Elemente de reprezentare grafica a inaltimii sonore (intonatiei)

Elemente de reprezentare grafica a inaltimii sonore (intonatiei)

Înaltimea sunetelor se reprezinta - in sistemul traditional de notatie - prin urmatoarele elemente grafice: note, portativ, chei, semnul de transpunere la octava si alteratii.

a) Notele reprezinta in scrierea muzicala ceea ce literele reprezinta in scrierea vorbita. Dupa cum litera constituie expresia grafica a unui sunet din vorbire - fie el consoana sau vocala - tot astfel nota constituie expresia grafica a unui sunet muzical.

Prin locul pe care-1 ocupa pe portativ, notele determina inaltimea sunetelor:

Prin forma lor grafica (nota intreaga, doime, patrime, optime, etc.), ele redau durata fiecarui sunet in raport cu celelalte:

b) Portativul constituie cadrul grafic pentru intregul sistem de notatie, servind drept referinta pentru toate elementele scrisului muzical.

Pe portativ - sau in functie de el - se noteaza inaltimea si durata sunetelor (elementele morfologice ale graiului muzical), repartizate astfel: pe ordonata inaltimile (intonatia), iar pe absciza duratele (ritmul):

În afara portativului se noteaza celelalte elemente ale scrisului muzical: textul vorbit, nuantele, tempoul, termenii de expresie, indicatiile tehnice de executie etc.

În notatie, portativul se utilizeaza sub diverse aspecte, cum sunt: porta­tivul simplu (de baza), portativul dublu si portativul complex (partitura).

Portativul simplu, alcatuit din cinci linii paralele si echidistante, se intrebuinteaza indeosebi pentru o singura voce. La nevoie i se adauga linii suplimentare, ce constituie extensia portativului in sens ascendent si descendent:

Portativul dublu - alcatuit din doua portative simple reunite prin bara initiala si acolada - serveste pentru redarea unui spatiu sonor mai larg, cuprinzand registre diferite de intonatie. Este prin excelenta portativul harpei si al instrumentelor cu claviatura (pianul, orga, clavecinul):

- Portativul complex (partitura), pentru ansambluri vocale si instrumentale, cuprinde un numar mai mare de portative simple, in functie de com­ponenta ansamblurilor vocale sau instrumentale pentru care se scrie opera de arta.

De exemplu :

partitura pentru voce si pian

- partitura pentru cvartet de coarde

c) Cheia muzicala reprezinta grafic trei sunete din scara acustica

În functie de utilizarea uneia sau alteia dintre chei, si a locului fiecareia pe portativ, se determina pozitia celorlalte sunete pe baza succesiunii lor in scara acustica:

Literatura muzicala veche, in stil polifonic, intrebuinteaza cheile sol, do si fa, distribuite pe portativ astfe : sol, pe linia II (cheia de violina): do, pe linia I (cheia de sopran), pe linia II (cheia de mezzo-sopran), pe linia III (cheia de alto), pe linia IV (cheia de tenor); fa, pe linia III (cheia de bariton), pe linia IV (cheia de bas).

Efectul lor acustic - pentru sunetele din octava 1 - este urmatorul:

Cheile se mai folosesc astazi in totalitate doar in studiul citirii partiturilor avand in componenta instrumente transpozitorii.

Partitura moderna a renuntat la cheile pentru sopran, mezzo-sopran si bariton, utilizand numai cele pentru violina, alto, tenor si bas.

Partiturile pentru voci feminine si barbatesti folosesc cheile sol si fa.

Partiturile pentru instrumente folosesc cheile:

d) Semnul de transpunere la octava

Pentru evitarea folosirii prea multor linii suplimentare, ce ar ingreuna scrisul si lectura partiturii, se procedeaza la scrierea cu o octava inferioara sau superioara a textului muzical, utilizand semnele:

În cazuri mai rare, se utilizeaza si scrierea la doua octave - superioare sau inferioare - astfel:

e) Alteratiile[1] sunt semne grafice care indica modificarea ascendenta sau descendenta - a inaltimii sunetelor. Ele se aseaza inaintea notelor a caror inaltime urmeaza a fi modificata, producand urmatorul efect:

diezul urca intonatia cu un semiton (fata de nota nealterata):

bemolul coboara intonatia cu un semiton (fata de nota naturala);

dublu-diez urca intonatia cu doua semitonuri (un ton - fata de nota naturala);

dublu-bemol coboara intonatia cu doua semitonuri (un ton - fata de nota naturala).

becarul anihileaza efectul oricaror alteratii (readucand sunetele la intonatia notei naturale, nealterate).

Exceptii de la regulile de mai sus :

- dublu-diez cand urmeaza dupa un sunet cu un diez urca intonatia numai cu un semiton:

- dublu-bemol cand urmeaza dupa un sunet cu un bemol coboara intonatia numai cu un semiton

În grupul sunetelor denumite prin litere (c, d, e, f, g, a, h), alteratiile se obtin prin adaugarea unor terminatii specifice la denumirea de baza astfel:

is pentru diez (f + is  = fis - fa diez);

isis  dublu-diez (f + isis = fisis - fa dublu-diez);

es  " bemol (f+ es = fes - fa bemol);

eses " dublu-bemol (f + eses = feses - fa dublu-bemol).

Fac exceptie de la aceasta regula urmatoarele alteratii:

es in loc de ees (mi bemol);

as " ,, aes (la bemol);

b " " " hes (si bemol).

Alteratii accidentale, constitutive si de precautie

În functie de rolul pe care-1 indeplinesc in notatie, intalnim trei feluri de alteratii: accidentale, constitutive si de precautie.

Alteratiile accidentale apar pe parcursul textului muzical, avand efect numai in spatiul grafic al unei masuri, trecerea in alta masura (la prima bara), sau inlocuirea cu alt semn de alteratie, insemnand incetarea efectului lor:

- cazul 1

- cazul 2

În partitura atonala, principiul de mai sus se respecta din ce in ce mai putin, sau chiar deloc, o alteratie avand efect aici numai asupra sunetului inaintea caruia se afla (efect loco):

Anton Webern - ERSTE KANTATE, Op.

Ratiunea acestui procedeu consta in faptul ca, in atonalism, cele 12 sunete ale scarii cromatice sunt tratate egal pe plan componistic, deci au o existenta de sine statatoare, drept care alteratiile le apartin organic, ne mai fiind supuse regulilor ortografiei clasice.

Alteratiile constitutive se noteaza la cheie, formand armura tonalitatii sau modului in care este scrisa lucrarea. Ele rezulta din structura sistemului muzical respectiv - sunt constitutive in sistem; de aceea, inscriindu-se la cheie, isi extind efectele asupra tuturor sunetelor de aceeasi inaltime din intreaga partitura.

Anihilarea pe parcurs a efectului aliteratiilor constitutive se face pe calea obisnuita a utilizarii altor semne de alteratii sau daca se trece in alta tona­litate prin schimbarea cu o noua armura:

J. S. Bach - INVENTIUNE ÎN FA MINOR (NR. 9)

În armura, alteratiile constitutive se aseaza din cvinta in cvinta perfecta, adica in ordinea in care apar in structura sistemelor intonationale respective

- ordinea diezilor in armura

- ordinea dubli-diezilor in armura
(utilizare exceptionala}

- ordinea bemolilor in armura

- ordinea dubli-bemolilor in armura
(utilizare exceptionala)

Armura, ca principiu de notatie, este de esenta tonala, survenind in partitura dupa generalizarea stilului omofon de creatie (armonia clasica).

Sub influenta ortografiei tonale, armura se utilizeaza si in creatiile populare modale sau cele culte scrise pe baza modala.

Pe masura ce sistemele intonationale devin intens cromatizate (apar lucrari politonale si polimodale), armura se disperseaza, se risipeste pe parcursul textului muzical, amestecandu-se cu alteratiile cromatice, pana ce, in partitura atonala, dispare cu totul, ne mai fiind utila.

Astazi, un compozitor care nu trece armura in lucrarea sa tradeaza de la inceput intentia de a iesi din cadrul tonalitatii clasice.

Alteratiile de precautie servesc pentru reamintirea valabilitatii sau nevalabilitatii unor alteratii intalnite mai inainte in textul muzical:

În partitura contemporana, in care elementele cromatice abunda, alteratiile isi pierd din ce in ce mai mult rolul lor precautiv, fiecare sunet venind in textul muzical cu o configuratie grafica proprie, asa cum se procedeaza in lucra­rile atonale.