Statutul de stiinta al teoriei educatiei fizice si sportului

STATUTUL DE STIINTA AL TEORIEI EDUCATIEI FIZICE SI SPORTULUI

Aspecte privind necesitatea cunoasterii stiintifice a domeniului educatiei fizice si sportului

Teoria stiintifica sau mai bine zis teoriile stiintifice s-au dezvoltat in secolul XX intr-un ritm care cu 80-100 de ani in urma nu a fost prevazut. Au aparut astfel numeroase discipline stiintifice, pe unele dintre acestea le numim de granita, prin divizarea unei stiinte consacrate sau prin reunirea acestora, cum este cazul informaticii, semioticii, ciberneticii si altele demonstrand o noua epistemologie care a revolutionat intreaga dezvoltare a omenirii.

Educatia fizica si sportul sunt activitati prin excelenta practice si atunci se pune intrebarea fireasca: 'De ce o teorie a lor ?' Nu trebuie uitat ca activitatea practica reprezinta o forma de cunoastere sintetica si intuitiva, bazata pe realitate, imagini concrete, spre deosebire de stiinta, care opereaza cu concepte si abstractiuni, ipoteze, rezultand o cunoastere analitica si nationala.

Exista si la aceasta ora opinii care contesta necesitatea existentei unei teorii unice a celor doua activitati, care sa uneasca adevaruri, rationamente si concepte general valabile, militand pentru o diseminare a cunostintelor (si asa destul de sumare si 'fragile'). Sigur, aceasta conceptie nu poate fi acceptata de o persoana cu pregatire stiintifica cat de cat temeinica, deoarece ar trebui sa ne limitam la o cunoastere prestiintifica. Este adevarat ca una din cele mai controversate probleme o constituie trecerea de la prestiinta la stiinta. Sunt putini cei care reusesc sa faca acest pas, care-i va separa intotdeauna de cei care dobandesc cunostinte din observatii de 'bun simt'.

Meyerson si Durkheim vorbesc de continuismul de la prestiinta care ar evolua catre stiinta, adica ar exista o continuitate intre cunoasterea ordinara si cunoasterea stiintifica, in ideea ca ultim isi trage seva din prima.

Gaston Bachelard ii contrazice si vorbeste de epistemologie discontinuista, conceptie care convine mi mult specialistilor din domeniul teoriei educatiei fizice si sportului, fara a o nega pe cea de convertire a prestiintei in stiinta, deoarece prin enunturile sale optimiste, asertiunile stintifice, doctrinele, analizele de cazuri etc. se defineste mai bine in raport cu exigentele stiintifice ale comunitatii academice. Cunoasterea stiintifica nu este obligata sa asimileze neconditionat cunoasterea ordinara si cunoasterea consacrata, ultima putandu-se defini in opozitie cu propria istorie. Exemplele sunt numeroase in stiinta, logica non-aristotelica, psihologia non-cognitiva, geometria non-euclidiana, etc. De asemenea, evidentiem limitele cunoasterii anterioare (prestiintifice) care trebuie inlocuite cu alte forme de cunoastere.

Nu putem contesta o serie de adevaruri metodice desprinse din predarea unor ramuri de sport, mai ales in fazele de initiere, dar si la nivele superioare, rezultate din o serie de ' experimentari empirice ', ce fac mai degraba parte din ' experienta ', care stabilesc pasii spre progres in situatii 'tipice' si care cu siguranta printr-o fundamentare corecta pot favoriza trecerea de la prestiinta, la stiinta. Este suficient uneori numai o sistematica de abordare care sa determine iluminarea stiintifica.

Din aceste motive consideram ca teoria educatiei fizice si sportului trebuie sa se alinieze la regulile noii epistemologii, contribuind decisiv la integrarea sa in conceptul general al stiintelor.

Avand in vedere ca activitatile de educatie fizica si sport sunt desfasurate de om cu natura sa obiectiva si subiectiva situatie se constata si in prezent prin atitudinile de marginalizare a teoriei educatiei fizice si sportului de catre stiintele consacrate. Aceasta situatie se datoreste si includerii, de multe ori fortat, a unor capitole ce apartin, evident, unor stiinte (vezi pedagogia, fiziologia, etc.) in structura teoriei educatiei fizice si sportului, ceea ce s-a datorat necunoasterii profunde a insasi domeniului de cercetare al acesteia. Cu alte cuvinte, s-a incercat refugierea, pentru sprijin stiintific, intr-un domeniu care chiar ele spus sub semnul intrebarii ca statut stiintific.

Prin teoria educatiei fizice si sportului se pot intelege, de catre persoanele mai putin pregatite stiintific, toate scrierile despre educatie* fizica si sport (parafrazare a lui Brezinka despre pedagogie, citat de Cezar Barzea, 1998) ceea ce ar reprezenta o literatura inegala, de multe ori pasional - descriptiva, imposibil de evaluat dupa criterii stiintifice.

Din analiza 'teoriilor' educatiei fizice si sportului, ale autorilor straini si romani, rezulta cateva note comune exprimate sub forme relativ diferite:

Asertiuni asupra obiectivelor si scopurilor educatiei fizice si sportului care sa mobileze un anumit tip de personalitate.

a)    Norme cu caracter metodologic, etic, educativ si organizatoric, care sa stea la baza activitatilor de educatie fizica si sport.

b)   Structura sistemelor de educatie fizica si sport din diferite tari, racordata la sistemele politico-ideologice.

c)    Notiuni si concepte mai mult sau mai complet definite, in functie de profilul pregatirii profesionale a autorilor.

d)   intelegerea educatiei fizice si sportului ca procese instructiv - educative.

In cele mai dese cazuri, teoria educatiei fizice si sportului a urmat traseul dezvoltarii pedagogiei, unii considerand-o ramura a acesteia, dosi numeroasele notele diferentiale fata de pedagogie sunt evidente. Ca urmare, s-au regasit si in domeniul teoriei educatiei fizice si sportului, acesta nefiind in masura sa rezolve din interior propriile probleme, nemaivorbind de problematice altor stiinte exacte (matematica, statistica) si umaniste (psihologie, sociologie, etc.) care, desi anuntate ca prezenta, nu au contribuit decisiv la explicarea fenomenelor si proceselor proprii educatiei fizice si sportului. Consideram ca in aceasta etapa, asa cum prezentam si in 'Teoria activitatilor motrice', teoria educatiei fizice si sportului trebuie sa­si rezolve propriile concepte, printr-o gandire independenta, ca un domeniu autonom de cercetare, pe criterii epistemologice proprii, elemente care ar include-o definitiv in randul stiintelor despre om, ca stiinta specializata.

In ceea ce priveste teoria educatiei fizice si sportului semnalam tendinta de refugiu a acesteia sub acoperisul altor stiinte. Reamintim aici goana nebuna dupa 'obiectivizare' in cadrul unor ramuri de sport, in care creativitatea, spontaneitatea si expresivitatea sunt extrem de importante, dar in mare parte anulate. S-a cautat alinierea la celelalte stiinte care cautau sa urmeze exemplul logicii aristotelice, al exprimarii matematice care implica formalizare, lasand uneori, goale de continut, activitatile respective. Punctul culminant al acestei viziuni a fost atins de gandirea lui Leibnitz, care a conceput matematica ca omnistiinta ce permite accesul la infinitatea lumii, conceptie care a influentat indiscutabil si teoria educatiei fizice si sportului bazata inca pe observatie, pe comparatie si clasificari, ordonari, pe legi mai mult sau mai putin verificate, plecand de la ipoteze uneori fortate. Acest curent pozitivist manifestat in intreaga cunoastere stiintifica se bazeaza pe mai multe norme:

a)    stiinta se fundamenteaza pe experiment si inductie. Nu cunoastem decat ceea ce este perceput prin simturi;

b)   scopul cunoasterii este de a formula si verifica ipoteze;

c)    stiinta incepe cu masurarea si cuantificarea;

d)   pentru obiectivitate cercetatorul trebuie sa abandoneze orice speculatie filozofica. Trebuie de asemenea eliminate introspectia, implicarea afectiva, judecatile de valoare, etc;

e)    fizica este stiinta universala al carei limbaj trebuie preluat de toate stiintele.

Observam ca toate aceste norme au fost aplicate, in mare masura si in cercetarea domeniului educatiei fizice si sportului, in dese cazuri constatandu-se o 'alergare' dupa aceste norme, o aplicare a lor cu orice pret. O cercetare 'serioasa' nu se putea situa in afara acestora

Declinul pozitivismului a fost insa determinat de insasi evolutia stiintelor fizicii. A aparut teoria relativitatii a lui Einstein, care a pus sub semnul intrebarii congruenta spatiu - timp, ca certitudine a gandirii clasice. S-a demonstrat astfel relativitatea in cunoastere si deci imposibilitatea unei cunoasteri absolut pozitive. Fiecare subiect nu se poate referi decat la propria scara temporala. In acelasi mod sunt contrazise de cuceririle stiintei contemporane, normele pozitiviste prezentate mai sus care marcheaza si evolutia cunoasterii in domeniul educatiei fizice si sportului, demonstrand ca pozitivismul nu este panaceu universal.

Tendinte privind orientarea gandirii teoretice in domeniul educatiei fizice si sportului

In aceasta etapa apare o noua orientare epistemologica, favorabila stiintelor umaniste sau, mai bine spus, stiintelor despre om si subiectivitatea acestuia, in cadrul carora includem, in mare masura, si teoria educatiei fizice si sportului. Se poate vorbi chiar de o demonstratie a stiintelor determinanta de noua epistemologie, ale caror tendinte sunt foarte bine puse in evidenta de Cezar Barzea, pe care ne-am permis sa completam si particularizam la domeniul nostru de cercetare:

1. Inversarea raportului dintre abordarea reductionista si cea holista, adica de la gandirea analitica bazata pe divizarea in componente tot mai mici, care erau studiate si apoi recompuse dadeau o intelegere coerenta a intregului. In locul relatiilor simple, cauzale, lineare obiectul este complexitatea, totalitatea si sinteza. Care au fost consecintele acestui mod de gandire?

a)    Constituirea unor discipline integratoare ca: cibernetica, informatica, semiotice, ecologia, teoria deciziei si stiinta cognitiei.

b)   Aparitia unor concepte transdisciplinare capabile sa unifice cunostintele la nivelul fundamentelor categoriale. Supraconcepte care depasesc aria unei stiinte: sistem, simetrie, informatie, sinergie, entropie, comportament etc.

c)    Apropierea axiomaticilor unor stiinte consacrate unor obiecte comune foarte vaste: stiintele comunicarii, stiintele sanatatii, stiintele motricitatii (vezi teoria activitatilor motrice) etc.

In aceste conditii, abordarea educatiei fizice si sportului trebuie facuta in sistem, ca activitati convergente a caror contributie se evalueaza prin marimea vectorilor realizati la nivel individual sau grupai. Mentinerea in sistemul de gandire atomist nu face altceva decat sa mentina teoria la un nivel reductionist ce va facilita intoarcerea la empirism

Abandonarea vechii dihotomii cunoastere cantitativa (stiintifica) -
cunoastere calitativa (non-stiintifica). Cantitatea a fost considerata ca atribut principal al stiintei. Sa ne amintim ca materialismul promova acumulari cantitative la salturi calitative, 'trecerea' de la limbajul faptelor la limbajul abstract al numerelor si conceptelor. Acestea sunt cateva 'sloganuri' care faceau posibila relatia subiect-obiect. Aceasta viziune metrica (Descartes) a determinat ca, in mare masura, cunoasterea stiintifica sa se reduca la o teorie a variatiei marimilor ale carei piese de rezistenta au fost ideile de functie si analiza matematica.

Aparitia notiunii de structura a facut sa fuzioneze subiectul si obiectul, notiune care nu mai da prioritate marimii elementelor, ci organizarii ansamblului. A aparut astfel o stiinta a calitatii care nu renunta complet la cantitate, dar o plaseaza printr-un sistem de interdependente. Nu credem ca este cazul sa insistam asupra structurii unor sisteme caracteristice domeniului sau raporturi cum sunt cele antrenor - sportiv, sportiv - obiect de joc sau aparat etc. care se contopesc intr-o structura 'functionala' cu scop comun. Vom reveni pe parcursul capitolelor asupra acestui aspect.

Nu trebuie sa rezulte din cele de mai sus ca pozitivismul a avut influente nefaste asupra dezvoltarii teoriei educatiei fizice si sportului, ci dimpotriva, evidentiem ca aplicarea acestuia la domeniu a reprezentat, la timpul respectiv (si constituie si azi la unele nivele) un foarte mare pas in procesul de edificare stiintifica a activitatii care are la baza exercitiile fizice.

Matematizarea fortata a reprezentat trecerea de la 'descrierea poetica' si interpretarea afectiva la fundamentarea stiintifica si incercarea de asezare a teoriei domeniului in contextul marilor stiinte. Este momentul ca, pentru realizarea progresului, sa se inceapa si sa se consolideze noua metodologie de cunoastere si interpretare globala, fara a se renunta la adevaruri desprinse prin alte metode care le fundamenteaza.

Acceptarea hazardului ca principiu explicativ. Claude Bernard spunea despre hazard ca este un atribut al ignorantei sau 'numele pe care il dam deficitului nostru de cunoastere'. in aceasta optica, apare un imens mecanism reglat prin legi deterministe, iar stiinta ar trebui sa descopere aceste laturi si sa le explice prin ipoteze si legi cauzale. Ce nu poate fi explicat prin legi cauzale este non-stiinta, deci ignoranta si hazard.

Iata ca noile descoperiri din fizica, pe care le-am amintit, au impus un model indeterminist ce fundamenteaza noua epistemologie, bazata pe calculul probabilitatilor si teoria informatiei. Recursul la hazard este o precautie metodologica indispensabila. Amintim aici un slogan al specialistilor in jocurile sportive care suna astfel : ' sansa (hazardul) face parte din competitie', in sensul ca se iau in consideratie variabilitatea situatiilor de atac si aparare, multitudinea factorilor care pot interveni pe parcursul desfasurarii unei partide, incertitudinea realizarii unor actiuni etc.

Prin luarea in discutie a probabilitatilor, vom descoperi limitele intre care se poate situa un comportament, astfel hazardul devine tot atat de stiintific si rational ca si cauzalitatea. Este vorba de un nou tip de rationalitate 'nedeterminista'. Legile statistice si stohastice, ca si teoria informatiei, sunt instrumente suple si mai adaptabile aproximarilor din domeniul educatiei fizice si sportului privite ca activitati umane.

Ca si in educatie in general, in educatie fizica si sport invocarea hazardului trebuie sa tina seama de doua conditii: liberul arbitru, care explica imprevizibilitatea actiunilor umane (actul liber este propria sa cauza) si complexitatea situatiilor ce caracterizeaza educatia fizica si mai ales sportul (natura bio-psiho-sociala a acestora).

Dezvoltarea unei viziuni constructiviste asupra stiintei in general si a teoriei educatiei fizice si sportului in special, in sensul ca ' obiectul ' de studiu al unei stiinte nu este dat aprioric, o stare finita ce trebuie constatata si eventual explicata, ci o constructie care de dezvolta prin conjunctia realului cu imaginarul (Bachelard), prin asimilari si acomodari (Piaget). Teoria educatiei fizice si sportului trebuie sa-si construiasca propriul obiect, construindu-se pe sine insasi, nu numai prin descrierea si explicarea formelor create in practica, ci si prin evidentierea relatiilor structural - informationale care determina optimizarea si dezvoltarea acestora.

A ramane la formele consacrate ale educatiei fizice si sportului fara sa se asimileze noul (nestiintific si stiintific), teoria educatiei fizice si sportului se autocondamna la anacronism si la pierderea rolului de avangarda in dezvoltarea domeniului.

Extinderea cunoasterii stiintifice la fenomenele subiective, culturale si istorice care apropie stiinta de cunoasterea artistica. Viata, evolutia sportului in ultimii ani a evidentiat acest lucru. Rolul factorilor subiectivi,de natura psihologica, a devenit tot mai determinant in realizarea performantelor (chiar in cazul recuperarii). 'Egalizarea' in mare masura ametodologiilor a facut necesara apelarea tot ai mult si mai des la factorii de natura subiectiva: emotii, sentimente, motivatie, expresivitate etc. care apropie in mare masura sportul de arta. Dintr-o activitate extravaganta, s-a transformat intr-un fenomen mondial ce exprima sentimente, pasiuni, motivatii si mesaje cu profund caracter umanist. Teoria educatiei fizice si sportului, ca sa-si consolideze caracterul stiintific, nu poate lasa in afara sa nobletea 'actelor subiective' mentionate.

Interdependenta dintre stiinta in general si stiinta in particular. Fiecare stiinta cauta sa-si defineasca din interior propriile categorii, notiuni si norme fara a face abstractie de adevarurile general valabile din stiinta (in general). In acest context, consideram ca este momentul, asa cum mai aminteam in paginile anterioare, ca teoria educatiei fizice si sportului sa-si edifice propriul sistem de valori stiintifice deoarece isi cunoaste cel mai bine domeniul, fara a astepta ca alte stiinte sa-i rezolve problemele. Aceasta nu inseamna a abdica de la normele generale ale stiintei ci dimpotriva, la aplicarea acestora cu rigurozitate in conditii de particularitate.

7. Schimbari notabile in limbajul stiintelor. in domeniul teoriei educatiei fizice si sportului se traduce prin: accentuarea caracterului pragmatic al enunturilor stiintifice in lumea reala a aplicatiilor, prezentarea diferentelor in sens terapeutic dintre limbajul comun si cel artificial - stiintific, utilizarea noilor concepte si limbaje inter-stiintifice, pentru ca domeniul sa fie inteles intr-o mai mare masura de oamenii de stiinta din alte domenii, si implicit oferirea posibilitatii de dialog interstiintific.

Din cele prezentate, rezulta in primul rand necesitatea unei tolerante a stiintei in general fata de noile stiinte (sau domenii in curs de fundamentare), manifestata prin pluralismul normelor si totodata diversitatea acestora.

In ceea ce priveste teoria educatiei fizice si sportului, mai bine spus modul de intelegere a continutului si structurii acesteia, in contextul noii epistemologii, sunt necesare masuri de definire a conceptelor de baza, asanarea interpretarilor ideologice si inlaturarea absolutismului din anumite filosofii, sistematizarea prin restructurarea continutului si evidentierea legilor, regulilor si normelor caracteristice domeniului. Nu trebuie omise actiunile necesare de separare a ceea ce este stiinta de non - stiinta, si a cunoasterii stiintifice de cunoasterea empirica.

In ce priveste atitudinea pragmatica a teoriei educatiei fizice si sportului, aceasta va trebui sa treaca de la logica interna a teoriilor existente in domeniu la rezolvarea concreta a problemelor (teoretice si practice) prin asertiunile sale.

Pentru ca o stiinta sa fie recunoscuta, trebuie sa indeplineasca si alte cateva conditii minimale care le repeta in mare masura pe cele standard:

sa aiba domeniu sau obiect propriu de investigare;

sa posede o axiomatica proprie;

sa posede un nivel de integrare teoretica si conceptuala;

sa aiba metode proprii (in sens larg);

sa posede o epistemologie interna ; - sa aiba contingente istorice bine conturate

La o prima aproximare, putem spune ca teoria educatiei fizice si sportului indeplineste in mare masura conditiile de mai sus, urmand ca pe parcursul expunerii capitolelor sa incercam a o lamuri.

In alta ordine de idei, teoria educatiei fizice si sportului trebuie sa fie capabila sa-si autoevalueze capacitatea de a se defini din interior, folosind limbajul stiintific propriu, sa clasifice prin normative consacrate sau originale problematica specifica, pentru a-si mentine si consolida identitatea.

Autonomia teoriei educatiei fizice si sportului in cadrul stiintelor motricitatii (teoria activitatilor motrice) trebuie sa se manifeste tocmai prin rigurozitatea interpretarii unei zone determinate din motricitate (educatia fizica si sportul), scotand in relief atat notele comune ale acestora, cat si pe cele diferentiale. Acest lucru incepe de la precizarea obiectului de studiu, la evidentierea categoriilor, a functiilor si obiectivelor, roluri, legi si norme, sfarsind prin evidentierea caracterului integrator, interdisciplinar si reglator in raport cu alte teorii apropiate sau net diferite.

Verificati-va cunostintele!

Argumentati necesitatea existentei unei teorii a educatiei fizice si sportului.

Evidentiati aspectele comune ale 'teoriilor' educatiei fizice si sportului prezentate in literatura de specialitate.

Prezentati tendintele privind orientarea gandirii teoretice in domeniul educatiei fizice si sportului.

BIBLIOGRAFIE

BAGDAZAR, N., BOGDAN, V NARLY, C, Antologie filosofica. Filosofi straini. Editura Universal Dalsi, Bucuresti, 1995.

BARZEA, C, Arta si stiinta educatiei. EDP, Bucuresti, 1997.

BROHM, J.M., Pour une antropologie critique du sport. Revue EPS, nr.23/1991.

EPURAN, M, Metodologia cercetarii in activitati corporale (vol.I). MTS,

ANEFS, Bucuresti, 1992.

FRALEIGH, W., Different Educational Purposes. Different Sport Values. in:Quest,nr.42/1990. Performantica. Interferente. SinergiLConfluente. Editura Performantica, Iasi

POPPER, K., Logica cercetarii. Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981.

SICLOVAN, I. Teoria educatiei fizice si sportului. Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1979.