ADAPTAREA IN ANTRENAMENTUL SPORTIV

1. Reglarea homeostatica

Adaptarea la conditiile de viata si la orice tip de activitate fizica este intotdeauna dirijata spre mentinerea sau refacerea echilibrului mediului intern al organismului, ceea ce corpul obtine raspunzand printr-o serie de reactii specifice, a caror suma si integrare au fost definite de Cannon drept reglare homeostatica. De fapt, numai unii parametrii ai mediului intern sunt mentinuti constanti, in vreme ce altii variaza intr-un 'range' foarte amplu. De aceea, se face o distinctie intre constantele 'stabile' si cele 'plastice' ale mediului intern.

Primele au un cadru foarte restrans de oscilatie intre nivelul de repaus si cel de lucru, in masura in care devierile majore pot avea un efect fatal. Constantele plastice - adica cele susceptibile de modificare si deci de formare - pot varia in mare masura; mai mult, variatiile lor sunt deseori necesare pentru compensarea devierilor in constantele stabile sau pentru refacerea nivelului acestora.

Mecanismul general al adaptarii

Procesele de adaptare nu pot fi limitate la simple reactii homeostazice specifice. In multe cazuri - independent de natura specifica a activitatii - se observa modificari aspecifice, care conceptual au fost descrise pentru prima data catre H. Seyle. O crestere aprofundata asupra reactiilor nespecifice de adptare l-a determinat sa defineasca reactiile de stres ca fiind 'ansamblul adaptarilor nespecifice ale organismului la solicitari puternice' .

Reactiile de adaptare nespecifice se afla la baza mecanismului adaptarii generale ale carui principale componente sunt:

- activitatea rezervelor energetice ale organismului ;

- activitatea resurselor proteice si

- activitatea sistemelor de aparare ale organismului (activitatea imunitara etc).

Toate aceste componente permit, pe de o parte, ameliorarea reglarii homeostazice si pe de alta parte, extind marginea activitatilor necesare organismului, inclusiv lucrul muscular.

Structura temporala a adaptarii

In practica antrenamentului domina adesea ideea ca procesul de adaptare poate fi accelerat printr-un antrenament adecvat. Este insa evident ca desfasurarea cronologica a adaptarii este legata de niste procese prestabilite genetic, din care cauza accelerarea sa este numai o dorinta irealizabila. Desfasurarea adaptarii nu are aceeasi durata pentru fiecare structura si sistem in parte.

Procesele transferului de informatie neuromusculara sunt acelea care au nevoie de o perioada mai mica. Este probabil ca respectivele adaptari neuromusculare se completeaza in intervalul a cateva secunde.

Nu se reuseste intotdeauna sa se faca distinctia clara intre procese

rapide de adaptare si adaptarile legate de acestea. Aceasta priveste si "punerea in miscare" a metabolismului la inceputul sarcinii. Producerea de energie din rezervele de creatinfosfat pentru rezistenta ATP utilizat pentru contractiile musculare are loc in cateva secunde (pana la 6 secunde). Intr-o incarcatura intensiva, glicoliza este activata complet in spatiul a 40 - 100 de secunde.

Metabolismul aerob are nevoie de un timp mai lung de pornire. In incarcaturile intensive insa, metabolismul aerob (degradarea aeroba maxima a glucozei) actioneaza deja in regim deplin, dupa 60 de secunde (Medbo, Tabata 1989).

Acomodarea (reactive) si adaptarea organismului in raport cu ritmurile spontane

(de Hildebrandt, 1982).

Aceasta afirmatie este confirmata de practica, fiind demonstrat ca intr-o cursa de 400 m in 46-44 de secunde, metabolismul aerob este solicitat deja in proportie de 53 % (Sonntag 1991). Prin urmare, dintr-un punct de vedere energetic, in performantele de rezistenta de scurta durata componenta aeroba este activata mult mai rapid decat s-a crezut pana acum. Acest lucru are consecinte asupra planului antrenamentului probelor de sprint lung, care poate fi stabilit pornind de la doua pozitii metabolice fundamentale (latura aeroba si anaeroba).

Producerea de energie pe cale aeroba are loc prin arderea glucozei si a acizilor grasi liberi si depinde de durata si intensitatii incarcaturii. Intr-un lucru muscular cu o durata depasind 90 minute, arderea acizilor grasi liberi devine calea dominanta in producerea de energie pentru incarcaturile de rezistenta. Antrenamentul de rezistenta permite obtinerea cresterii metabolismului glucozei si un metabolism mai insemnat al grasimilor.

Aceasta presupune adaptarile necesare la nivelul enzimelor cheie si al depozitelor energetice. Cresterea activitatii enzimelor cheie ale metabolismului aerob si anaerob incepe deja in ziua a 4-a de efort, dupa 14 zile stabilizandu-se. Aceasta adaptare metabolica permite cresterea atat a duratei, cat si a intensitatii antrenamentului. Totusi, pentru functionalitatea ansamblului organismului, sunt importante si adaptarile sistemelor mai lente. Prin urmare, capacitatea de performanta sportiva nu este determinata automat de adaptarea metabolismului, care este relativ rapida.

Adaptarea sistemelor mediatorii se face in spatiul a cateva ore, putand dura chiar mai multe zile. Hildebrandt (1982) a clasificat aceste probe in functie de ritmicitatea lor biologica.

Transformarile structurale sunt cele care necesita cea mai lunga perioada de timp pentru adaptare (de exemplu, proteinele, contractiile musculare). Modificarea structurala sub forma de hipertrofie musculara - obiectivul antrenamentului de forta si de rezistenta - forta - necesita diferite saptamani de antrenament. In plan molecular, hipertrofia fibrelor musculare se formeaza stabil numai dupa 6 saptamani de antrenament.

Producerea hipertrofiei fibrelor musculare datorata antrenamentului pe pe termen lung nu conduce imediat la o ameliorare a rezultatelor. Este un aspect esential al producerii unei adaptari « intarziate » care in parte regreseaza prin ameliorarea capacitatii de performanta din concurs, intrucat stimulii reprezentati de suprasarcinile necesare acesteia functioneaza mai putin cu antrenamentul indispensabil de viteza.

Sistemele care indeplinesc o functie de integrare sunt cele care necesita, in mod absolut, cele mai lungi perioade de adaptare. In sporturile de rezistenta, pregatirea unei performante complexe, foarte solicitata din punct de vedere motric (ca de exemplu, biatlonul, « duatlonul » sau triatlonul) poate necesita cateva luni.

Subiectii care se antreneaza de ani de zile pot exploata niste programe motrice inmagazinate stabil. Programele motrice specifice necesita sa fie corectate, in cazul in care trebuie pregatite pe baza unui nou nivel conditional mai ridicat si trebuie utilizate in competitie.

4 Mobilizarea rezervelor energetice

Un principiu fundamental al reglarii metabolice sustine ca  raportul dintre substrat si produs determina activitatea enzimelor specifice care catalizeaza transformarea substratului (S) intr-un produs definit (P) si reactia inversa :

e₁

S P

e₂

O crestere a substraturilor, ca si o diminuare a produsului lor, stimuleaza activitatea enzimei e₁ si o inhiba pe cea a enzimei e Situatia inversa (diminuarea substraturilor si cresterea produsului) duce la o inhibare a enzimei e₁ si o stimulare a enzimei e Din care cauza se produce sfarsitul reactiei care este inlocuita de reactia inversa.

Acest tip de control metabolic (autoreglare celulara) vizeaza atat satisfacerea imediata a necesitatilor celulei, cat si implicarea modificarilor insemnate din spatiul celular. Daca insa autoreglarea celulara este importanta pentru celula in stare de repaus, ea este, in schimb, neadecvata pentru activarea ei totala in conditii de efort.

Activitatea completa a rezervelor celulare si a organismului face necesara, pe langa autoreglarea celulara, si interventia reglarii hormonale.

Scopul principal al reglarii hormonale il constituie adaptarea proceselor metabolice la nivelul actual al necesitatilor activitatilor biologice, independent de efectul opus al autoreglarii celulare. Pentru atingerea acestui obiectiv, activitatea enzimatica este influientata de cea hormonala.

Reglarea hormonala are, de asemenea, rolul de a controla homeostaza in timpul activitatii musculare. Prin actiunea hormonilor, se mentine constant nivelul ionilor si al apei in spatiile intra si intercelulare. Chiar si mentinerea nivelului glucozei hematice este garantata prin reglarea hormonala. Productia de hormoni din partea glandelor endocrine se obtine, in principal, prin intermediul unui sistem de feedback. Un procentaj hormonal ridicat inhiba, unul scazut stimuleaza activitatea sistemului endocrin interesat.

Totusi, adaptarile rapide ale proceselor metabolice, care coincid cu cresterea activitatii organismului, necesita o interventie mai rapida decat cea a reglarii realizate prin feedback-ul productiei hormonale. De aceste modificari indispensabile, rapide, in nivelul hormonal raspunde reglarea nervoasa a functiei endocrine. Unele glande endocrine sunt supuse direct unui control nervos. Excitatia nervilor implicati in acest control provoaca rapid modificari in secretia hormonala.

De exemplu, secretia de adrenalina in medulara suprarenalei este provocata imediat, inca de la inceputul exercitiului. Activitatea celorlalte glande endocrine este modificata printr-unsistem cu doua niveluri:

celulele neurosecretoare ale hipotalamusului produc neurohormoni, care stimuleaza productia hormonilor trofici ai hipofizei (glandei pituitare) ;

la randul lor, aceasta stimuleaza activitatea glandelor endocrine periferice.

4.1 Adaptarile pe termen scurt si lung

Incarcaturile de antrenament provoaca o serie de adaptari, pe care le putem ingloba printre procesele de adaptare scurta sau pe termen

scurt. Pe de o parte, niste exercitii suficient de intense si cu o durata corespunzatoare (sau un numar suficient de repetari al unor exercitii scurte) activeaza mecanismul de adaptare generala; pe de alta parte, fiecare exercitiu isi are actiunea sa specifica.

Caracteristica exercitiului determina atat muschii implicati cel mai mult in lucru, cat si tipul de fibre musculare (unitati motrice) care indeplinesc sarcina principala in muschiul activat

In felul acesta sunt localizate pozitiile care pregatesc adaptarile pe termen lung. Prin repetarea exercitiului, structurile celulare cresc. Aceste 'cresteri' (hipertrofie) se gasesc in moleculele enzimelor care catalizeaza principalele procese metabolice in timpul executiei exercitiului. Pentru stimularea modificarilor de adaptare pe termen lung este necesar sa se sintetizeze o anumita cantitate a proteinelor interesate: aceasta este asa numita sinteza proteica de adaptare si necesita ca:

1. in procesele de sinteza sa fie furnizate materiale de 'constructie' (aminoacizii si 'precursorii' - adica stadiile preliminare - corespunzatori pentru sinteza ARN);

sa se creeze 'indicatori' in masura sa influenteze aparatul genetic celular si sa produca sinteza specifica a proteinelor necesare ;

sa fie descompuse elementele celulare vechi, fiziologic epuizate.

Prima dintre probleme este rezolvata prin mobilizarea rezervelor proteice (procese catabolice), care rezulta din activitatea adaptarii generale.

Din aceasta cauza, sarcina produsa de o unitate de antrenament trebuie sa fie destul de ridicata pentru a activa mecanismul de adaptare generala, care cuprinde o puternica intensificare a functiei endocrine. In mod normal, acest lucru nu se obtine printr-un antrenament izolat sau o singura unitate de antrenament.

In plus, organismului ii este necesar un aport alimentar proteic suplimentar (aminoacizi, indeseobi cei esentiali). Se presupune ca selectarea specifica de proteine pentru sinteza de adaptare este determinata de indicatorii metabolici. Orice exercitiu provoaca o acumulare de metaboliti, care corespund principalului mecanism metabolic utilizat.

De asemenea, unele fragmente proteice produse de catabolismul proteic pot avea o actiune de inductie asupra genei, pentru a produce aceeasi proteina. O actiune insemnata este exercitata si de unii hormoni. Mai mult, exista unii hormoli care favorizeaza realizarea sintezei incepute.

In mod evident, metabolitii sunt cei care determina corespondenta specifica dintre exercitiul executat si selectarea proteinelor pentru sinteza de adaptare. Hormonii stimuleaza numai acest proces. In felul acesta, actiunea produsa de un antrenament nu face altceva decat sa stimuleze intensificarea activitatii respective.

O intensificare a sintezei proteice este insotita de o crestere a procesului de catabolism proteic, care reprezinta un mod de a distruge elementele structurale utilizate, deschizand, prin urmare, calea posibilitatilor inlocuirii lor cu cele mai adaptate din punct de vedere fiziologic.

Din aceasta cauza, efectele antrenamentului nu depind numai de sinteza proteica, ci si de o transformare intensiva a proteinelor.