Enrico Cannio: 1875 - viata si compozitia

Enrico Cannio

Nascut la Napoli in 10 ianuarie 1875, fiul lui Gaetano si Assunta, Enrico Cannio a aratat de timpuriu innascuta sa aptitudine si atractie pentru muzica.

Asupra lui Enrico Cannio istoricii canzonei napolitane nu s-au aplecat prea mult, probabil dezorientati de viata sa simpla si rezervata, care nu a oferit episoade excentrice si sclipitoare. Totusi, prin creatiile sale, el poate fi inclus printre cei mai mari compozitori ai perioadei sale. A fost de neintrecut in canzonele pe tempo de mars si in cele pline de verva. Prin aceasta nu vrem sa spunem ca nu era concesiv in mod absolut melodiei, pentru ca si in astfel de gen excela.

Melodiile sale au intotdeauna un accent specific, revelator, tasnind pe moment din pana lui inspirata; apoi sunt de o audibilitate insinuanta, incat este posibil sa le fredonezi in momentul in care le si asculti.

Cannio, care era diplomat in pian inca de la varsta de 16 ani, a inceput foarte curand sa cante in micile teatre de varieteu, devenind si un foarte bun dirijor de orchestra. In timpul "matineelor" promovate de saptamanalul "La Tavola Rotonda" Enrico era adeseori angajat sa acompanieze la pian marii interpreti ai epocii. In acele ocazii el etala frecvent improvizatii dificile si virtuozitati pianistice. Multi mari tenori, de la Diego Giannini la Fernando De Lucia, de la Enrico Caruso la Beniamino Gigli, s-au folosit de valoarea sa tehnica, fiind pianistul preferat al Elvirei Donnarumma si Lina Cavalieri.

Si-a petrecut in intregime viata la Napoli, fiind adversar al calatoriilor care-l puteau indeparta de orasul sau. Ziua sa laborioasa o impartea intre scoala de canto si ansamblurile orchestrale ale teatrelor Eden, Umberto si Trianon.

A colaborat cu principalele case editoriale partenopeene , ca de ex.: Bideri, Poliphon, La Canzonetta, Gennarelli, Santa Lucia, unind in mod obisnuit numele sau de ale lui Libero Bovio, Ernesto Murolo, Aniello Califano. Multe din numeroasele sale canzone se pastreaza si astazi in memoria si preferintele publicului.

Amintim dintre succesele sale: Oj ma', dammillo (1901), Carmela mia!(1903),'E difiette d'e ffemmene (1907), A fussetella (1908), O scialacquone (1908), A luntananza d'o surdato (1909), Tarantella luciana (1913), Carufanella (1914), Vola e va (1914), Poverefigliole (1915), 'O surdato nnammurato (1915), A serenata 'e Pulecenella (1916)   Canta Mara (1916), Surdato italiano (1916), Margarete (1917), 'O surdato 'e malavita (1917), Zettella (1917), Cara sposina (1918), Passa appriesso (1918), 'O portavoce (1921), L'appuntamento (1923), Maista (1925), 'O squilibrato (1931), Rusella 'e maggio (1939)..

Din 1900 incoace, Enrico a inceput sa se dedice compozitiei, castigand in foarte scurt timp increderea celor mai afirmati autori din acea perioada. Canzonele de cel mai mare succes compuse in primul deceniu al secolului au fost Carmela mia"1903 pe versuri de Califano,"'A fussetella" 1908, si " 'O scialacquone" 1908, pe versuri de Capaldo. In 1909 muzicianul a compus doua canzone in tempo di marcia "'A serenata d''o surdato" cu Achile Bonenzio si "'A luntananza d''o surdato" cu Califano. In acea perioada Enrico Cannio a scris foarte multe piese cu caracter soldatesc (marcette) fiind mult stimat pentru acest gen de compozitie.

Cativa ani mai tarziu, intr-adevar, Ernesto Murolo l-a denumit :"Tirteu al canzonei napolitane" referindu-se la poetul grec din sec.VII i.Hr. care a scris multe cantece de indemn pentru trupele aflate in razboi. Chiar si coregraful si criticul muzical Serghei Diaghilev a ramas impresionat de cantecele sale militaresti, ceea ce l-a facut sa declarae in 1915: -"Strauss este regele Valsului, Cannio este regele Marsului Trebuie deci constatat ca atunci cand s-a consolidat si in alte genuri, muzicianul a reusit sa obtina rezultate tot atat de exceptionale si demne de elogiu. De exemplu, in 1913, el a fost printre sustinatorii "neo-tarantelismului" pe care l-a exprimat prin compunerea celebrei canzonette "Tarantella Luciana" pe versuri de Libero Bovio.

Anul urmator a compus o alta tarantella cu tonuri dulci-acrisoare Napule e sempre Napule" in care a imbracat in mod magnific versurile lui Antonio Barbieri.

Compozitorul (uneori fara sa pretinda rasplata oficiala a muncii sale) a colaborat in spatele culiselor cu faimoase personaje ale spectacolului.

In 1915, cand razboiul batea la usa, Emilio Gennarelli i-a incredintat lui Cannio directia artistica a Casei Editoriale omonime. Tocmai editorul i-a sugerat lui Enrico sa scrie o alta piesa din veselele sale marsuri, cu intentia de a ridica moralul atator soldati in pragul plecarii la razboi.

In aceeasi zi, la o masa din Cafeneaua Gambrinus, muzicianul a trasat liniile unor portative pe o foaie de hartie grosolana de culoare albastruie, pe care a asternut faimoasele note pentru "'O surdato 'nnammurato".

Cu toate ca a fost autorul atator canzone dedicate soldatilor, Enrico nu a nutrit niciodata o simpatie excesiva pentru razboi sau pentru cauze patriotice. A fost scutit de serviciul militar din cauza staturii sale care nu depasea 1.48 m. si pentru o usoara deformare a omoplatului drept, datorat unei artroze rau tratate. (Unele carti l-au definit cocosat real"). Mititel, slab, adus de spate, Enrico era totusi o persoana foarte agreabila, cu doi ochi mari exprimand bunatate si cu un ascutit simt al umorului.

S-a casatorit cu Raffaela Balzano, o actrita din familie de artisti si in frumoasa lor casa din Via Giacomo Savarese al Mercato, au avut opt copii: Assunta, Elena (nume in arta Liliana) Mario, Ernestina, Federico, Rosario, Anna (nume in arta Anna Walter) si Gaetano.

Pe tot parcursul razboiului Enrico a continuat sa compuna canzone ca 'A serenata 'e Pulecenella" 1916 (L.Bovio), care este o capodopera melodica nerepetabila ce scoate in relief toata sensibilitatea artistica a muzicianului.

Au urmat "Surdato italiano" (A.Califano) 1916,"Margarette" (C.De Flaviis) 1917, "'O surdato 'e malavita" (Murolo) 1917. Imediat dupa razboi, Cannio a compus cu   E. Nicolardi "Ce sta ancora", o canzona plina de regrete, iar in 1919 a conceput o comedie muzicala cu titlul:"Muntevergine" pe un libret de Domenico Romano.

In iubitul sau Napoli, de care nu a vrut niciodata sa se indeparteze, muzicianul a continuat sa scrie canzone pana in ultima zi a vietii, intamplata la data de 31 ianuarie 1949, in urma unui atac de cord.