe de alta parte am putea sustine ideea unei modificari esentiale a metodelor de instaurare a justitiei. Dupa anul 1800 - 1820, practicile care se foloseau pentru pedepsire erau mult mai tolerante si mai discrete fata de anii 1700. Doar Anglia, Rusia si Prusia mai pastrau si la nivelul anilor 1820 cateva pedepse fizice cum ar fi biciul doar in cazuri deosebite. In societatea acelor vremuri, pedeapsa nu mai trebuia sa atinga corpul si sa fie una de natura fizica si daca era cazul acest mod de pedepsire sa aiba implicatii cat mai reduse. Insa in acest sens, "inchisoarea, recluziunea, munca silnica, ocna, interdictia de sedere, deportarea^IX - care au ocupat, toate, un loc atat de important in sistemele penale moderne - sunt tot atatea pedepse "fizice': spre deosebire de amenda, acestea au ca suport si ca obiect nemijlocit corpul. insa relatia pedeapsa-corp nu mai este aceeasi cu cea existenta in cadrul supliciilor."[43]

Pedeapsa de natura fizica era aplicata dupa un anumit ritual la care participa intreaga comunitate fie pentru a se bucura de dreptate fie pentru a lua drept exemplu o fapta si modul ei de sanctionare. Specific secolului al XVIII-lea se condidera ca tortura si fizica trebuiau sa aiba o doza puternica de dramatism. Aceasta pedeapsa fizica este de natura a-si lasa amprenta asupra individului pentru ca intreaga comunitate sa stie ca a fost pedepsit datorita propriilor fapte, tocmai de aceea in raport cu victima, pedeapsa de care era pasibil individul respectiv "trebuia sa lase urme: e destinat ca, fie prin cicatricea pe care o lasa pe trup, fie prin scandalul de care e insotit, sa-si dezonoreze victima; supliciul, chiar daca are functia de "ispasire' a crimei, nu reconciliaza; traseaza imprejurul sau, mai exact, pe trupul condamnatului semne ce nu trebuie sa treaca neobservate; in orice caz, o data constatate, oamenii vor pastra amintirea expunerii publice, a tintuirii la stalpul infamiei, a supunerii la cazne si a suferintei."[44] Ba chiar s-ar putea spune ca supliciul judiciar ar trebui inteles ca un ritual politic care, face parte, chiar daca intr-un mod minor, din randul ceremo­niilor prin care puterea se manifesta.

Prin pedepsele aplicate, indiferent de perioada in care acestea erau aplicate (secolul al XVIII-lea sau cel al XIX-lea), sentimentul groazei era raspandit asupra intregii societati "in cadrul pedepsei-spectacol, o oroare difuza emana dinspre esafod ea ii invaluia deopotriva pe calau si pe con­damnat; iar daca era intotdeauna pe punctul de a preschim­ba in mila sau glorie umilirea la care era supus cel supliciat, preschimba in mod regulat in ticalosie violenta legala a calaului."[45] In acest sens, putem spune ca un detinut, prin aplicarea unei pedepse se transforma dintr-un individ care a actionat in mod eronat sfidand regulile societatii, intr-o persoana demna de mila, iar in acest sens, participantii la "spactacolul pedepsirii" incep de uite cauza pentru care s-a ajuns in aceasta situatie si incep sa-l vada ca pe o victima a sistemului. Tocmai din acest considerent exista posibilitatea ca multi sa considere tortura la care detinutul este supus sa fie prea dura pentru fapta savarsita insa sa fie dat drept exemplu societatii; si astfel sa fie descurajate instinctele infractionale. Specific acelor vremuri se poate adauga ca de cele mai multe ori scandalul poate fi divizat intr-o condamnare in sine, care il face pe delincvent sa regrete faptele facute stiind ca urmeaza sa sufere o pedeapsa grava, indiferent daca este tortura sau daca este doar privat de libertate. Chiar si aceasta lipsire de libertate poate avea o influenta asupra psihicului pentru mai tarziu, dat fiind faptul ca acesta isi executa pedeapsa in public, pe de o parte, si oricand in viata acesta este marcat pentru societate de sintagma "fost delincvent", care il impiedica pe viitor sa capete intreaga incredere din partea societatii in ansamblul sau. Ba chiar am putea merge mai departe cu aceasta analogie si putem spune ca, in principiu, justitia interioara a fiecaruia si propriile reguli de morala pe care le suporta din partea psihicului propriu il marcheaza pe delincvent cu un semn negativ pe care il poarta intreaga viata in propriile amintiri, in fond, condamnarea nu reprezinta decat o umilire in plus acestuia, indiferent daca o merita sau nu. De cele mai multe ori, si justitia se jeneaza sa aplice pedepse asupra condamnatului si de aceea amana termenele proceselor, sau chiar incearca sa incredinteze aceasta sarcina altor persoane. Chiar Michel Foucault sustine in opera sa "A supraveghea si a pedepsi" ca "E urat sa fii pasibil de pedeapsa, dar prea putin glorios sa pedepsesti"

Societatea blameaza individul condamnat insa in acelasi timp, justitia incearca sa nu se incarce cu o responsabilitate in plus si plaseaza sarcina pedepsirii individului spre alte intante. Am putea chiar considera ca pentru cei care impart justitia in societate a da o sentinta si a pedepsi nu reprezinta un lucru simplu, ci acest act atrage o incarcatura emotionala deosebita de aceea esentialul unei sentinte nu decurge din dorinta de a pedepsi ci din cea de a incerca sa corecteze o greseala, sa indrepte un comportament deviant. Asa cum o mama isi pedepseste copilul atunci cand acesta minte sau face o greseala, si incearca sa-l aduca pe drumul cel bun aratandu-i efectele faptei sale asupra celuilalt sau chiar asupra sa, la fel si magistratul, incearca sa "vindece", sa indrepte prin actiunea sa o eroare. In fond, pentru acesta pedeapsa reprezinta o tehnica de redresare exercitarea unei fapte eronate, iar buna intentie de corectare a raului produs asupra altui individ si societatii il absolva pe magistrat de aceasta meserie a pedepsei. Totusi, incepand cu secolul al XlX-lea, se considera ca era necesar ca practica punitiva sa caute si pe cat posibil sa intro­duca o distanta cat mai mare intre cautarea linistita, a adevarului si implicit elucidarea cazului in mod civilizat si violenta aplicata pentru a ajunge ca probelemele sa fie solutionate (chiar daca tehnica folosita era cea a intimidarii). In trecut se considera ca pedeapsa nu poate fi lipsita de violenta in totalitate, in prezent, societatea blameaza pedeapsa fizica chiar si asupra inculpatilor insa cere ca acestora sa li se suspende drepturile si sa plateasca pentru faptele comise. Specific, mai ales secolului al XIX-lea era si faptul ca "o mare atentie se va acorda marcarii eterogenitatii ce deosebeste crima ce trebuie sanctionata de pedeapsa pe care puterea publica o impune. intre adevar si pedeapsa, nu va mai trebui sa existe decat un raport de consecutie legitima."[47]

Trecerea de la pedepsele crude, de care pana si magistratii incercau sa evite a le da, plasandu-le in sarcina altora, la unele legate in principal de privarea de libertate reprezinta o modalitate de a redresa situtia si de a integra mai tarziu acel individ in societate si nu sa-l elimine definitiv. Se ajunge incet la o situatie in care "Pedeapsa a trecut de la practicarea senzatiilor insuportabile la o economie a drepturilor suspendate."[48]

In acest sens, putem spune ca o suferinta fizica nu mai reprezinta situatia ideala de a pedepsi. De aceea, justitia se poate implica activ in viata societatii prin masurile pe care le ia la nivelul individului care nu se supune normelor. Implicarea este una simpla, curata si de la distanta prin legile drastice insa fara ca judecatorul sa se detaseze de grup si sa poarte in spate povara pedepsei date. Datorita acestei atitudini, actul de justitie nu mai este infaptuit de un singur justitiar, ci de o intreaga echipa care conlucreaza pentru binele societatii. In acest scop, si individul pedepsit este tratat ca un om oarecare si chiar daca a savarsit fapte ilicite este tratat prin prisma drepturilor pe care le are ca individ. Astfel, locul calaului "anatomist nemijlocit al suferintei" care era considerat un trimis al justitiarului, in timp, a fost luat de catre o echipa de tehnicieni, din care fac parte medici, preoti, psihologi etc. Prin prezenta lor, s-a dorit sa se arate ca cei care au luptat pentru drepturile omului nu au facut-o in zadar ci ca individul, chiar daca este un infractor, este respectat pana la final. Prezentarea antitetica a detinutului ca si individ al unei societati moderne si modul in care acesta a respectat reglementarile acesteia este de natura a usura judecata si de a se observa cine a gresit mai intai, societatea ca ii condamna pe cei care infaptuiesc raul sau individul care incalca drepturile celorlalti indivizi si societatea in ansamblul sau. In fond, treptat s-a ajuns la concluzia ca societatea, in ansamblul sau nu merge pe principiul "ochi pentru ochi" ci mai degraba ii garanteaza vinovatului ca durerea fizica nu reprezinta obiectivul final al actiunii sale. Pentru secolul al XVIII-lea dar si pentru perioada actuala, "ceremonia punitiva este in totalitate terorizanta."[49] Aceasta se datora pe de o parte faptului ca membrii comunitatii in care traia victima, sau inculpatul sau cei interesati participau la tot acest ceremonial. Insa, pe de alta parte, polemicile iscate in acea perioada si legate de sanctiunile aplicate si faptele condamnate, polemici indreptate impotriva re­formatorilor, erau de natura a interpreta cruzimea fizica a pedepselor intr-un mod restrictiv si "moder­nist', pentru acea perioada. Se considera ca pentru ca o fapta si pedeapsa acesteia sa-si puna amprenta o lunga perioada de timp asupra celor care au luat parte la tot acest ceremonial era necesar ca pedeapsa sa fie foarte aspra. Lucru necesar si pentru a fid at ca exemplu societatii si astfel sanctiunile impuse sa se intipareasca adanc in sufletul oamenilor.

Este neaparat de mentionat ca societatea isi trateaza in mod egal toti membrii sai. Inca din cele mai vechi timpuri se intampla acest lucru, desi uneori mai exista posibilitatea sa se actioneze subiectiv in anumite situatii. Tocmai de aceea, pentru a se evita discrepantele intre diverse situatii, si pentru ca toti indivizii sa fie tratati in mod egal si pentru ca la nivelul comunitatii sa nu apara probleme in anul 1791, Codul francez prevedea egalitatea indivizilor si in ceea ce privea sanctionarea lor. Astfel, acest articol prevedea: "tuturor con­damnatilor la moarte li se va taia capul" - are o tripla sem­nificatie: moarte egala pentru toti ("Delictele de acelasi fel vor fi pedepsite prin acelasi fel de pedeapsa, oricare ar fi rangul si starea sociala a vinovatului', stipula deja motiunea votata, la propunerea lui GuillotinT, pe 1 decembrie 1789); o singura moarte pentru fiecare condamnat, obtinuta printr-o singura lovitura si fara a se recurge la acele torturi "lungi si prin urmare crude', precum streangul denuntat de Le Peletier^XIV; in sfarsit, pedepsirea numai a condamnatului, caci decapitarea, pedeapsa pentru nobili, este cel mai putin infamanta pentru familia criminalului"[50]

Desi se sustinea ideea ca pedepsele fizice trebuiau sa fie restranse sau chiar sa nu se mai aplice detinutilor, apare si este pusa in aplicare o pedeapsa destul de grava si anume ghilotina. Am putea considera ca aceasta ia viata la fel cum inchisoarea limiteaza libertatea unui individ, sau asemanator modului in care o amenda ia bunurile persoanelor vizate. Si totusi, sistemul juridic al vremi considera ca prin ghilotina nu era atinsa integritatea persoanei si nici nu era se atingea de corpul condamnatilor ci doar de viata acestora. Specific aceleiasi perioade, ritualul uciderii, era diferit, prin aceea ca detinutul nu mai era "aratat" publicului, ba din contra, el era adus la locul in care urma sa fie ucis "in camasa, cu picioarele goale si capul acoperit cu un val negru; va fi expus pe un esafod, in timp ce un aprod va citi poporului sentinta de condamnare, dupa care va fi imediat exe­cutat."[51]

De aceasta data poporul trebuie sa inteleaga procesul nu neaparat sa individualizeze detinutul. In acest sens, condamnatul nu mai trebuia vazut ci simpla lectura a faptelor sale pe esafod si condamnarea la moarte reprezinta o fapta de un dramatism relevant si de aceea este suficient pentru a se trage morala, aceasta fiind o crima fara chip. In timp, ghilotina aceasta metoda de pedepsire a fost introdusa in majoritatea inchisorilor, pentru ca detinutii sa fie executati in incinta acestora, fara a mai fi supusi spectacolului public dat fiind faptul ca indivizilor le era interzis accesul la executie, iar toate drumurile care duceau la inchisoare erau blocate tocmai in acest scop. Acest mod de executie a condamnatilor era in special, specific Frantei, fiind considerata o masinarie a mortii rapide si discrete. Insa am putea spune ca Anglia a fost una din tarile cele mai convinse ca nu ar trebui sa se renunte la disparitia supliciilor fizice. Specialistii care au studiat acest aspect, au ajuns la concluzia ca aceasta stare de fapt isi avea originea in rolul de model pe care acesta il conferise justitiei engleze instituirea juriului in luarea unei anumite decizii cu privire la instaurarea unei pedepse.

Considerata a fi o noua tehnica a mortii legale, acest proces, ar avea doua "avantaje" daca le putem numi asa. Acestea ar fi considerate a fi disparitia spectacolului pe de o parte, si anularea durerii pe de alta parte. Despre aceasta metoda de pedeapsa ar putea fi considerata a fi unul din ritualurile executiei capitaliste. Insa este de remarcat si de apreciat faptul ca societatea moderna impunea egalitatea pentru toti indivizii astfel, legislatiile europene specifice acelor vremuri prevedeau "aceeasi moarte pentru toti, care sa nu fie nevoita sa poarte, ca semn distinctiv, pecetea spe­cifica a crimei ori statutul social al criminalului; o moarte care sa nu dureze decat o clipa, pe care nici o pornire nu trebuie sa o declanseze inainte sau sa o prelungeasca asupra cadavrului, o executie cu efect mai curand asupra vietii decat asupra cor­pului"

Spre sfarsitul celui de-al XVIII-lea secol tortura era caracterizata ca o   urma de barbarie a unor epoci caracterizate prin revolte.

Am putea spune ca la mijlocul secolului al XIX-lea, nu se renuntase in totalitate la pedepsele fizice. Totusi, instaurarea justitiei se realiza pe baza unor pedepse care nu mai erau axate pe tortura ca modalitate de producere a suferintei. Insa acestea erau inlocuite de pierderea unui bun sau a unui drept. De cele mai multe ori, acestea nu au fost considerate suficient de dure, si in acest scop pedepselor precum munca silnica sau chiar inchisoarea ca si privare de libertate, li s-a adaugat unele masuri care vizau corpul, iar dintre acestea, cele mai des intalnite erau considerate a fi: rationalizarea hranei, sau chiar lipsa acesteia pe anumite perioade de timp, privatiuni sexuale, loviri, carcera. Michel Foucault evidentiaza acest aspect in opera sa prin aceea ca "in prima jumatate a secolului al XlX-lea (inchisoarea nu e suficient de punitiva: detinutilor le este mai putin foame, mai putin frig, sunt per ansamblu mai putin lipsiti de cele tre­buincioase decat multi sarmani sau chiar muncitori)."[53] Pe buna dreptate asa era, pentru ca perioada respectiva era destul de grea si in acest sens, multi erau cei care nu aveau un trai decent. Societatea in ansamblul ei avea de suferit si nu neaparat indivizi inchisi si pedepsiti ca motiv al propriilor lor fapte. De ce nu, am putea chiar spune ca intre a fi inchis pentruo fapta cu consecinte care nu sunt duse la extrem (tortura sau decapitare), multi indivizi ar fi preferat sa savarseasca fapte ilicite pentru a sta in inchisoare decat sa duca traiul mizer din afara acesteia; unde desi erau liberi aveau de infruntat mai multe probleme si aveau multe griji. Insa, nu ii putem trata pe toti din acest punct de vedere, pentru ca nu ar fi fost posibil ca toti oamenii sa fie incarcerati si sa fie sustinuti in inchisori decat sa munceasca decent si sa isi duca viata in afara zidurilor care le ingradeau libertatea.

Istorici dreptului au studiat fenomenul si au ajuns la concluzia conform careia in ultimile secole s-a remarcat o diminuare a severitatii pedepselor. Desi initial, pedeapsa a fost considerata o sanctiune de mare cruzime, in timp aceasta a fost luata drept un fenomen cantitativ caracterizat prin mai putina suferinta, mai putina cruzime, insa in schimb detinutul beneficia de mai multa blandete, mai mult respect. In acest sens, societatea isi trata indivizii prin prisma drepturilor pe care acestia le aveau desi trebuiau sa-si exercite pedepsele. Specific acestei perioade ar fi de mentionat faptul ca "Pedeapsa, daca ma pot exprima astfel, tre­buie sa loveasca mai mult sufletul decat trupul."[54]

De cele mai multe ori, si in perioada actuala si in trecut, prezenta in sala sau locul de judecata aducea cu sine o incartura emotionala sumplimentara atat pentru detinutul ce isi asteapta sentinta cat si pentru familia sau cunoscuti care se afla in preajma sa. Pe la mijlocul secolului al XX-lea Codul Penal judeca faptele diversilor indivizi sub denumirea de crime si delicte. Insa mai erau judecate si toate umbrele ce stateau in spatele celor doua mentionate anterior, iar dintre acestea, cel mai frecvent intalnite erau "patimi, instincte, anomalii, infirmitati, inadaptari, efecte ale mediului sau ale ereditatii; sunt pedepsite agresiuni, dar, prin ele, agresivitati; violuri, dar, simultan, si perversiuni; omoruri ce sunt deopotriva pulsiuni si dorinte."[55]

Circumstantele atenuante de cele mai mult ori pedepsite printr-o sanctiune tocmai in ideea de a atrage atentia asupra faptului penal. Societatea blameaza individul care nu ii respecta legile in mod drastic prin excluderea din diverse cercuri, insa justitia il pedepseste prin privarea de libertate nu doar pentru a-l sanctiona ci si pentru a-l educa. Pedeapsa este considerata un mijloc de indreptare a greselilor, de aceea, aplicata indivizilor se incearca reabilitarea acestora, educarea lor sa traiasca nu doar respectand anumite legi ci si sa poata sa-si poarte singuri de grija. De multe ori, faptele delincventilor sunt pedepsite si prin economia interna a unei pedepse. Acestea au drept scop sanctionarea actului criminal. In plus, aceasta are proprietatea de a putea fi modificata in functie de comportamentul condamnatului. Uneori, daca acesta a etalat un comportament exemplar, exista posibilitatea scurtarii unei pedepse, insa in caz contrar, daca acesta efectua si alte abateri de la regulamentul intern sau de la alte legitati in vigoare, pedeapsa se putea mari destul de mult. Poate ne intrebam de ce. Raspunsul ar fi unul simplu si anume acela ca societatea are nevoie de oameni reabilitati, oameni care incearca sa se schimbe in bine si sa-si corecteze greselile anterioare, iar cei care nu se supun acestui fapt trebuie sa suporte consecintele, pentru ca atunci cand urmau sa fie redati societatii sa isi fi corectat comportamentul. Aici poate fi redata in mod exemplar relatia dintre societate si individ, relatie de incluziune, unde, individual trebuie sa se supuna legilor intregului, comunitatii in care traieste.

Nu de putine ori actele si faptele ilicite sunt pedepsite si prin intermediul acelor "masuri de siguranta' adaugate pedepsei. Dintre acestea cele mai frecvente erau interdictia de sedere, libertatea suprave­gheata, tutela penala, tratamentul medical obligatoriu. Aceste masuri nu urmaresc sa sanctioneze infractiunea ca atare, ci sa-1 controleze pe individ, sa evite pericolul pe care acesta il reprezinta, sa-i modifice acele instincte criminale care s-au dezvoltat in sine si in acelasi timp, sa nu ia sfarsit decat o data toate aceste schimbari obtinute.

In practica penala devine important de studiat modul in care este savarsita crima si daca la momentul comiterii acestui act, individul era sau nu constient de ceea ce face si de gravitatea actelor si faptelor sale. In acest sens, din echipele care participa la judecare faptului, la citirea sentintei si la evaluarea permanenta a individului fac parte si specialisti in psihologie. Acest lucru era luat in considerare inca din anii 1800. Astfel, Codul Penal din 1810, prin articolul 64 stabilea ca daca infractorul era in stare de dementa la momentul producerii faptului nu putea fi vorba de o crima sau de un delict. In concluzie, justitia ii poteja pe cei bolnavi psihic. Totusi, analiza presupusei stari de dementa trebuia sa se faca asupra tuturor faptelor inculpatului atat inaintea cat dupa pronuntarea sentintei. De asemenea, putem spune ca nebunia excludea orice pedeapsa indiferent de gravitatea faptelor produse in acele momente. De aceea, "posibili­tatea de a determina nebunia excludea prin urmare insasi posi­bilitatea de a califica un act drept crima: daca autorul ar fi fost nebun, nu gravitatea gestului sau s-ar fi modificat, si nici pedeapsa nu ar fi trebuit usurata; ci insasi crima ca atare disparea. Imposibil deci sa declari pe cineva in acelasi timp vinovat si nebun; daca era pus diagnosticul de nebunie, aces­ta nu putea fi integrat in judecata; el intrerupea procedura si ridica mana justitiei de pe autorul faptei."[56]

In timp, tribunalele secolului XIX, au inceput sa interpreteze in mod eronat prevederile articolului 64. In acest sens, o stare de nebunie nu putea anula pedeapsa, nici macar diminuarea acesteia ci doar o intrerupere definitiva a urmaririi penale. Datorita acestei stari de fapt curtile de justitie au interpretat art. 64 al Codului Penal si de multe ori au adoptat in verdictul lor starea de nebunie. Privita problema din propriul lor punct de vedere existau situatii multiple in practica, astfel s-a admis situatia in care cineva care a comis o crima sa fi fost in acel moment intr-o stare de nebunie, si cu cat era considerat mai nebun se incerca disculparea sa, fiind mai putin vinovat. Mai exista o situatie in care individul era considerat nebun, insa era inchis mai ales in scopul de a fi tratat si de a primi ingrijiri de specialitate. In acest caz inchisoarea nu era neaparat o solutie de pedepsire ci mai degraba o modalitate de ingrijire a "bolnavului" desi era un raufacator sau poate chiar un criminal. Desi initial prin art. 64 al Codului Penal nebunia era de natura a anula crima, in timp, aceste prevederi au suferit modificari in sensul ca "orice crima si, la limita, orice infractiune fac posibila de acum inainte, ca o banuiala perfect legitima, dar si ca un drept ce poate fi revendicat, ipoteza nebuniei sau, oricum, a anomaliei."[57] In acest context, sentinta data intr-un asemnea caz, o sentinta care poate sa condamne sau poate sa achite un individ nu mai este doar o judecata de vinovatie, si nici o decizie legala care are drept scop aplicarea pedepsei, aceasta contine de fapt un diagnostic in ceea ce priveste normalitatea si in acelasi timp, o prespcriptie care are ca scop normalizarea. Toate aceste fapte, indica necesitatea expertizei psihiatrice. Inca de la inceputurile sale, acest tip de expertiza trebuia sa teorii legate de rolul jucat de libertatea infractorului in comiterea crimei.

Din izvoarele de drept s-a ajuns la concluzia ca marile coduri specifice secolelor al XVIII-lea si al XIX-lea, au avut in vedere atunci cand avea loc un proces de ansamblu, judecatorii aveau instinctul de a judeca nu doar crimele savarsite, ci erau pusi in situatia ca sentintele lor sa nu fie doar de natura a judeca faptele comise ci mai ales de a cauta radacinile tuturor acestor rele si de a le elimina treptat. Specific acestei perioade era si modul in care judecatorii incercau sa plaseze cazurile de la unul la celalalt pentru a nu purta in spate responsabilitatea pentru pedepsirea incorecta a crimelor comise la un moment dat. Din acest considerent, in Anglia au fost adusi pentru judecarea cazurilor si un grup de jurati, persoane care nu aveau legatura cu sistemul de drept din punct de vedere al profesiei, insa judecau cazurile ca simpli privitori la o scena de acest gen. Am purea chiar spune ca juratii erau un fel de reprezentanti ai poporului si ai parerii intregii societati la problemele cu care se confrunta aceasta.

In secolul al XVIII-lea modul de pedepsire a infractorilor era legat procesul de analizare a faptului comis in conformitate cu legitatile in vigoare. In acest sens, "erau frecvent intalnite nuantari precum: probele adevarate, directe sau legitime (marturiile, de exemplu) si probele indirecte, con­jecturale, artificiale (argumentative); probele manifeste, pro­bele demne de luat in considerare, probele imperfecte sau usoare; probele "urgente sau necesare', ce nu permit dubii in privinta adevarului faptei (acestea sunt probe complete; de exemplu, existenta a doi martori respectabili care afirma ca l-au vazut pe acuzat iesind, in mana cu o sabie scoasa din teaca si plina de sange, din locul unde, peste putin timp, urma sa fie gasit corpul defunctului rapus de lovituri de sabie); indicii relative sau probe semi-complete, ce pot fi considerate drept autentice cata vreme acuzatul nu le poate contrazice printr-o proba contrara (proba semicompleta, precum un singur mar­tor sau amenintarile cu moartea ce preceda asasinatul); in sfarsit, indicii indepartate sau "inceputuri de proba' ce constau in simpla parere a oamenilor (zvonuri publice, disparitia sus­pectului, tulburarea manifestata de acesta in timpul interoga­toriului etc.)"[58]

Pe baza expertizei psihiatrice justitia are dreptul de a pedepsi o anumita fapta, insa acesta este doar un mod de a spune ca justitia isi propune vindecarea individului si nu neaparat pedepsirea lui in mod crud.

In ultimele doua secole, justitia poate fi caracterizata printr-o crestere continua a blandetii pedepselor. De aceea, se poate constata o instaurarea unui nou regim pe baza caruia se ghida societatea moderna; un regim al adevarului si a unei roluri necunoscute in exercitarea justitiei penale. In acest sens, am putea privi jutitia ca fiind un sistem care se implica in viata sociala a oamenilor pentru a instaura acea dreptate si un trai decent intre toti membrii acesteia. Pentru cei care savarsesc acte si fapte penale am putea considera pedeapsa ca avand o functie sociala complexa. In plan practic, metodele de pedepsire a celor ce se fac vinovati de diverse fapte trebuie analizate inainte de a fi aplicate. Insa aceasta analiza nu trebuie sa priveasca pedepsele ca simple con­secinte ale unor reguli de drept si in niciun caz ca niste indicatori ai structurii sociale, ba din contra, pedepsele ar trebui private ca fiind niste tehnici dotate cu propria lor specificitate in cam­pul mai general al celorlalte procedee de putere.

In prezent, dreptul penal aduce in discutie si pedepseste faptele exercitate de infractori nu prin torturi si pedepse capitale, la care s-a renuntat cu mult timp in urma, ci sunt aplicate masuri mai ales asupra sufletului. Astfel, "prin analizarea blandetii penale ca tehnica de putere sa putem intelege deopotriva modul in. care omul, sufletul, individul normal sau anormal au ajuns sa dubleze crima ca obiecte ale interventiei penale; si in ce fel o modalitate specifica de constrangere a putut sa dea nastere omului ca obiect de cunoastere pentru un discurs cu statut "stiintific'."[59]

Analiza metodelor de pedepsire a fost obiectul a numeroase studii de specialitate, iar studierea studierea sistemelor de pedepsire scot in evidenta faptul ca masurile de acest gen nu au doar un efect negativ asupra individului. Am putea chiar spune ca masur de acest gen participa la reprimarea si impiedicarea faptei ce s-ar mai putea savarsi. In plus, ele au un efect pozitiv asupra dezvoltarii individului in a societatii in ansamblul ei. Aceste efecte pozitive, sunt utile intregii societati nu doar individului au misiunea de a sustine intr-un fel sau altul, infractorul sa revina la o viata normala si sa se adapteze conditiilor de viata actuale, prin reeducare sa, si reintegrarea in societate intr-o forma in care acesta ar putea fi acceptat. De aceea, sanctiunile si chiar pedepsele mai grave sunt facute in scopul de a opri infractiunile si de a le stopa evolutia; ba chiar am putea spune ca definirea infractiunilor si urmarirea lor intretin in mare masura mecanismele punitive. Referitor la acest subiect, al sistemului de pedepsire a indivizilor, se poate spune ca "intr-o economie sclavagista, mecanismele punitive au rolul de a procura mana de lucru suplimentara, si duc ast­fel la constituirea unei sclavii "civile' alaturi de cea asigurata prin razboaie ori comert; o data cu feudalismul, epoca in care moneda si productia sunt slab dezvoltate, suntem martorii unei bruste inmultiri a pedepselor corporale, corpul fiind in majori­tatea cazurilor singurul bun accesibil"

De fapt intr-o asemenea perioada si intr-o societate de acest gen se considera ca totul tinea de putere si pe baza acesteia se putea instaura orice. Cea mai mare parte a muncitorilor erau sclavi care atunci cand nu-si indeplineau asa cum trebuia sarcinile sau iscau unele probleme erau pedepsiti. Pentru multi mosieri, corpul celor care lucrau in folosul lor nu er altceva decat un bun, pe care il puteau exploata oricand, oricum si in orice scop, iar cand oboseala, foamea sau setea isi spuneau cuvantul pedeapsa era considerat singurul "remediu" pentru a o lua de la capat. Motivatia era un vis, iar rasplata muncii prestate si a eforturilor indurate erau doar iluzii. Totul, pana si viata era un bun pentru unii, iar omul, era un bun explotabil o anumita perioada, iar cand nu mai facea fata asteptarilor era aruncat pentru a fi inlocuit de un alt "bun" cu folosinta indelungata. Evolutia cerintelor pietei si dezvoltarea societatii si a economiei au condus la aparitia si dezvoltarea, muncii silnice, a manufacturii penale. Insa acestea erau specifice societatii din perioada in care s-a dezvoltat economia de piata. Privind din perspectiva opusa, am putea spune ca specific sistemului industrial, era eliberarea pietei muncii. Astfel, specifica secolului al XIX-lea am putea spune ca este diminuarea intensitatii pedepselor aplicate delincventilor, si in acelasi sens, locul era luat de detentia si privarea de libertate in scopul de a corecta greselile intalnite in practica. Toc specific acel;eiasi perioade era si liberalizarea pietei fortei de munca, importanta muncii silnice prevazute prin intermediul reprezentand formel de pedepsire.

In timp, modul de pedepsire a inculpatilor a suferit multiple transformari, de la cele mai grave pedepse la unele mai putin spectaculoase si care sa provoace durere asupra corpului uman. Societatea actuala pedepsele se vor a fi plasate intr-un sistem de exploatare a corpului in interesele publice. Nu se mai apeleaza la clasicele pedepse barbare si pline de sange, ba din contra se folosesc pedepse care sa corecteze un anumit tip de comportament. In acest sens, exista un raport de supunere a corpului inculpatului, in fata sistemului de putere promovat de societatea acelor vremuri. Am putea chiar spune ca sistemul juridic al unui stat opereaza asupra integritatii imediate a corpului uman supus caznelor, de aceea ii dezvolta diverse abilitati pe care ulterior i le exploateaza in scopul de a-si executa pedeapsa pentru infractiunile facute. Astfel, am putea spune ca societatea are de castigat in sensul ca infractorii sunt sanctionati, iar interesele publice sunt atinse prin exploatarea corpului lor, prin munca prestata de acestia. Privind din aceasta perspectiva am putea spune ca de multe ori, in cazurile de acest gen, corpul uman este investit din punct de vedere politic pentru a se trage apoi foloase. "Aceasta investire politica a corpului este legata, prin relatii complexe si reciproce, de utilizarea lui economica; intr-o mare masura, corpul este investit cu raporturi de putere si dominatie, toc­mai in calitatea lui de forta de productie; in schimb, consti­tuirea sa ca forta de munca nu este posibila decat daca este angrenat intr-un sistem de aservire (in interiorul caruia si nevoia este un instrument politic organizat, calculat si intrebuintat cu multa grija); corpul nu devine o forta utila decat daca este in acelasi timp corp productiv si corp aservit."[61] Ar fi de mentionat totusi ca pentru a ajunge ca un detinut sa aserveasca interesele unui intreg sistem nu este neaparat necesar a se impune prin forta fizica si violenta, ci se poate ajunge la un efect similar prin folosirea unor masuri de pedepsire din punct de vedere psihic cu limitari ale drepturilor. Pe de alta parte, dreptate si pedepsirea infractorilor se poate face si fara a se face uz de arme sau a instaura teroarea si totusi sa ramana de ordin fizic prin limitarea hranei, inchiderea la carcera, etc. Referitor la acest aspect, am putea spune ca justitiarul, magistratul ca reprezentant al sistemului detine puterea asupra infractorului si a corpului acestuia, motiv pentru care sub semnul unei pedepse il poate exploata in interesul comunitatii.

Am mai putea mentiona si faptul ca in sistemul de drept puterea nu se exercita haotic sau pur si simplu ca o interdictie asupra celor "asupriti" sau ca o obligatie a acestora de a face ceva pentru a-si ispasi pedeapsa cuvenita ci mai degraba prin putere acestia sunt sustinuti pentru a-si remedia greselile. In schimb si condamnatii lupta impotriva puterii si se sprijinade punctele de contact in care puterea isi face simtita prezenta asupra lor. Privind din acest punct de vedere se poate observa ca relatiile de acest gen se exercita nu doar la nivelul inchisorii si asupra societatii in ansamblul sau. Cuvantul legii se vrea a fi inteles la orice nivel intelectual, economic si social si astfel nu se mai respecta granita dintre clasele sociale si nu se incearca doar o reproducere a reglementarilor la nivelul indivizilor ci se doreste ca acestea sa ajunga la orice persoana care se supune unor asemenea rigori. Insa, dat fiind faptul ca relatiile se extind la nivelul intregii societati, se poate spune ca nu toti indivizii sunt de acord cu rigorile legii iar aceste relatii care se nasc intre indivizi si societate nu sunt univoce. De cele mai multe ori, asemenea relatii conduc la numeroase puncte de conflict, sau de ce nu am putea spune ca se evidentiaza unele focare de instabilitate, nascute din intereselor proprii urmarite de fiecare individ. Sunt situatii in care asemenea conflicte nascute din nemultumiri sa atinga puncte maxime de intensitate prin manifestari in conflicte grave prin lupte si de ce nu chiar prin rasturnari macar tem­porare ale raporturilor de forte. Din punctul de vedere propriu as putea spune ca de aici pornesc noi si noi conflicte, noi crime, noi pedepse si astfel circuitul se reia si in final interesele puterii primeaza indiferent de situatie.

Multi specialisti ai domeniului si multi istorici in drept au ajuns la concluzia ca ar trebui sa se renunte la ideea conform careia puterea este o cale spre alienare, o metoda de indepartare si de sistem si de culpa si la ideea conform careia renuntarea la putere reprezinta o modalitate de a deveni invatat. Aceasta este o parere formata in mod eronat si se doreste indepartarea sa prin inlocuirea cu ceea ce inseamna de fapt puterea si punerea acesteia in pln practic. Din acest considerent ar fi necesar a se admite ca "puterea produce cunoas­tere (si nu doar favorizand cunoasterea pentru ca aceasta slujeste puterea sau aplicand-o pentru ca este folositoare); ca puterea si cunoasterea se implica direct una pe cealalta; ca nu exista relatie de putere fara constituirea corelativa a unui camp de cunoastere, si nici cunoastere care sa nu presupuna si in acelasi timp sa nu dea nastere unor relatii de putere."[62]

Subiectul legat de putere si modul in care aceasta isi produce efectele asupra societatii in ansamblul sau este intens dezbatut in lucrari de specialitate. Astfel, raporturile intre putere si cunoastere nu trebuie privit doar dintr-o anumita perspectiva ci aceasta situatie trebuie privita in ansamblu. Ar trebui sustinuta ideea conform careia, cunoasterea si indreptarea propriilor greseli se poate face pe baza unui sistem de putere, prin aplicarea de pedepse sau nu.

Specific Evului Mediu, "corpul politic" al acelei perioade era considerat un element tranzitoriu care are o evolutie crescenda dupa care dispare si un altul ii ia locul. Acesta joaca rolul de justitiar, care da legi le urmareste evolutia pentru a vedea ce efect au asupra populatiei dupa care fie sunt retrase si inlocuite (daca se dovedesc a fi eronate), fie sanctioneaza pe cei care le incalca, daca acestea sunt legi favorabile comunitatii in ansamblul sau dar si individului. Intr-un asemenea caz se poate spune ca se merge pe premiza bine societatii se instaureaza prin starea de bine specifica individului. Insa antitetic, este prezentat corpul condamnatului care are si el un statut juridic si care reprezinta unul din punctele forte ale unui ceremonial de pedepsire. In jurul acestuia se formeaza un intreg discurs teoretic pentru a scoate in evidenta ca indivizii unei societati si cu atat mai mult cei care incalca regulile acesteia au un "minus de putere", pe cand magistratii detin puterea si o aplica. Deci, intr-o societate exista oameni care detin puterea, care sunt un fel de reprezentanti ai suveranului si ai cuvantului legii, si oameni care sunt doar supusi ai regimului, care suporta consecintele unui astfel de sistem. Intr-o abordare usor exagerata am putea considera ca exista executori si executati, cei care detin puterea si hotarasc asupra vietii si supusi ai acestora. Atunci cand un individ ajunge in fata justitiei l-am putea considera ca fiind "proprietate" a acesteia, pentru ca doar acolo i se hotaraste pedeapsa. Corpul condamnatului, l-am putea asemana unui bun de care se poate folosi statul si sistemul de drept, prin supunerea acestui individ la munci silnice, sau la care se poate renunta prin aplicarea unor pedepse care conduceau la moarte.

Tot in lucrarea "A supraveghea si a pedepsi", Michel Foucault ilustreaza si faptul ca pedepsele aplicate celor vinovati si in special inchisoarea desi nu ating in prezent corpul uman precum o faceau in trecut torturile, detin o tehnologie invatata mai mult din viata de zi cu zi a oamenenilor, prin aceea ca cei nemultumiti isi cer drepturile in mod public. Insa dat fiind faptul ca cei inchisi nu au cum sa faca un astfel de lucru, sau cel putin nu in public, isi expun problemele si nemultumirile prin revolte. Nu putine au fost cazurile cand in inchisori s-au iscat revolte ale condamnatilor care de multe ori au avut efecte grave. De cele mai multe ori motivele au fost diferite insa conflictele au degenerat si s-au extins. Conflictele erau generate de conditiile de trai destul de grele din inchisori. Asemenea revolte aveau ca punctd e plecare unele mizerii fizice mai vechi de un secol, unele situatii care nu se remediau. Dintre cele mai grave probleme care degenerau in conflicte faceau referire la frigul si umezeala din inchisori in perioada rece a anului, la inghesuiala si caldura acumulata pe perioada verii, impotriva zidurilor invechite, a foamei si a loviturilor. Pornind de la aceste cauze, toate problemele se extinbdeau si atingeau un numar tot mai mare de detinuti si astfel aveau loc adevarate revolte. Totusi, istoria ne arata ca asemenea probleme si conflicte nu se produceau doar in inchisorile de cea mai joasa speta. "Erau si revolte indreptate impotri­va inchisorilor-model, impotriva tranchilizantelor, impotriva izolarii, impotriva serviciului medical ori educativ. Revolte ce nu aveau decat obiective materiale? Revolte contradictorii, impotriva decrepitudinii, dar si impotriva confortului; impotri­va gardienilor, dar si impotriva psihiatrilor? in realitate, toc­mai de trupuri si de lucruri materiale era vorba in toate aceste miscari, ca si in nenumaratele discursuri pe care inchisoarea le-a produs incepand din secolul al XlX-lea si pana azi."

La fel ca in orice societate sau orice familie, problemele nu apar doar la cei saraci ci exista probleme si la cei bogati doar ca acestea sunt de o alta natura. Asa si in inchisori, nu doar detinutii inchisi in conditii vitrege ci si cei care ajungeau in inchisori mai moderne erau nemultumiti de ceva. In fond, am putea spune ca nemultumiti ar trebui sa fie de ei insisi si de greselile facute de ei in societate nu de conditiile in care isi ispasesc pedeapsa. Judecandu-i ceva mai drastic am putea spune ca nu ar fi trebuit sa ajunga intr-o situatie ingrata pentru a nu ajunge sa se planga de conditiile actuale. Moralitatea ne impinge sa nu le acordam circumstante atenuante din moment ce si altii au avut de suferit, poate chiar mai mult, de pe urma actelor si faptelor lor. De cele mai multe ori asemenea mici sau mari probleme ale realitatii conduc la formularea a numeroase discursuri, la revolte si amintiri invechite. Privind lucrurile din aceasta perspectiva fiecare individ are dreptul sa nu vada in aceste probleme decat o serie de revendicari, un raspuns la faptele savarsite sau chiar existenta unor strategii straine. Se poate spune ca o revolta, la nivelul corpurilor, este indreptata de fapt, impotriva sistemului si asa numitului "corp al inchisorii". De fapt, toate problemele nu tineau neaparat de mediul aseptic in care detinutii isi duceau traiul, prea rudimentar sau prea perfectionat al inchisorii, era de fapt o revolta asupra faptului ca suporta o pedeapsa.

In fond, tehnologia puterii intalnita in acest sistem actioneaza asupra corpului uman. Se considera ca aceasta tehnologie a "sufletului' - este cea a educatorilor, a psihologilor si a psihiatrilor. Uneori, renuntarea la pedepsele fizice prin toruturi si asemenea aplicarea unor pedepse care sa atinga mai mult latura psihica a individului nu reuseste nici sa mascheze o asemenea suferinta, nici s-o compenseze, pentru simplul motiv ca nu este la randul ei decat una dintre uneltele pedepsei fizice.

In cel de-al doilea capitol al operei "A supraveghea si a pedepsi. Nasterea inchisorii" trateaza tema legata de modul de executare a pedepselor si chinurile la care erau supusi detinutii pentru a-si executa pedepsele. Chiar din primele randuri ale acestui capitol sunt enumerate cateva dintre pedepsele la care se putea astepta un condamnat. Aceasta clasificare era stabilita in conformitate cu prevederile legale, prin Ordonanta 1 din 1670. Deci, pana si magistratii se supuneau rigorilor legii nu dadeau verdicte fara a fi sustinuti de un temei legal, in acest scop aveau o acoperire pentru modul in care au clasificat o fapta si cum au pedepsit-o. Asa cum am amintit anterior, faptele savarsite de un infractor care se dovedea a fi vinovat erau pedepsite dupa urmatorul principiu: "Moartea, tortura sub rezerva probelor, galerele pe termen limitat, biciuirea, recunoasterea publica a greselii, proscrierea"[64]

Din aceasta expunere de pedepse se poate observa ca un loc fruntas, la acele vremuri, era ocupat de pedepsele fizice. Insa in functie de gravitatea faptelor facute de infractor se dadeau si pedepsele, pentru o crima pedeapsa cu moartea era considerata a fi una potrivita. Insa si aceasta putea fi de mai multe feluri, si asta tot in functie de gravitatea faptei penale. Astfel, inculpatul putea fi condamnat la o moarte violenta, se pornea de la o pedeapsa cu moartea prin spanzurare. Alti detinuti erau supusi unor pedepse precum "taierea manii sau mai intai la taierea sau strapungerea lim­bii, urmate de spanzuratoare; altii, pentru crime mai grave, urmeaza sa fie trasi pe roata, unde sa si moara, dupa ce li se vor sfarama membrele; altora sa li se sfarame oasele pana vor muri de moarte naturala; altii sa fie strangulati si apoi sa li se sfarame oasele, altii sa fie arsi de vii, altii sa fie arsi dupa ce vor fi fost mai intai strangulati; altora sa li se taie sau sa li se strapunga limba, dupa care sa fie arsi de vii; altii sa fie sfartecati de patru cai, altora sa li se taie capul, iar altora, in sfarsit, sa li se sfarame teasta."[65]

Din aceasta descriere a faptelor se poate observa ca specific secolului al XVII-lea erau pedepsele crude asupra corpului uman, iar cele mai usoare nici macar nu erau amintite in Ordonanta de la 1670. Insa aceste pedepse usoare nu erau infaptuite de magistrati ci mai degraba societatea judeca faptele mai putin grave. In acest sens, cei care se faceau vinovati erau tratati de membrii societatii ca fiind exclusi din diverse cercuri, uneori nu li se acorda atentie atunci cand incercau sa se reintegreze in societate, erau admonstati, blamati si facuti sa se simta umiliti. Uneori greselile mai erau sanctionate si prin inchisoare temporara, interdictia de a se apropia de individul asupra caruia s-au infaptuit ilegalitati sau asupra comunitatii (orasului sau localitatii pe teritoriul unde s-a produs o anumita fapta). Dintre pedepsele usoare mai apare si confiscarea diverselor bunuri care erau obtinute prin mijloace neloiale, amenzi, etc. Toate aceste masuri erau luate tocmai pentru a acorda satisfactie persoanei ofensate, pentru ca intr-un fel sa "spele rusinea" provocata si a face dreptate. De aceea putem spune ca de multe ori societatea in care se traia si in care traim si acum avea un rol autoreglator pentru indepartarea pericolelor, poate pentru fapte mai putin grave nici nu era necesara interventia justitiei prin sanctiuni usoare pentru ca de multe ori, sanctiunile aplicate de membrii societatii sunt mult mai aspre. O mare parte a acestor pedepse se aplica si in justitia zilelor noastre. Privind din aceata perspectiva, psihologii ar putea spune ca o pedeapsa de natura excluderii dintr-un anumit cerc sau pedepsele aplicate de comunitate in ansamblul sau pot fi aproape la fel de drastice ca si unele pedepse aplicate asupra corpului uman, chiar daca nu sunt dureroase din punct de vedere fizic, isi lasa profund amprenta asupra psihicului uman.

Specific acelei perioade am putea considera ca era si faptul ca suspectul care poate ca merita sa fie obiectul unei pedepse nu putea fi acuzat doar pe baza unei suspiciuni. Societatea cerea dovezi pentru a inculpa un individ si accepta pedeapsa acestuia ba chiar participa la masurile de orectie luate numai dupa ce erau adunate suficiente dovezi care sa-l incrimineze. "Banuiala impli­ca in acelasi timp, din punctul de vedere al judecatorului, un element de demonstratie, din punctul de vedere al acuzatului dovada unei anumite vinovatii, iar din perspectiva pedepsei o forma limitata de sanctiune. Un suspect care ramanea suspect nu putea fi declarat nevinovat, ci era pedepsit partial."[66]

In secolul urmator (cel al XVIII-lea) despre o parte insemnata a pedepselor necorporale se putea spune ca erau insotite "de pedepse ce comportau si o dimensiune de supliciu: expunerea publica, tintuirea la stalpul infamiei, punerea in lanturi, biciuirea, stigmatizarea; aceasta era regula pentru toate condamnarile la galere sau la ceea con­stituia echivalentul galerelor pentru femei - inchiderea in azil; proscrierea era adeseori precedata de expunerea publica si stigmatizare; amenzile erau uneori insotite de biciuire. Nu doar in marile executii solemne, ci mai ales sub forma aceasta anexa se manifesta ponderea semnificativa pe care o detinea in cadrul general al penalitatii: orice pedeapsa cat de cat serioasa tre­buia sa contina si o latura de supliciu".[67]

Se pare ca individul, ca parte a grupului este tratat si pedepsit mai intai de acesta, de aceea este adus in fata multimii pentru a-si primi sanctiunea si apoi sa fie pedepsit si de catre lege. Am putea chiar spune ca pentru o greseala facuta, un individ este sanctionat de doua ori, iar aceste pedepse sunt una mai grava decat alta in functie de cat de mult este afectat de psihic un individ sau daca durerea este resimtita mai intai. De cele mai multe ori societatea se implica activ in viata indivizilor chiar si prin pedepsele pe care le aplica. Insa pedepsele fizice care erau aplicate intens in ultimele doua sau trei secole trebuiau sa fie spectaculoase, si prin aceasta se considera ca toti indivizii participanti sau nu la aplicarea acestor sanctiuni puteau constata ceea ce presupunea de fapt incalcarea legii. Acesta era fapt era privit din punctul de vedere al magistratilor care impun legea. Totusi, est e important a nu se confunda supliciul penal, ca metoda de corectie impusa de un juriu adecvat, cu pregatire in domeniu si recunoscuti de societate ca cei care impun legea si dreptatea, cu orice fel de pedeapsa corporala. Se poate spune despre un asemenea mod de tortura, supliciul, este un mod deosebit de producere a suferintei, un ritual bine pus la punct si organizat in scopul stigmatizarii victimilor si a manifestarii puterii asumate in mod nedrept care se pedepseste.

Daca pentu inceput am privit supliciul din punctul de vedere al celui care impune legea in societate si chiar din punctul de vedere al membrilor societatii, pentru echilibrarea situatiei am putea privi pedepsele fizice si din partea celor care le suporta, a infractorilor condamnati la asemenea practici si al corpului care le suporta. Din aceasta perspectiva, individului care trebuia condamnat trebuia mai intai sa ise faca o judecata si sa i se citeasca pedeapsa cuvenita, toate acestea fiind inscrise intr-un adevarat ceremonial judiciar care trebuie sa demonstreze vinovatia respectivului inculpat. In acele vremuri, secolul XVII - XVIII, atat in Franta cat si in majoritatea tarilor europene, mai putin in Anglia, bineinbteles, intreaga procedura penala si sentinta ramanea secreta atat pentru public cat si pentru inculpat pana in momentul citirii sale finale, cand se trecea si la aplicarea pedepsei cuvenite. Privind lucrurile din aceeasi optica, acuzatul nu avea dreptul nici macar sa aiba acces la procesul in care era condamnat si la piesele de procedura, la probe si nici macar nu avea dreptul de a cunoaste identitatea celor care l-au denuntat sau a celor care erau martori la proces si in acelasi timp le era interzis pana in ultimile clipe ale procesului faptele justificative. De asemenea, acestia nu aveau dreptul la un avocat care sa-i apere, iar magistratul care judeca cazul avea dreptul sa primeasca denunturi anonime pe care le lua in calcul. Se spune ca aceasta era justitia acelor vremuri, o justitie care pedepsea si care se dorea a fi dreapta insa din propriul punct de vedere as considera ca mai mult aceasta acuza individul sub tutela actului de justitie, prin simplul fapt ca lua in calcul majoritatea probelor ce erau in defavoarea inculpatului. In procesul penal, marturisirea faptei era cosiderata dovada cea mai concludenta si prima in defavoarea altor probe. Acest lucru se intampla atunci insa pe acelasi principiu se merge si in prezent. Recunoasterea faptei comise inculpa individul fara a se mai cauta alte dovezi pentru a-l invinovati. Am putea spune despre marturisirea faptelor ca trece de limite la un moment dat in scopul elucidarii misterului si solutionarii problemei. Privita in plan practic, "Marturisirea pastreaza ceva din caracterul unei tranzactii: de aceea se si cere sa fie "spontana', sa fie formulata in fata tribunalului compe­tent, in deplina cunostinta de cauza, sa nu faca referire la lucruri imposibile etc."

Privind in aceeasi directie s-ar putea afirma ca marturisirea este considerata unul dintre elementele cele mai importante in cautarea adevarului. Am putea chiar spune ca este un fel de piesa de puzzle de care depinde infaptuirii justitiei, este actul prin care inculpatul, acuzat de o anumita fapta savarsita impotriva intereselor altui individ sau impotriva intereselor societatii, accepta acuzatia si isi explica fapta prin recunoasterea unei justificari. In ceea ce il priveste pe acuzat, acesta transforma o cercetare efectuata in absenta lui intr-o afirmatie voluntara. Pe baza explicarii propriei fapte comise si in acelasi timp prin marturisirea acesteia, acuzatul apare ca fiind un element in ritualul de producere a adevarului penal. Din momentul marturisirii, judecatorul incepe sa faca un istoric al evenimentelor si faptelor produse iar pe baza acestei analize acest magistrate stie care este sentinta pe carte o va da pentru culpa asumata. Facand o marturisire, acuzatul acorda protectie si sprijin procedurii initiate de magistrat, procedura de anchetare a faptelor comise. De cele mai multe ori ajungandu-se la un punct de maxim interes, in care se ajunge sa se solutioneze un caz, "chinurile executiei le prelungesc pe cele ale torturii pregatitoare, in scopul obtinerii marturisirii; in timpul aces­teia din urma totusi jocul nu era inca jucat, acuzatul isi mai putea inca salva viata; acum insa, moartea devine o certitu­dine, se pune problema salvarii sufletului." In acest sens, sirul evenimentelor care coduc la sanctionarea vinovatului a inceput si astfel, supliciul anticipeaza chinurile din lumea de dincolo; arata in ce anume constau si asta pentru a intimida si pentru a-l sili pe posibilul vinovat sa-si intareasca spusele si sa marturiseasca fapta. Prin acest lucru, era posibil ca magistratul sa-l sanctioneze fara a-si mai pune problema ca poate verdictul a fost luat instinctive. Se poate spune despre pedepsele prin tortura ca reprezinta o adevarata scena a unui teatru al infernului. In aceasta situatie, urletele condamnatului, impotrivirea si blestemele lui ii anunta deja soarta care il asteapta insa este posibil sa il faca sa recunoasca o crima a-l carui autor nu a fost el numai pentu a scapa de tortura, pentru ca uneori, se priveste moarte ca pe o eliberare; se doreste aceasta pedeapsa capitala numai pentru a scurta momentele de chin si de agonie. Totusi, desi incarcatura emotionala a acestor momente era una dusa la extreme, sanctionarea si pedepsirea inculpatului era asistata de public. Nu stim daca erau sadici sau doar doreau sa vada modul in care era aplicata legea.

In sistemul in care probele legale puteau transforma adevarul si fapta savarsita la un moment dat de catre inculpat in rezultatul unei arte complexe, insa si in acest caz se merg pe principiul ghidarii dupa regulile deja stabilite pe care doar specialistii in domeniu sunt in stare sa le cunoasca. Astfel, se intareste acel principiu al discretiei si de ce nu al secretului pana in momentul aplicarii pedepsei cuveninte. Fiecare fapta trebuie analizata in detaliu inainte de a da un verdict. Exista specialisti ai domeniului care sustin aceasta teorie, pana si insasi Michel Foucault sustine ideea analizarii in detaliu a faptelor prin aceea ca "Nu este de ajuns ca judecatorul sa aiba o convingere pe care orice om cu bun-simt o poate avea Nimic nu e mai gresit decat acest mod de a judeca, ce nu este in realitate decat o opinie mai mult sau mai putin intemeiata.' Dar, pe de alta parte, el constitu­ie pentru magistrat o conditie stricta; in absenta respectarii acestor norme, orice verdict de condamnare ar fi o aventura si se poate intr-o oarecare masura afirma ca ar fi nedreapta chiar in cazul in care, in realitate, acuzatul ar fi vinovat."[70]

De multe ori, indiferent de tipul faptei comise si de modul de sanctionare al acesteia societatea isi dorea ca procedura penala sa mearga pana la capat si sa se aplice pedeapsa cuvenita celui ce se facea vinovat. Insasi societatea cerea pedepsirea si eliminarea raului si accepta ca forma majora de sanctionare tortura. Aceasta acceptare provenea si din dorinta indivizilor de a se aduna in piata publica pentru a asista la aplicarea torturilor cuvenite. In acelasi timp, torturarea era considerata un mijloc periculos la care se apela pe asa numitele "cai legale" pentru a ajunge la cunoasterea adevarului. Fiind una dintre cele mai groaznice modalitati de a atinge corpul uman pentru a ajunge la adevar, din practica s-a ajuns la concluzia ca tocmai prin ceea ce inseamna ea, nu este bine ca judecatorii sa recurga la tortura fara sa reflecteze indeajuns si aceasta deoarece exista criminali care desi sunt supusi unor chinuri groaznice au taria de a ascunde o crima reala precum exista si indivizi nevinovati care supusi unor pedepse fizice sa cedeze si sa recunoasca fapte pe care nu le-au savarsit. Pornind de aici se poate afirma si sustine ca tortura face parte din supliciile aplicate inculpatilor pentru obtinerea adevarului. Este, totusi, necesar a se mentiona ca tortura nu este o modalitate de smulgere a adevarului cu orice pret, cel putin nu tortura dezlantuita folosita in interogatoriile modern care in mod cert este cruda, dar nu salbatica. Analizand aceasta situatie se constata ca magistratul care ordona pedepsirea prin tortura trebuie sa-si asume o serie de riscuri (nu doar pentru a-l vedea pe suspect murind). Acesta pune in joc o miza si anume probele puse in joc pe care le are pana in acel moment, fapt care se produce deoarece acuzatul rezista pedepsei aplicate si nu marturiseste. In acest caz, magistratul trebuie sa renunte la acuzatii si in acest caz pedeapsa aplicata a castigat. Tocmai in acest sens, se recomanda ca judecatorii sa nu ordone torturarea unui suspect in a carui caz existau destule dovezi de a fi comis o crima grava. In cazul in care suspectul ar fi fost rezistat torturii judecatorul ar fi fost lezat in sensul ca ar fi pierdut dreptul de a mai condamna la moarte pe acelasi individ, pe care respectivul ar fi meritat-o. In acest sens, justitia ar iesi in pierdere daca probele ar fi suficiente.

Cu cat se gasesc mai greu indicii pentru solutionarea probelor cu atat torturile sunt mai crude. S-a constatat din istorie ca fiecare indiciu gasit avea rolul de a adauga un grad de infamie in plus si astfel de a urca peo scara a torturii aplicate. In acest sens, un individ nu se facea vinovat si era pedepsit de la primul indiciu, ci pedeapsa se aplica progresiv in functie de fiecare element descoperit pentru a conduce la identificarea vinovatului.

Din dorinta de cautarea a unui adevar si din dorinta de solutionare a unui caz se poate concluziona ca aici se incadreaza tortura clasica "o confruntare fizica ce trebuie sa decida in privinta adevarului; daca acuzatul este vinovat, suferintele fizice pe care aceasta le impune nu sunt nedrepte; dar ea functioneaza si ca un semn de disculpare daca acuzatul este nevinovat. in prac­tica torturii, suferinta, infruntarea si adevarul sunt legate intre ele: impreuna, ele provoaca durere corpului celui acuzat."[71]

Am putea spune ca prin aplicarea torturilor se incearca o cautare a adevarului iar aceasta este o modalitate de a scoate la iveala un indici, poate chiar cel mai grav dintre toate cum ar fi propria marturie a inculpatului si recunoasterea faptelor comise. In Ordonanta de la 1670, tortura era clasificata ca fiind pedeapsa care vine imediat in urma pedepse cu moartea. Clasificare facuta in functie de gravitatea pedepselor aplicate pentru faptele savarsite.

Alaturi de magistrati care doreau sa dea o sentinta in cazul respectiv, marturtisirea culpei suspectului precum si aparitia a noi probe era asteptata si de publicul care participa la aceste procese ca reprezentantii ai intregii societati. Insa in asteptarea aparitiei unor noi probe, multi condamnati mai castigau timp pana la citirea verdictului si implicit a pedepsei. Specific acelelei perioade era aplicarea pedepsei sub ochii ingroziti ai celor care participau la judecata. Supliciul si actiunea torturii, se desfasura cu "usile deschise" pentru ca se doreau ca individul sa fie dat exemplu intregii comunitati, in acest sens, tortura aplicata este considerata justa in momentul in care verdictul si pedeapsa sunt facute publice. Nu de putine ori s-a intamplat, ca pentru a scoate in evidenta o anumita fapta, tortura aplicata condamnatului sa se execute chiar in locul in care acesta a savarsit infractiunea, eventual cadavrul supliciatului urma sa fie expus public chiar la locul crimei. Astfel, era marcat locul unde a fost produs un fapt ilicit, oamenii aveau posibilitatea sa vada ca evenimentul produs acolo a fost pedepsit si am putea merge chiar mai departe spunand ca victima a fost razbunata. Aceasta era dorinta publicul;ui, a societatii acelor vremuri pentru a se vedea cum se instaureaza dreptatea. Privind din perspectiva intregii comunitati in care traia victima si poate chiar si infractorul se poate mentiona ca in "ochii tuturor, justitia insceneaza repetarea crimei prin suplicii, facand-o publica in adevarul ei si in acelasi timp anuland-o prin moartea vinovatului."[72] Acesta era modul de a se face dreptate si modul in care comunitate vedea aplicare legilor pentru cei pe care le ignorau incalcandu-le.

Indiferent de cat de grav era sanctionata o anumita fapta, doar daca legea nu prevedea altceva la aplicarea pedeapsei erau numerosi curiosi care isi faceau prezenta pentru a vedea ce se intampla. In plin proces de analizare a ceea ce se intampla, a modului in care a fost produsa o infractiune moment al adevarului, era cel mult asteptat. Marturisirea faptei sau scoaterea la iveala a unei noi probe era momentul de la care toti spectatorii asteapta raspunsuri. Pentru ei, la fel ca si pentru magistrati, fiecare vorba a inculpatului, fiecare strigat, durata agoniei, cor­pul care rezista torturilor la care era supus, viata ce nu se lasa rapusa erau doar cateva din motivele pentru care macar unii se putea indoi de veridicitatea faptelor si ca inculpatul putea sa nu fie si autorul faptei comise, iar toate acestea erau un fel de marturie a tot ce se intamplase ba chiar se putea spune ca toate acestea vorbeau de la sine.

Specific vremurilor trecute, (insa efecte asemenatoare ale pedepselor se intalnesc si in zilele noastre) pentru ca o anumita fapta sa nu mai prezinte repetitivitate era necesar ca sanctiunile sa fie drastice pentru a descuraja infractionalitatea si inb special anumite fapte. De cele mai multe ori, torturile si pedepsele erau duse la extrem tocmai din acest considerent. Se considera ca punerea in aplicare a sanctiunilor si verdictele date purtau intr-o oarecare masura amprenta suveranului. Acesta era modul in care se stabilea o relatie intre acesta si poporul care il avea in subordine. In acest scop, "suveranul e prezent in executie nu numai sub forma puterii ce razbuna legea, ci si ca putere ce poate suspenda atat legea, cat si razbunarea."[73]

In acest sens, se considera ca pentru aceasta perioada, orice infractiune facuta era considerata drept o infractiune la adresa maiestatii sale, pentru ca indirect, suveranul traia prin prisma fiecarui individ al comunitatii pe care o conducea. In acelasi timp, daca un individ poate ataca orice persoana care il nemultumeste sau care il provoaca sau ii atrage atentia de ce nu ar face acelasi lucru si cu cel din fruntea comunitatii care e posibil sa-l provoace mai mult fie prin actiunile sale fie prin pasivitatea de care putea da dovada. Am putea considera un infractor ca fiind un Era impotant ca fiecare din posibilii criminali sau raufacatori sa fie sanctionat inca de la o prima abatere, chiar daca e minora pentru ca, se considera ca si in cel mai neinsemnat dintre criminali se ascundea un un mic regicid virtual. In acest sens, se putea chiar considera ca regicidul, la randul lui, este considerat la un moment dat, de fapt, criminalul total si absolute. Un asemnea lucru se produce datorita faptului ca, in loc sa atace, ca orice alt delincvent, o decizie sau o dorinta a puterii suverane, in loc sa combata o anumita fapta a puterii sau sa protesteze impotriva sistemjului care ii aduce nemultumiri, acesta ii ataca insusi principiul, in persoana fizica a monarhului. Pedeapsa ideala pentru regi­cid ar trebui sa se compuna din suma tuturor supliciilor posi­bile.

Relatia stabilita intre stat si supusii sai se evidentiaza si prin prisma faptului ca statul, si intreaga societate trebuie sa isi supravegheze membrii componenti, trebuie sa le urmareasca actiunile si acolo unde gresesc trebuie sanctionati si adusi pe drumul cel bun. In acelasi timp, societatea ii poate da exemplu celorlalti membrii ai sai. Multi scriitori care se refereau la perioada respectiva, aratau prin scrierile lor faptul ca la judecata participa si poporul fie si doar ca spectator. Insa, in cartea sa Foucault considera ca "in ceremoniile supliciului, personajul principal este poporul, a carui prezenta reala si nemijlocita conditioneaza buna lor de­rulare. Un supliciu care ar fi fost adus la cunostinta tuturor, dar care s-ar fi desfasurat in secret nu ar fi avut nici un sens."[74]

Prin simpla sa prezenta la aplicarea sanctiunilor pentru faptele imorale savarsite de cineva, membrii societatii se faceau constienti si interesati de problemele cotidiene ale vietii pe care o duceau. De aceea, ei stiau ca orice lucru, oricat de neinsemnat ar fi fost, care era interzis, in cazul in care era facut atragea dupa sine raspunderea si in acelasi timp pedeapsa, acolo unde era cazul. Asta ii putea face pe oameni mai constienti de actiunile lor si mai atenti cu ceea ce isi doreau, si era cunoscut faptul ca orice infractiune care atragea dupa sine pedeaspa avea un efect de teroare spectacolul puterii ce se dezlantuia asupra celui vinovat.

4.2 PEDEAPSA

Fiecare fapta ilicta si imorala atrage dupa sine o sanctiune, fie ea mai grava sau nu in functie de natura evenimentelor aparute si a conditiilor in care s-a produs respectiva fapta. Daca acum doua sau trei veacuri in urma majoritatea sanctiunilor aplicate erau de natura fizica si lezau persoana care le-a infaptuit, in prezent, acestea sanctiuni au luat o turnura mai putin asteptata, iar sanctiunile sunt in special de a atinge psihicul inculpatului. Una destul de grava din acest punct de vedere ar fi limitarea libertatii individului. In plan practic, numeroase au fost situatiile in care societatea civila a protestat impotriva supliciilor aplicate detinutilor, si aceasta deoarece inclusiv condamnatii sunt membrii ai societatii si trebuie tratati ca atare. Asemenea proteste erau specifice mai ales secolului al XVIII-lea. Multi teoreticieni ai dreptului dar si a altor domenii adiacente sustin ca greselile trebuie pedepsite insa nu la fel ca pana atunci (cand majoritatea sanctiunilor erau de natura fizica. Acestia sustineau ca trebuie eliminata orice confruntare fizica intre suveran si condamnat pentru ca aceasta nu avea sa duca la un rezultat favorabil, in acelasi timp trebuia sa se elimine confruntarea corp la corp intre razbunarea impusa de monarh si furia stapanita a multimii. Insa se adminte ca asemenea probleme intre clasele sociale existau, si totusi torturile incepeau sa devine intolerabile.

Totusi, in acest sens, apare necesitatea ca multimea sa invete ca nu doar prin sange se poate razbuna desi membrii comunitatii asa credeau, ca principiul "ochi pentru ochi" este cel mai eficient insa s-a constatat ca mai sunt si alte practici mult mai eficiente. Astfel, in ecopa Luminilor omul incepe sa constientizeze faptul ca torturile si barbariile supliciilor nu sunt tocmai cele mai eficiente metode de pedepsire, ba chiar incepe sa se opuna unor asemenea tactici. In acea perioada, puterea punitiva nu trebuie sa atinga omul, iar acesta nu trebuie sa se lase atins de vreun fel de pedepse fizice, ci trebuie sa-si ceara drepturile si sa fie respectat. In aceasta perioada, punctul de razbunare a suveranului trebuie sa se opreasca, iar individul sa fie tratat cu respect.

Indivizii, indiferent de comunitatea in care traiesc, de pozitia sociala pe care o au, de problemele pe care le intampina sau nu, trebuie sa se adapteze mereu la mecanismele de putere care caracterizeaza o anumita perioada. Este necesara o permanenta adaptare si cizelare a aparatelor care detin puterea si preiau controlul asupra comportamentului de zi cu zi a acestor membri ai comunitatii, asupra identitatii lor, a activitatii si gesturilor lor care desi aparent sunt lipsite de importanta pot conduce la un comportament deviant in timp sau poate ascunde acte care pot contribui la subminarea puterii locale sau a celei de stat. Se considera ca populatia, privita in ansamblul ei reprezinta o forta demna de luat in calcul pentru ca poate contribui la influentarea starii de echilibru al societatii.

Din cercetari s-a constatat ca o mare parte a delictelor comise s-au produs mai mult pe fondul unor probleme de natura economica care atingeau fiecare individ in parte si societatea in ansamblul ei. In societate la fel ca si in natura si in orice alt domeniu toate lucrurile se produc in mod circular, toate au un punct de plecare insa parcursul le intoarce la acel punct. "Conform unui proces circular, pragul de trecere spre crimele violente urca, intole­ranta fata de delictele economice creste, controalele devin mai frecvente, iar interventiile penale in acelasi timp mai timpurii si mai numeroase."[75]

In societate, de multe ori functia de judecator este privita din perspectiva privata in sensul ca se obtine in diverse moduri mai mult sau mai putin justificate, se vinde, se cumpara, se mosteneste. Prin urmare are o valoare de marfa si se comporta ca atare de aceea am putea considera ca dreptatea este impartita de judecator in mod oneros. Privind lucrurile din aceasta perspectiva am putea cosidera ca in plan practic exista doua tipuri de putere in domeniul juridic: pe de o parte am putea spune ca exista o putere care face dreptate si formuleaza o sentinta aplicand in mod corect legea, iar pe de alta parte exista si un fel de putere care face legea, care aduce tot felul de privilegii. Insa atunci cand jurisdictiile inferioare detin prea multa putere, prin intermediul ignorantei si saraciei condamnatilor incep sa neglijeze normele de drept si executa sentinte arbitrare sau de multe ori dau dreptate celui care este mai influent. Prea multa putere in favoarea unei singure parti si in special de partea acuzarii ii asigura acesteia punerea la dispozitie unele mijloace aproape nelimitate de urmarire. Se observa clar o departajare intre cele doua parti implicate in conflict. Daca partii acuzarii i se pun la dispozitie o multitudine de probe, acuzatului incearca mereu sa i se intoarca dovezile impotriva-i, iar acuzatul este total dezarmat in fata partii adverse. Toate acestea contribuie intr-o oarecare masura la influentarea judecatorului, acesta fiind cand prea severi, cand prea indulgenti. Privind din aceasta optica, prea multa putere in mainile judecatorilor (favorizand o anumita parte) poate face ca acestora sa le fie suficiente mai putine probe decat ar fi necesare in solutionarea unui caz, sau pot considera unele probe irelevante chiar daca acestea ar fi importante in a demonstra o realitate. Am putea merge mai departe cu aceasta teorie si am putea chiar spune ca "prea multa putere in mainile judecatorilor, care se pot multumi cu probe insuficiente, daca acestea sunt "legale', si care dispun de o suficient de mare liber­tate in alegerea pedepselor; prea multa putere acordata "oame­nilor regelui', nu numai fata de acuzati, ci si fata de ceilalti magistrati."

In plan practic, justitia este considerata a fi o ramura adiacenta a puterii regelui in teritoriul; iar daca aceasta este influentata intr-un anumit sens se considera ca implicit puterea regelui se indreapta intr-o anumita directie. In sfarsit, prea multa putere exercitata de reprezentantii regelui in teritoriu poate avea influenta directa asupra sistemului juridic al unei zone, dat fiind faptul ca aceasta poate sa suspende cursul justitiei, ba chiar poate contribui in sensul de a-i modifica deciziile, a-i revoca pe magistrati sau chiar a-i exileza, si a le aplica pedepse pentru comportamentul lor inegal fata de partile implicate intr-un conflict. Pe de alta parte, exista posibilitatea ca acesti magistrati pot fi inlocuiti cu altii care sa beneficieze de insarcinare regala si sa se supuna in mod direct acestei puteri a statului.

In timp, s-au constatat numeroase cazuri in care regele, din dorinta de a aduna sume de bani suplimentare la visterie, si-a luat dreptul de a vinde slujbe in justitie, care se considera ca "ii apartin". De multe ori, pornind de la aceste ratiuni s-a ajuns ca sistemul de drept sa fie format din magistrati - proprietari ai functiilor pe care le detin, care pot fi gata in orice moment sa faca compromisuri asa cum au facut din primul moment de cat au ocupat functia respectiva.

In societate numeroase au fost conflictele care au pornint tocmai de la faptul ca regele, din dorinta de a-si spori visteria a creat noi functii, care de cele mai multe ori nu duceau la indeplinirea corecta a atributiilor si tocmai de aici porneau conflictele intre putere si sectoarele care depindeau de acest factor. Unul din motivele cele mai serioase de la care porneau coflictele se lega de faptul ca regele isi exercita prea din scurt puterea aupra "oamenilor lui" si in acelasi timp, el le acorda o putere aproape discretionara si in acest sens, printr-o asemenea atitudine conflictele din magistratura sunt mereu adancite si iau amploare. Acestea sunt doatr cateva din cauzele care au avut rolul de a pune "justitia in con­curenta cu prea multe proceduri pripite (jurisdictiile ofiterilor de jandarmi sau ale locotenentilor de politie) sau cu masuri de ordin administrativ, regele paralizeaza justitia statornicita, o face sa fie cand indulgenta si nesigura, cand grabita si severa."

Datorita conflictelor in care se implica diversele forte care exista in societate sunt sacrificate o mare parte din privilegi­ile justitiei, arbitrariul, vechea aroganta, implicit drepturile justitiei lip­site de control, ci si amestecul ei de slabiciuni si excese, de exagerari si lacune si, in primul rand, cauza insasi a acestui amestec: supraputerea monarhica.

In secolul al XVIII-lea, aparatul judiciar formeaza o serie de strategii de exercitare a puterii punitive, si s-a constatat ca cea mai mare parte a acestora au avut efect in plan practice. In acest sens, si asa spusa reforma in cadrul acestui sistem nu este decat o prelungire a ramurii politice sau filosofice a strategiilor elaborate, si care erau caracterizate printr-o serie de obiective originare.

Strategiile aplicate in plan juridic au condus la aparitia unor situtii suplimentare de ilegalism in plan practic. Insa aparitia unor asemenea situatii era necesara bunului trai in fiecare din stratele sociale in parte, tocmai din dorinta de a avea coerenta si din necesitatea de a evolua din punct de vedere economic si social. Specific acelei perioade, dar probabil ca si in situatiile actuale, formele de ilegalism intalnite in plan practic imbraca o forma statutara care, nu presupune doar o nerespectare a legii dar care presupune mai ales o exonerare fireasca. Aceasta situatie este caracterizata prin acordarea unor privilegii unor indivizi ai comunitatii sau prin nerespectarea legilor de o parte a indivizilor. In alte cazuri poate fi vorba de "perimari progresive care permiteau uneori reactivari bruste. in alte cazuri, de o consimtire tacita a puterii, de o neglijenta sau pur si simplu de imposibilitatea efectiva de a impune legea si de a-i pedepsi pe infractori."

Pe baza ilegalitatilor prezente in plan practic, cel mai mult afectate de asemenea situatii neprivilegiate sunt paturile sociale de la baza ierarhiei, fiind mai vulnerabile atat din plan economic cat si din cel al legilor puse in aplicare. Totusi, desi aceasta clasa sociala nu dispunea de privilegii, ci beneficia, (pe baza limitelor impuse prin legi si cutume) de un spatiu de toleranta, cucerit prin forta sau insistenta. Am putea considera ca acest spatiu, reprezenta pentru intreaga societate o conditie indispensabila existentei, iar buna colaborare intre toti membrii comunitatii conduce la aplanarea unor conflicte. Incercarile repetate de a reduce aceasta distanta dintre membrii societatii si de a solutiona problemele aparute pe fondul unor discutii sau a unor drepturi incalcate erau binevenite si astfel se aplanau o seri de tulburari populare care puteau avea efct negativ asupra comunitatii.

Privind mai in ansamblu o situatie creata in practica am putea concluziona ca acest ilegalism ineluctabil care era caracterizat printr-o diversitate de forme specifice pentru fiecare patura sociala in parte, se gasea prins intr-o serie de paradoxuri. In acest sens, se remarca o invecinare a acestuia cu criminalitatea, in special, in zonele inferioare. Totusi, aceasta asociere sau invecinare a ilegalitatii cu criminalitatea era greu sa se disocieze juridic, eventual chiar si moral. Ilegalitatea de la care putea porni un conflic in societate se extinde la orice domeniu, insa pornea de la ilegalismul fiscal pana la cel vamal. Toate acestea contribuiau la dezvoltarea unor activitati de "contrabanda, talharie, lupta armata impotriva perceptorilor, apoi chiar impotriva soldatilor insisi si ajungand pana la revolta exista o continuitate in interiorul careia hotarele erau dificil de trasat; ilegalismul se mai invecina si cu vagabonda­jul"[79]

Ilegalismul manifestat la nivel mai larg, in aproape toate domeniile de interes, conduce la cresterea infractiunilor de tot felul si in plus si a criminalitatii, care este cladita pe un asemnea comportament ilegal. Se considera ca ilegalismul reprezinta un factor care conduce la cresterea criminalitatii. In acest sens, dintr-un asemenea comportament si o asemneea atitudine a celor multi rezulta o ambiguitate in atitudinile populare. Aceasta ambiguitate vizeaza faptul ca un criminal avea posibilitatea de a se bucura de o punere spontana in va­loare prin intermediul violentelor pe care le exercita si astfel era reinnodata traditia vechilor lupte. Privind intr-un cadru ceva mai larg, am putea considera ca inclusiv societatea tolara intr-o oarecara masura un comportament illegal. De aceea, pe baza unui ilegalism acceptat de comunitate se savarseau ilegalitati care apoi cadeau in vina clasei sociale celei mai vulnerabile. Se intampla, ca delicate grave, care erau infaptuite de nobili sau negustori sau personae instarite sa devina obiectul unei aversiuni deosebite, in sensul ca se puteau intoarce impotriva celor defavorizati. Aceasta toleranta putea avea efecte dezastruoase la nivelul intregii societati, pentru ca cei nevinovati erau pedepsiti pentru faptele celor care umblau linistiti in libertate.

In plan practic, din dorinta de a corecta comportamentul indivizilor si de a trai intr-o societate fara grija de a fi victima unei ilegalitati apare necesitatea definirii unei strategii precum si a unor tehnici punitive, in care capitolul financiar sa fie bazat de economisire, iar excesul sa fie evitat, iar in acest sens sa se realizeze o uniformizare conditiei sociale si poate in acest mod nu o sa mai apara discrepante intre membrii unei comunitati si nu va mai fi nevoie sa se lupte intre ei. Privind lucrurile din aceasta perspectiva am putea considera ca "reforma penala a vazut lumina zilei in punctul de jonctiune a luptei impotriva supraputerii suveranului si a ce­lei impotriva infraputerii ilegalismelor cucerite si tolerate."[80]

Daca in secolul al XVII-lea importanta acordata procesului de gasire a vinovatului era redusa, insa intreaga atentie a magistratilor se indrepta catre supliciul aplicat celui care se declara vinovat, nu acelasi lucru putem spune ca se intampla si la nivelul secolului urmator. In cea de-a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, lucrurile stateau diferit, in sensul ca prin cresterea economica inregistrata si pe baza cresterii demografice se antreneaza si o crestere permanenta a ilegalismului popular. Insa tinta principala a acestuia tinde sa nu o mai reprezinte drepturile, ci bunurile. De aceea, in acea perioada s-au inmultit semnificativ cazurile de talharie precum si furtul. Acestea aveau rolul de lua locul contrabandei si al luptei armate impotriva oame­nilor de finante. Si astfel, taranii, fermierii, mestesugarii incep sa devina victima predilecta, si implict cazurile de asemenea fapte ilegale s-au inmultit semnificativ printr-o simpla tintire a unei clase sociale numeroase (clasa de jos).

Se considera ca pentru a limita efectul acestor infractiuni sa existe o comunicare intre masele sociale iar justitia sa-si spuna cuvantul in toate cazurile in mod egal, fara a trata diversi infractori sau fara a le acorda unora privilegii in timp ce pe altii sa-i persecute. In plus, ar fi necesar ca toate practici ilicite sa fie controlate iar cei implicati sa fie drastic sanctionati. De aceea, "infractiunile trebuie limpede definite si ferm pedepsite, trebuie ca din acest ansamblu de nereguli tolerate si sanctionate discontinuu cu o ostentatie disproportionata sa se determine ceea ce constituie infractiune de netolerat, iar acesteia sa-i fie aplicata o pedeapsa care sa nu poata fi evitata."[81]

Totusi, indiferent de sistemul din care face parte de problemele care apar la nivelul societatii, puterea suveranului ramane pentru multi forta care dicteaza directia catre care se indreapta societatea civila la un moment dat. De aceea, de multe ori, pentru ilegalitatile comise suveranul dicteaza pedepsele, si pune la punct legile, chiar si indirect, prin magistratii numiti in teritoriu. Pe baza reformei penale, "supliciul era figu­ra in care se intalneau in chipul cel mai vizibil puterea nelimitata a suveranului si ilegalismul vesnic treaz al poporu­lui."

Punerea fata in fata a vointei suveranului cu cea a poporului a scos de multe ori in evidenta o serie de diferente de opinie care uneori au luat forma unor divergente. Insa predispunerea permanenta a poporului spre savarsirea de ilegalitati impiedica suveranul sa imblanzeasca pedepsele si sa le faca mai umane, insa pe de alta parte acest lucru era necesar din moment ce conflictele intre cele doua forte dictatoare continuau si luat forme tot mai grave. Inca de la acele vremuri se considera ca omul trebuie respectat chiar si in cadrul pedepsei pentru ca reprezinta forma juridica si morala pe care o ia in cadrul acestei duble delimitari. Totusi, in cazul in care reforma in calitatea sa de teorie penala si de strategie a puterii punitive, a fost schitata in punctul de intal­nire a acestor doua obiective, reprezinta o realitate se poate spune ca stabilitatea sa ulterioara decurge din faptul ca cel de-al doilea obiectiv a ocupat, un loc prioritar.

Dupa cea de-a doua jumatate a secolului al XVIII-lea si apoi in secolul al XIX-lea s-au adus numeroase modificari legislatiei penale. Majoritatea lor proveneau de la dorinta de a se inregistra o imblanzire a imblanzire a pedepselor, si in acelasi timp, o scadere considerabila a arbitrariului si un consens mai bine stabilit in privinta puterii punitive si a modului in care pedepsele erau aplicate pentru o anumita infractiune. O buna parte a acestei dorinte de schimbare a legislatiei, in sensul de a fi mai permisiva, a fost subintinsa de o pertur­bare a economiei traditionale a ilegalismelor si de o constran­gere stricta pentru mentinerea noii adaptari a lucrurilor. Tocmai din aceste considerente era nevoie de a se concepe un sistem penal care sa functioneze pe baza principiului ijntegrarii tuturor fortelor care sa actioneze ca un aparat capabil sa trateze ilegalitatile in mod diferentiat in functie de mai multe criterii.

De nenumarate ori societatea in ansamblul sau a cerut sistemului egalitate intre mase, insa ca fiecare fapta savarsita sa atraga o pedeapsa cuvenita in functie de gravitatea sa si de multe alte criterii. In timp, s-a incercat o uniformizare a acestor doleante insa cerintele claselor sociale inferioare s-au regasit doar partial in plan real si asta pentru ca diferentele de putere (fie ea economica, sociala, culturala) aveau influenta si atunci cand se sanctionau unele ilegalitati. Din istorie exista cazuri in care pedepsele erau date in functie de recunoasterea greselii facute si in functie de cat de mult dramatism si cata parere de rau se afisa pe fata condamnatului, insa de multe ori falsitatea isi spunea cuvantul in special atunci cand dupa o sanctiune modesta inculpatul continua savarsirea de infractiuni si astfel, ilegalismul poporului atingea cote din ce in ce mai grave. In acest sens, se ajungea din nou la dorinta ca pedepsele sa fie tot mai blande, mai umane si sa nu afecteze mai mult decat trebuie persoana condamnata. De aceea, "principiul moderarii pedepselor, chiar si atunci cand este vorba de pedepsirea dusmanului cor­pului social, se articuleaza la inceput ca un discurs al inimii. Mai mult chiar, tasneste ca un strigat al corpului ce se revolta la vederea sau doar la gandul prea multor cruzimi. Formularea principiului conform caruia penalitatea trebuie sa ramana "umana' are loc, in cazul reformatorilor, la persoana intai. Ca si cum s-ar fi exprimat in chip nemijlocit sensibilitatea celui care vorbeste; ca si cum corpul filosofului ori al teoreticianu­lui ar fi intervenit, intre inversunarea calaului si supliciat, pen­tru a-si afirma propria lege si a o impune pana la urma intregii economii a pedepselor."

Pedepsele sunt date pentru a sanctiona un comportament ilegal si pentru a descuraja indivizii sa intre in categoria infractorilor care nu mai pot fi adusi pe drumul initial, de aceea in cartea sa, "A supraveghea si a pedepsi", Michel Foucault spune ca "a pedepsi va fi deci o arta a efectelor; decat sa se opuna enormitatii greselii enormitatea pedepsei, trebuie ajustate reciproc cele doua serii ce succeda crimei: efectele acesteia si efectele pedepsei. O crima fara succesiune nu necesita pedeapsa. Tot asa cum - conform unei alte versiuni a aceluiasi apolog - in ajunul dizolvarii si disparitiei ei definitive o societate nu are dreptul sa inalte esafoade. Ultima dintre crime nu poate decat sa ramana nepedepsita."[84]

Din pacate insa, diferenta constatata intre ceea ce isi propune sa faca o pedeapsa si conflictele iscate pe marginea ei arata ca efectul asteptat prin aplicarea unei sanctiuni tinde sa devina principiul economiei sale si masura justelor ei proportii. Tocmai de aceea, pentru a nu contribui la intetirea unor noi conflicte in cadrul societatii, normele de drept, si sistemul juridic trebuie sa intervina exact acolu unde e necesar pentru a pedepsi strict ceea ce trebuie impiedicat si exact in proportia necesara.

Inainte de a se aplica o pedeapsa pentru o anumita fapta, si poate chiar inainte de a comite o fapta considerata ilicita, individul ar trebui sa fie informat cu privire la sanctiunea pe care aceasta o atrage si responsabilitatea ce-i revine. Tocmai de aceea, pentru a sti cum sa se pregateasca legile trebuie sa se faca publice, astfel ca fiecare individ sa aiba acces la ele, de aceea se incearca renuntarea la cutume pentru a se inlocui cu legile scrise si asa nu o sa mai fie persoane care sa invoce motivul necunostiintei unei anumite problematici atunci cand infaptuieste o actiune sau fapta ilicita.

Aproape in permanenta, au existat probleme intre societatea civila si sistemul de drept caruia aceasta se supune, pe diverse motive, insa prin indelungi cercetari ale acestei problematici s-a ajuns la concluzia ca aparatul de justitie trebuie sa fie dublat de un organ de supraveghere care sa-i fie direct subordonat. Un asemnea organ trebuie sa se ocupe de potentialii infractori si trebuie sa aiba o contributie legata de impiedicare crimelor si a unor infractiuni mai putin grave. In cazul in care acestea au fost deja comise trebuie sa participe la ancheta, sa-i aresteze pe autori iar apoi (datorita unei relatii directe intre politie si justitie) trebuie sa se treaca la demararea procedurilor pentru initierea unui proces penal si sanctionarea celor vinovati. Este de bun augur colaborarea dintre politie si justitie, pentru ca se considera ca cele doua ar trebui sa colaboreze infaptuind actiuni complementare in cadrul aceluiasi proces. In acest context, "politia asigurand "actiunea societatii asupra fiecarui individ in parte', iar justitia garantand "drepturile indivizilor impotriva societatii'; in felul acesta, toate crimele vor fi aduse la lumina zilei si vor fi pedepsite in deplina certitudine."[85]

Totusi, in acelasi timp ar trebui ca si procedurile sa nu ramana secrete. Acest lucru, ar fi necesar pentru ca motivele pentru care un inculpat este condamnat sau achitat sa poata fi cunoscute de toata lumea si pentru ca fiecare individ al comunitatii sa inteleaga ratiunile pedepsei si in acelasi timp sa inteleaga ca intr-o situatie asemanatoare devine responsabil.

Intre individ si societatea in care traieste se stabileste o puternica relatie si in ceea ce priveste sanctionarea individului care incalca regulile impuse. In comunitate se stabilesc o serie de reguli pe care fiecare persoana trebuie sa le respecte, iar in caz contrar este pedepsit tocmai in fata multimii care a impus acele reguli (fie in mod voit, fie sub forma unor cutume). In acest sens, am putea spune ca pedepsirea publica era un fel de ceremonie a recodificarii nemijlocite, iar prin aceasta societatea incepea sa-si regaseasca legile pe care 1e-a pierdut prin trecerea timpului, in schimb, sunt acele legi pe care cetatenii ei care le violase. In acelasi timp, societatea apara drepturile indivizilor sai atunci cand se considera ca normele de drept abuzeaza de cetateni. In plus, unii filosofi impartasesc parerea lui Michel Foucault conform careia, "pedepsirea publica trebuie sa manifeste o dubla jale: aceea ca legile au putut fi ignorate si aceea ca ne vedem obligati sa ne despartim de un cetatean. Asociati supliciului pompa cea mai lugubra si mai emotionanta; ziua teribila a executiei sa fie pentru patrie o zi de doliu; durerea generala sa fie zugravita pretutindeni cu litere de o schioapa Magistratul, invaluit in negru, sa anunte poporului atentatul comis si trista necesitate a unei razbunari legale. Diferitele scene ale acestei tragedii sa biciuiasca toate simturile si sa puna in miscare toate senti­mentele duioase si cinstite."[86]

Privind relatia om-societate din perspectiva pedepsei aplicate acelor membri ai societatii care incalca regulile se considera in trecut ca ceilalti membrii ai comunitatii trebuie sa stie detalii legate de pedeapsa. De aceea trebuie sa se faca strict referire la legea care guverneaza comunitatea, sa se arate necesitatea pedepsei si in acelasi timp trebuie sa se justifice gravitatea pedepsei aplicate. Pentru ca populatia sa fie bine informata era necesar ca legea sa fie tiparita, ca afisele, anunturile, semnele, sim­bolurile sa fie in numar cat mai mare, pentru ca fiecare sa le poata invata semnificatiile. Pentru aceasta, publicitatea pedepsei nu tre­buie sa propage un efect fizic de teroare; ea trebuie sa deschida o carte de lectura.

De multe ori, pentru intreaga societate are efect o pedeapsa aplicata la timp unuia din indivizii care incalca legile fie ca sunt recunoscute la nivel mai larg sau fie ca se opresc la nivelul unei comunitati locale. Tocmai din acest considerent, se pare ca ideea unei detentii penale are efect asupra societatii, insa uneori, este explicit criticata de multi reformatori. Acest lucru se intampla "pentru ca e incapabila sa raspunda specificitatii crimelor. Pentru ca nu are efect asupra publicului. Pentru ca e inutila si chiar daunatoare pentru societate: costa mult, intretine lenea con­damnatilor, le sporeste viciile. Pentru ca ispasirea unei ast­fel de pedepse este dificil de controlat si exista riscul de a-i expune pe condamnati arbitrariului gardienilor. Pentru ca indeletnicirea de a-1 priva pe om de libertate si de a-1 suprave­ghea in puscarie este un act de tiranie."[87]

In societate, fiecare lucru rau care se intampla are si o parte pozitiva care compenseaza intr-o oarecare masura efectele negative produse la un moment dat. Si in cazul aplicarii unei pedepse pentru o fapta comisa, acest lucru ar putea avea si o parte pozitiva sau poate chiar mai multe. In primul rand, aplicarea sanctiunii conduce la infaptuirea actului de justitie in comunitatea in care convietuieste inclusiv condamnatul si victima. In cel de-al doilea rand, prin condamnare si pedepsirea vinovatilor, victima acestora este "razbunata" iar in cadrul societatii se produce un echilibru prin aceea ca se elimina persoanele non grata. Pe de alta parte, insa, regimul de detentie in care detinutii sunt supusi unor munci atat in interiorul inchisorii cat si in afara acesteia constituie un avantaj pentru societate. Prin munca detinutilor in ateliere, care de fapt era si este in continuare obligatorie, se asigura o permanenta ocupare a detinutilor, le distrage atentia, insa banii obtinuti se finanteaza o mare parte a cheltuielilor in inchisoare, iar o alta parte sunt retribuiti prizonierilor pentru a li se asigura reintegrarea morala si materiala in lumea stricta a economiei. Condamnatii sunt mereu folositi la munci productive pentru ca in acest mod sunt facuti sa suporte cheltuielile inchisorii si in acelasi timp pentru a-i face sa nu cada prada inactivitatii si starii de plictiseala. In acelasi timp, condamnatilor li se da posibilitatea de a invata ceva practic, lucruri pe care in momentul in care vor iesi din detentie ii va ajuta sa-si castige existenta in mod cinstit. Din toate aceste ratiuni care stau la baza introducerii muncii active in viata detinutilor decurge si ideea conform careia toata aceasta activitate trebuie riguos controlata pentru ca individul sa se poata ghida dupa respectarea unui program si a unui regulament riguros intocmit si poate in acest mod si atunci cand se va sfarsi perioada de detentie vor sti sa aprecieze mai mult rigorile legii si traiul in libertate. "Timpul masurat si platit trebuie sa fie un timp fara incorectitudini sau carente, un timp de buna calitate, in tot cursul ca­ruia corpul trebuie sa ramana totalmente absorbit de activitatea pe care o are de executat."

Insa nu doar munca era principala activitate in cadrul inchisorilor sau in cadrul unor institutii care formau soldati pentru a-i reda societatii bine pregatiti in domeniul in care activau ci si educatia reprezenta una din preocuparile importante. Pe baza invataturii de care puteau beneficia unii indivizi societatea in ansamblul sau cunostea evolutii si schimbari importante. Pe buna dreptate se considera ca timpul destinat invataturii era un timp castigat atat pentru individ cat si pentru intreaga comunitate in care acesta urma sa-si duca in continuare traiul. Privind din aceasta perspectiva se poate spune ca in timp, din invataturile vremii a fost indicat faptul ca prin intermediul mijloacelor avute la dispozitie, "scoala mutualista a fost si ea structurata ca un aparat menit sa intensi­fice utilizarea timpului"[89]

Atat prin munca pe care condamnatii erau obligati sa o presteze atat timp cat erau incarcerati, precum si prin invatatura data aceleiasi categorii sociale am putea crede ca societatea chiar se preocupa de membrii sai. Pe de o parte indivizii sunt tratati prin prisma drepturilor pe care le-au dobandit iar pe de alta parte societatea incearca sa-i educe pentru a se putea apoi reintegra in societate si a nu mai avea motiv sa repete greselile facute.

4.3 Disciplina in viziunea lui Foucault

In A supraveghea si a pedepsi Foucault acorda disciplinei ample spatii. Primul capitol al celei de-a treia parti a operei numit si "Corpurile Docile" isi propune sa aduca in fata cititorilor modul in care se prezenta soldatul la inceputul secolului al XVII-lea precum si relatia care se stabilea intre acesta si puterea suverana pe de o parte, si societatea in ansamblul sau, pe de alta parte.

In opinia lui Foucault, soldatul trebuia sa fie recunoscut de membrii societatii prin semnele distinctive care le purta si care il caracterizau insa si prin pozitia, comportamentul si atitudinea pe care o afisa in cadrul grupului. Pentru multi indivizi, soldatii care ii reprezentau erau un semn de mandrie, iar pentru a-si reprezenta in mod responsabil comunitatea acestia trebuiau sa dea dovada de un comportament decent precum si de o educatie deosebita care sa se reflecte atat in comportament cat si prin natura meseriei, tocmai de aceea cunostintele acumulate trebuiau sa fie din ce in ce mai diversificate.

In plan practic, societatea ii respecta pe acei care pun in aplicare principiile legale recunoscute, pe cei care apara membrii comunitatii, pe cei care vor sa cei educati si formati pentu a duce la indeplinire telurile propuse, si nu vorbim de cele personale ci, din contra, de cele la nivel global.

Disciplina este cuvantul care caracterizeaza oamenii de acest gen si sistemul din care fac parte. In lume, orice activitate care vizeaza bunastarea unei comunitati nu se poate realiza decat prin ghidarea dupa reguli stricte si respectandu-se o serie de principii disciplinare care sunt diferentiate in functie de categoria din care fac parte indivizii. Din acest considerent se poate spune ca principiul delimitarii atributiilo fiecarui individ in cadrul grupului nu este nici constant, nici in­dispensabil si nici suficient mai ales in cadrul dispozitivelor disciplinare. Aces­tea contribuie la prelucrarea spatiului intr-un mod mult mai suplu si cu mai multa migala in asa fel incat fiecare membru al grupului sa fie multumit de colaborarea dintre indivizi pentru ca lucrul in echipa este cu atat mai eficient cu cat indivizii sunt mai uniti. S-ar putea merge mai departe cu acest rationament si am putea spune ca fiecare individ trebuie sa fie la locul sau si sa-si indeplineasca atributiile "ca la carte" pentru ca intreaga comunitate sa "functioneze" la parametri optimi. Totusi, fiecare individ trebuie tratat prin prisma a ceea ce este iar membrii comunitatii nu trebuie sa se retraga de la a-si asuma sarcini indraznete mai ales atunci cand se simte pregatit. Pe de alta parte, se considera ca "trebuie evitate re­partizarile pe grupuri; trebuie desfacute implantarile colective; trebuie analizate pluralitatile confuze, masive ori mobile. Spatiul disciplinar tinde sa se imparta in tot atatea parcele cate corpuri sau elemente de repartizat exista. Trebuie anulate efectele repartizarilor neclare, disparitia necontrolata a indi­vizilor, circulatia lor difuza, ingramadirea lor inutilizabila si periculoasa; tactica antidezertare, antivagabondaj, antia-glomerare."[90]

Orice comunitate trebuie sa fie ghidata dupa reguli bine stabilite, iar membrii acesteia trebuie sa respecte normele de disciplina si sa se ghideze dupa aceasta. Insa, disciplina este considerata o arta a rangului si in acelasi timp [pate reprezenta o tehnica de transformare a configuratiilor. In profunzimea sa, disciplina la nivelul societatii individualizeaza corpurile printr-o localizare ce nu le fixeaza, ci le repartizeaza si le face sa circule intr-o retea de relatii tocmai de aceea este atat de necesar ca societatea civila sa sa ghideze dupa asemenea obiceiuri.

Pentru o mare parte a teoreticienilor si poate ca si pentru o mare parte a celor multi (comunitate), disciplina reprezinta un mod de "a face oameni" prin a investi in acestia toata increderea, educatia si fondurile nedecare dezvoltarii. In acelasi timp, aceasta contribuie atat caracterizarea individului ca indi­vid al grupului din care face parte, cat si ordonarea unei multimi date. Insa, in plus, aceasta reprezinta conditia de baza pentru controlul si utilizarea unui ansamblu de ele­mente distincte.

In cadrul societatii dorinta de disciplina este impusa pe baza unor tehnici disciplinare care contribuie la dezvoltarea indivizilor si apoi la integrarea lor in comunitate. In acelasi timp, se considera ca "pro­gresul societatilor si formarea indivizilor - aceste doua mari "descoperiri' ale secolului al XVIII-lea se afla, poate, in corespondenta cu noile tehnici de putere si, mai precis, cu o noua modalitate de a gestiona timpul si de a-1 face util, prin seg­mentare, serializare, sintetizare si totalizare."[91]

Disciplina in cadrul societatii este un lucru absolut necesar, insa impunerea permanenta a acestei tactici in practica este considerata un fel de exercitiu, o metoda prin care corpurilor indivizilor nu li se impun sarcini repetitive si evident diferite insa de fiecare data gradate. Comportamentul uman, orientat fiind catre atingerea scopurilor finale si anume buna colaborare in societate, exercitiul disciplinar "face posibila o permanenta carac­terizare a individului, fie prin raportare la acest punct final, fie prin raportare la ceilalti indivizi, fie prin raportare la un anumit tip de parcurs. in felul acesta, exercitiul asigura, sub forma continuitatii si a constrangerii, o crestere, o tinere sub observatie, o evaluare. inainte de a imbraca aceasta forma strict disciplinara, exercitiul a parcurs o lunga istorie: el poate fi regasit in practicile militare, religioase, universitare - fie ca un ritual de initiere, fie ca o ceremonie pregatitoare, ca o repetitie teatrala sau ca o proba"[92]

In cadrul aceluiasi capitol, primul din partea a treia a lucrarii "A supraveghea si a pedepsi", se specifica faptul ca unul dintre mijloacele cele mai vizibile in care se aplica disciplina este in mediul militar. Autorul acestei opere zonsidera ca este foarte bine ca viata militara sa inceapa la o varsta cat mai frageda, si asta datorita faptului ca un comportament si o educatie precoce valoreaza mult mai mult decat aplicarea acesteia asupra unui comportament illicit deja format. In orice institutie si in orice societate este mai usor sa pleci de jos decat sa lupti in plus pentru a aduce pe unii indivizi pe drumul cel bun pentru ca apoi sa-i instruiesti spre un anume comportament. Dar se considera ca scoala devine un aparat de invatat in care fiecare elev, fiecare nivel si fiecare moment, daca sunt combinati cum trebuie, sunt in permanenta intrebuintati in procesul general de invatamant.

5. Societatea

In ceea ce privea executia pedepsei pe o "scena deschisa", analizele facute privind rolul pe care il indeplinea publicul in asemenea cazuri, au condus la concluzia ca rolul poporului prezent la asemenea scene era ambiguu. De cele mai multe ori, acesta este convocat in scopul de a fi martor atunci cand inculpatul este obligat sa-si marturiseasca in mod public greseala. Tocmai de aceea procesele se faceau in public, in piete unde poporul avea acces neingradit la participarea la fiecare din momentele traite de inculpat. Momente care atingeau punctul culminant prin pedepsele suportate. Publicul "este chemat ca spectator: e convocat sa fie prezent cand vino­vatul ii este aratat sau cand e obligat sa-si marturiseasca vina in public; stalpul infamiei, spanzuratoarea si esafodurile sunt inaltate in piete publice sau la marginea drumurilor; se intam­pla sa se depuna, zile in sir, cadavrele supliciatilor cat mai la vedere, in apropiere de locurile comiterii crimelor."[93]

Prin prezenta la judecarea inculpatului, citirea verdictului si executarea pedepsei, nu doar ca afla modul in care a fost sanctionata o fapta ci mai mult vad cu proprii ochi efectele acelei fapte si incearca fie sa o evite, fie ii sfatuiesc pe altii sa nu incalce legea, fie ii ajuta sa se reabiliteze. In genere, prin drasticile sanctiuni aplicate (poate cu mult mai grave decat faptele comise) se dorea ca oamenilor sa le fie frica, pe de o parte pentru ca participau la aplicarea sanctiunilor fie doar si ca martori, iar pe de alta parte pentru ca ei insisi, pana la un anumit punct, luau parte la aceste masuri coercitive ba chiar la figurat vorbind, prin simpla lor prezenta acolo il sanctionau suplimentar pe inculpat. A fi martori la o asemenea masura de corectie reprezenta pentru cei adunati in piata publica un drept pe care il au, l-au dobandit in timp si pe care il revendica. In acele vremuri, se considera ca pedepsirea unui inculpat in secret, fara ca popoirul interesat sa participe in concluzie un asa-zis supliciu ascuns reprezenta un act de privilegiat. Adesea, pe aceasta baza lua nastere ba­nuiala ca sanctionarea inculpatului in regim "cu usile inchise" nu se desfasura cu toata severita­tea. Tocmai din acest considerent, multimea avea dreptul sa protesteze de fiecare data cand in ultima clipa, victima este sustrasa privirilor, si pe buna dreptate asa se intampla. Michel Foucault aduce prin cartea sa "A supraveghea si a pedepsi" in fata cititorilor parerea istoricilor si cercetatorilor cu privire la interesul publicului pentru a participa la tortura si la executarea pedepsei. In acest sens, se considera ca "poporul isi revendica dreptul de a constata cu propriii lui ochi executiile si de a sti cine este cel executat".

Din practica s-a constat un interes mereu crescand al oamenilor de a participa in piata publica la sanctionarea unui potential inculpat. Acest interes poate fi ilustrat si printr-o intamplare usor comica cum ar fi aceea in care, in momentul introducerii ghilotinei ca metoda de pedeapsa multimea se plangea ca nu vad acel "ritual" in care era aplicata sanctiunea si cerea reintroducerea pedepsei prin spanzurare.

In acelasi imp, se poate spune ca pana in secolul al XVIII-lea, publicul adunat in piata publica participa intens la scena pedepsirii. Acest lucru se int mai pot intalni scene precum "aceea care a insotit supliciul lui Montigny: in timp ce calaul il executa pe condamnat, negustoresele de peste de la Hale plimbau un manechin caruia au sfarsit prin a-i taia capul."[95]

Stimulati fiind de dorinta de razbunare, de cea de infaptuire a dreptatii, si de cea de razbunare a victimei, de multe ori s-a intaplat ca atunci cand un detinut era judecat si condamnat poporul sa se razvrateasca si sa ceara pedeapsa cea mai grava. Uneori, chiar criminalii trebuiau a fi aparati de furia multimii desi erau pusi sa "defileze" in fata oamenilor nemultumiti, fiind in acelasi timp un fel de momeala pentru cei razvratiti. In fond inculpatul putea fi considerat si ca tinta, amenintare eventuala, dar putea fi privita si ca prada promisa si interzisa. Multimea era adunata in pietele in care aveau loc executii pentru a fi martora la manifestarea puterii suveranului, care dadea liber violentelor acesteia la adresa inculpatului, insa doar pana la un anumit punct. Aceasta liberatate la admonestari si violente pe care le prezen­ta ca reprezentand supunere din partea supusilor, dar carora le opunea de indata limitele propriilor lui privilegii.

Prin participarea la scena aplicarii pedepsei se considera ca poporul era atras de un astfel de spec­tacol desi era initiat in scopul de a-1 inspaimanta. In timp, au existat situatii in care simpla prezenta in pietele publice si in orice alte locuri unde aveau loc executii era de natura exprimarii unei opinii cu privire la puterea punitiva, la modul in care se instaura justitia in societate. uneori, se ajungea chiar la revolte ale poporului pentru a se impiedi­ca o anumita executie care este considerata nedreapta sau care este prea dura pentru o anumita fapta. Au existat si cazuri in care multimea s-a implicat activ in impiedicare unei executii prin aceea ca participau chiar la smulgerea unui con­damnat din mainile calaului, se milita pentru obtinerea cu forta a gratierii. Au existat cazuri in care aceste revolte au fost duse spre extrem, la o eventuala urmarire si atacare a calailor, blestemarea judecatorilor si exprimarea dezacordului fata de sentinta. Se observa astfel, un alt gen de manifestare a poporului, de la simplu spectator la aplicarea unei sanctiuni, la o comunitate sudata care militeaza impotriva sistemului si a pedepsei aplicate, tocmai de aceea devine un fel de aparator al inculpatului si nu al victimei. Toate practicile populare puse in aplicare pentru impiedicarea unui act al justitiei caracterizeaza si chiar au dat rezultatele preconizate, in sensul ca au dat peste cap ritualul executiei.

Nu de fiecare data, participarea multimii la ritualul executiei era doar pentru a sustine sistemul si de a blama sau admonesta condamnatul. Au fost destul de multe situatiile in care detinutul era sustinut de catre popor, de "compasiunea celor cu inima sensibila, ca si de aplauze­le, admiratia, invidia celor incrancenati si cu inima de piatra'. Multimea se inghesuie in jurul esafodului nu numai ca sa asiste la chinurile condamnatului sau ca sa atate furia calaului, ci si pentru a-1 putea auzi pe cel care nu mai are nimic de pierdut blestemandu-i pe judecatori, legile, puterea, religia. Supliciul permite condamnatului aceste saturnale de o clipa, in care nimic nu mai este interzis si pasibil de pedeapsa.[96]

Tocmai din acest considerent putem spune ca justitia publica era uneori cu mult in fata celei infaptuite de magistrati. Sensibilizati sau nu de poveste, si de gravitatea actelor si marturiilor aduse drept probe membrii societatii, ca reprezentanti ai acesteia aveau un cuvant de spus in fata pedepsei, un cuvant care putea da cazului o evolutie neasteptata. Si de ce nu din moment ce fapta se producea in cadrul unei comunitati, in cadrul grupului. Au fost si cazuri in care executiile la care poporul participa chiar si in calitate de martor, luand o intorsatura gresita sa se intoarca impotriva celor ce l-au aparat pe un anumit condamnat. Insa de cele mai multe ori, se incerca o limitare a parerii poporului, o limitare a actiunilor intreprinse pentru a nu favoriza pe cineva care poate nu merita insa afisa un aer de victima.

Din toate problemele aparute la o judecata, din toate conflictele ivite intre individ si populatie si dintre multime si reprezentantii legii in teritoriu nu ar fi trebuit sa se vada decat impactul pe care il avea puterea terifianta a regelui. Chiar daca se mai iveau conflicte unilaterale, aceasta ramanea legea suprema pentru indiviul condamnat si pentru multime si trebuia respectata in ciuda tuturor conflictelor aparute. S-ar putea considera ca aceste executii aduc o intreaga latura de carnaval. In acest sens, rolurile sunt inversate, astfel, autoritatile sunt batjocorite, in timp ce criminalii sunt transformati in eroi. Infamia este intoarsa pe dos; curajul, ca si vaietele ori strigatele condam­natilor nu sunt o sfidare decat la adresa legii si nu o parere de rau de comiterea unor fapte gresite. Referitor la aceste executii s-ar putea spune ca acestea nu ar trebui sa lase ca niste conflicte mai mult sau mai putin importante, de o mai mare sau mai mica amploare sa intervina in actul de justitie si in plus, ar trebui sa se lase sa se vada ca puterea legislativa primeaza asupra tuturor intereselor multimii.

Revoltele poporului aveau un punct de plecare, iar acesta era de multe ori inegalitatea cu care erau tratati oamenii. In functie de clasa sociala din care faceau parte, acestia primeau pedepse mai mult sau mai putin grave. Tocmai de aceea, apareau reactii ale societatii respective privind modul in care erau tratati unii oameni in comparatie cu altii. Reactiile nu intarziau sa apara mai ales atunci cand condamnarea era considerata a fi nedreapta. Aceste diferente intre modul in care era tratat un nobil sau o persoana dintr-o clasa sociala superioara care savarsea o crima sau o alta fapta si modul in care era pedepsit un simplu taran sau orice alt om din popor erau evidente, iar poporul se vedea indreptatit sa riposteze si sa ceara egalitatea ca un drept castigat. In acest sens, Foucault a ajuns la concluzia ca "anu­mite practici ale justitiei penale nu mai erau suportate in seco­lul al XVIII-lea - si poate cu mult inainte - de straturile mai de jos ale populatiei"

Din practica s-a putut observa o puternica influenta a publicului in sistemele de drept ale unui stat pentru influentarea unor verdicte, a unor sanctiuni si pentru a se pune in aplicare un drept deja castigat si anume egalitatea dintre cei bogati si clasa de jos. De multe ori s-a constatat ca la aplicarea pedepselor simpla prezenta a publicului conducea la manifestari de protest. Uneori insa aceste implicatii puteau influenta decizia magistratilor. O asemenea intamplare care a denaturat o anumita judecata publica a fost cea care s-a petrecut in anul 1761, la Paris, cand in sprijinul unei servitoare care furase o bucata de panza de la stapanul ei a intervenit "forta publica". Marturiile vremii au aratat ca desi aceasta servitoare a restituit bunul furat stapanul sau a depus plangere impotriva sa. In ciuda tuturor rugamintilor ei acesta nu a vrut sa renunte la acuzatii. In acest sens, in ziua executiei, oamenii din cartier au intervenit pentru a impiedica spanzuratoarea femeii (pedeapsa deja anuntata) intrand in pravalia negustorului pe care au jefuit-o. Tocmai din acest considerent, nestiindu-se vinovatii pentru jaful infaptuit, justitia a fost silita sa prescrie fapta si acuzata a fost gratiata.

Pentru forta politica aflata la putere in acea vreme nu era deloc favorabil sa se iste scandaluri si probleme cu poporul, tocmai de aceea se incerca ca toate conflictele sa fie aplanate intr-un timp cat mai scurt si de aceea se vorbea din ce in ce mai putin despre problemele si agitatiile populare iscate in jurul practicilor punitive. De cele mai multe ori aceste revolte s-au produs doar la nivel local, si rareori au depasit limita unui cartier sau a unui oras, insa ideea ca unii s-au ridicat pentru a-si spune parerea ii incuraja si pe altii sa faca acelasi lucru la nivelul comunitatii lor in care isi duceau viata. De aceea, importanta acestor conflicte nu poate fi neglijata, dat fiind faptul ca miscarile de acest gen, pornite de jos, s-au propa­gat si au reusit sa atraga atentia unor oameni mai bine plasati. Implicarea in conflicte si a unor personalitati cu ceva mai multa putere decat oamenii obisnuiti a facut ca acestia sa priveasca problemele societatii dintr-o alta optica si astfel, au dat o noua dimensiune conflictelor dintre putere si supusi, dintre condamnati si aparatorii lor. Pe de alta partte, tocmai aceste tulburari ale maselor sociale au contribuit la mentinerea unei nelinisti permanente in jurul justitiei penale si al manifestarilor acesteia, desi acestea ar fi trebuit sa fie exemplare.

De multe ori datorita conflictelor aparute intre popor si reprezentantii justitiei era evident ca acel spectacol de pe scena aplicarii pedepsei risca sa fie dat peste cap chiar de cei carora le era adresat. In acest scop, "spaima de suplicii nu facea decat sa aprinda focare de ilegalism: in zilele in care erau programate executii, lucrul era intrerupt, se umpleau carciumile, erau insultate autoritatile, se zvarlea cu vorbe de ocara sau cu pietre asupra calaului, ofiterilor de politie sau soldatilor; oamenii incercau sa puna mana pe condamnat, fie pentru a-1 salva, fie pentru a-1 ucide cu mana lor; se iscau batai, iar pentru hoti nu erau ocazii mai prielnice decat busculadele si curiozitatea din jurul esafodului.^"[98]

Istoria a demonstrat ca implicit aceste cauze au fost cele care contribuiau la aparitia unor inconve­niente pentru intreaga clasa politica si nu doar pentru sistemul de drept aplicat acelor vremuri. Toate aceste ritualuri putea fi considerate a fi manifestari care aveau drept rol contributia la evidentierea unei puteri de neinvins. Astfel, poporul se simtea mai aproape de cei care indurau pedeapsa, ii sustinea pe acestia si lupta pentru o justitie dreapta si o serie de pedepse mai usoare la adresa condamnatului. Tocmai in acest scop, comunitatea riposta la aceasta violenta legala, lipsita de echilibru si masura. In plan social se manifesta un fel de solidaritate a unui intreg strat social (de obicei clasa de jos) cu "cei pe care i-am putea numi micii delincventi - vagabonzi, falsi cersetori, saraci batausi, hoti de buzunare, tainuitori si vanzatori de obiecte furate - se manifestase destul de constant: stau marturie impotrivirea la controlul facut de politie, dezavuarea informatorilor, agresarea paznicilor sau a inspectorilor de po­litie."[99]

In fond, se poate spune ca tocmai aceasta solidaritate dintre societatea in care traiau pana la un moment dat infractorii si acestia, ca membrii ai acestei societati era de neinteles pentru legiuitori. Acestia incercau suprimarea acestei puteri din dorinta de a detine controlul pentru ca cu atat cat numarul celor care isi sustineau oamenii crestea cu atat instabilitatea regimului juridic era pusa sub semnul intrebarii. Iar poporul tocmai asta astepta, sa gaseasca un punct vulnerabil al justitiei pentru a-l exploata in favoarea "celor multi". In acest scop, ruperea solidaritatii dintre popor si cei care se faceau vinovati de diverse delicte era pe cale de a deveni obiectivul represiunii penale si politienesti si astefel se intervenea pentru a se salva puterea. Privind lucrurile din aceasta perspectiva puten spune ca intregul ceremonial al supliciilor, se transforma din acea sarbatoare intr-un sir de evenimente in care violenta era schimbatoare si transferata treptat de la o parte la alta si reversibila in orice moment. In situatiile de acest gen, aceasta solidaritate intre grupurile deja formate era puternica si era cu mult mai bine evidentiata si sudata decat cea care se manifesta la nivelul puterii suverana. In plus, este cunoscut faptul ca reformatorii secolelor al XVIII-lea si al XlX-lea in ciuda problemelor iscate, tineau in continuare cont de faptul ca executiile nu provocau doar frica in randurile poporu­lui, ci trezeau in reprezentatii multimii si sentimentul ca trebuie sa lupte pentru a-si apara membrii comunitatii. Unul dintre primele lor semnale de alarma si poate cel mai grav pentru acele vremuri a fost acela de a cere ceara suprimarea executiilor publice.

In decursul timpului au fost multe situatiile in care condamnati judecati pentru fapte destul de grave au fost salvati de revoltele populare si astfel aveau loc rasturnari de situatie in care urmaritorul devenea urmarit (calaul devenea victima). O situatie asemanatoare s-a produs si atunci cand pentru una din faptele sale, un criminal numit Pierre du Fort urma sa fie spanzurat. Istoria spunea ca acesta a trecut prin mai multe incercari de a fi omorat insa de fiecare data, fie se impiedica de scara fie datorita altor cauze nu i s-a putut aplica pedeapsa. De aceea calaul, care isi propusese ca de aceasta data sa isi duca la indeplinire sarcina ii spusese propriei sotii sa-l ajute, in sensul ca trebuia sa il traga de picioare pe condamnat in momentul in care de deschidea trapa. Pentru a izbuti si pentru a nu sti ce i se intampla s-a decis ca fata detinutului sa fie acoperita de o panza. In aceasta situatie, poporul martor la uciderea criminalului, crezand ca acesta putea fi omorat taindui-se gatul de catre calau si pentru ca acesta il mai si lovea a ripostat cerand o pedeapsa cuvenita fara ca inculpatul sa fie supus unor chinuri suplimentare. Pur si simplu, vazand intreaga scena, multimea a fost impresionata de condamnat, care din criminal ajunse-se o victima in fata publicului, si astfel s-a manifestat prin furie asupra calaului aruncand cu pietre. Dupa ce a cazut in mainile multimii calaul a fost batut mar de toti cei prezenti acolo si apoi a fost inecat intr-o apa din apropiere apoi tarat prin multime, a fost tarat pana la cimitirul franciscanilor unde a fost lasat in semn de dispret. De acolo a fost dus la spital unde a fost ingrijit insa a murit in scurt timp. In timp ce calaul era pedepsit pentru fapta sa si era supus unui asemenea tratament, cativa oameni din multime au taiat funia spanzuratului, in timp ce altii l-au prins de jos, dupa ce statuse un timp spanzurat. Furia multimii s-a intins asupra intregului sistem si astfel, spanzuratoarea a fost distrusa iar multimea nervoasa a rupt in bucati scara calaului. Prin aceasta intregul sistem a fost suprimat prin revoltele ce se indreptau impotriva calaului.

In plan practic, acest de intreg ritual al executiei prevedea ca inculpatul sa-si proclame vinovatia prin recunoasterea pu­blica a crimei. In functie de acest lucru, vinovatul era sanctionat prin inscriptia pe care o arbora, ca si prin decla­ratiile pe care, fara indoiala, era fortat sa le faca. in momentul executiei, se pare ca i se mai dadea si ocazia sa ia cuvantul, nu pentru a-si sustine nevinovatia, ci pentru a atesta crima si justetea condamnarii."[100]

Specific secolului al XVIII-lea, era faptul ca orice pedeapsa era aplicata in baza unor probe, iar marturia condamnatului era una din cele mai solide dovezi. Una din marturiile in care un membru al unei bande isi recunostea greseala in mod public arata cam in felul urmator: "Tati si mame care ma auziti, paziti-va copiii si invatati-i de bine; in copilarie, am fost mincinoasa si lenesa; am inceput prin a fura un cutitas de doua parale Dupa aceea, am pradat negustori ambulanti si negutatori de vite; in sfarsit, am con­dus o banda de hoti si de aceea ma aflu acum aici. Povestiti toate acestea copiilor vostri ca macar asta sa le slujeasca drept pilda.'[101]

Se considera ca uneori asemenea marturii erau "fabricate" tocmai pentru a se descuraja diverse tipuri de comportament imoral, iar in acelasi timp se astepta din partea lor efecte cu caracter ideologic si acest lucru se intampla datorita calitatii lor de fabule veridice care aveau la baza intamplari si infractiuni marunte. Si totusi, aceste mici povestioare erau primite cu un real interes din partea publicului iar uneori faceau parte din lecturile de baza a unor paturi sociale inferioare. Se arata prin asemenea istorisiri ca la baza societatii se produc diverse evenimente dar si puncte de sprijin pentru a se indrepta o anumita categorie de oameni predispusa la fapte ilicite, insa asemenea evenimente atrag si un real interes pentru factorul politic al acelei perioade. Ar mai fi de mentionat, cu privire la modul de sanctionare a unui individ ca, la finalizarea procesului, condamnatului i se cerea sa estimeze care ar fi pedeapsa care i s-ar cuveni luand in considerare si gravitatea faptelor comise, ba chiar era fortat sa militeze unui comportament deviant precum al sau.In acelasi timp, verdictul era dat in mare parte de starea emotionala si de comportamentul inculpatului in timpul procesului. Important era daca acesta regreta faptele comise si felul in care isi afisa sentimentele atunci cand ajungea pe esafod. Astfel. "daca cel condamnat era zugravit caindu-se, acceptand verdictul, cerand iertare lui Dumnezeu si oamenilor pentru faradelegile sale, el aparea purificat: murea, in felul lui, ca un sfant. insa tocmai neinduplecarea ii determina gloria: necedand la suplicii, el facea dovada unei forte pe care nici o putere nu reusea sa o ingenuncheze."[102]

In timp, toate aceste marturii lasate pe baza acelor documente foi volante sau oricum se numesc ele, dispar odata cu aparitia literaturii politiste si cu interesul mereu crescand pentru acest tip de lectura. Prin disparitia foilor volante dispare si gloria si elogiile aduse raufacatorilor rustici care datorita supliciilor suferite erau ridicati la rangul de eroi. Prin faptele comise, prin pedepsele aplicate, prin marturiile care circulau la acea vreme se prezentau o multime de adevaruri subtile pe care majoritatea oamenilor din popor nu le sesizau. Noul gen care isi facea loc pe piata literara nu mai avea in prim plan eroi populari precum nu mai avea nici executii in stil barbar, ci trebuia sa fie un individ inteligent, care daca era gasit vinovat de ceva fie trebuia sa scape cu mainile curate, fie trebuia sa fie pedepsit insa nu prin sanctiuni directe asupra corpului sau. Acest gen de lectura nu se mai adresa unei paturi sociale de la baza comunitatii, ci era destinata in mod expres unei clase sociale superioare in care se dorea a trai si criminalul.

Se poate observa din toate acestea ca ziarele precum si diverse cotidiene reproduc cenusiul faptelor facute si al pedepsirii. Totusi, in timp s-a facut o delimitare atunci cand poporul a incetat a se mai mandri cu crimele comise iar marile asasinate erau privite din umbra de ochiul subtil al unei minti istete.

Concluzii

Bibliografie