Aspecte teoretice ale studiului relatiilor internationale

ASPECTE TEORETICE ALE STUDIULUI RELATIILOR INTERNATIONALE

Teoria relatiilor internationale reflecta, conform definitiei

unanim acceptate, sistemul de gandire asupra principalelor tendinte ale

sistemului international. Ea are ca rezultat dezvoltarea structurilor

conceptuale, a tezelor si teoriilor in vederea facilitarii intelegerii si

explicarii fenomenelor si evenimentelor din politica mondiala, dar si

analizarea lor spre uzul clasei politice, al societatii civile, precum si al

altor categorii interesate. Relatiile internationale sunt considerate, pe

buna dreptate, de majoritatea cercetatorilor drept domeniu, cu grad

mare de autonomie, al stiintelor politice.

Rolul jucat de teorie in studierea relatiilor internationale este

unul trivalent. Prin urmare, el poate fi:

- Explicativ; in acest caz fiind vorba despre oferirea unor

raspunsuri logice la evenimente si fenomene.

- Prescriptiv (normativ); de aceasta data fiind avute in vedere elaborarea

regulilor de baza dupa care se ghideaza sistemul international.

- Interpretativ; situatie in care putem vorbi despre reflexul prin

care anumite fapte si evolutii sunt decriptate in folosul celor interesati.

Teoria relatiilor internationale apare ca disciplina academica si

se consacra ca atare dupa incheierea primul razboi mondial. Primul

departament specializat este infiintat in Marea Britanie, la

Universitatea Wales din Aberystwyth, in anul 1919, intr-un moment in

care Conferinta de pace de la Paris era in plina desfasurare.

Centru universitar din 1872, Aberystwyth va deveni celebru pe

plan mondial datorita generosului efort financiar al unui filantrop

local, lordul David Davies. Cu ajutorul acestuia era infiintat primul

departament de studiere a relatiilor internationale din lume, impreuna

cu catedra Woodrow Wilson. Numele dat catedrei era un tribut adus

presedintelui american care sustinuse ideea infiintarii Ligii Natiunilor.

Lordul Davies (1880 - 1944), om politic liberal, apropiat de

premierul britanic David Lloyd George, se manifestase drept un

luptator pentru cauza evitarii declansarii razboiului mondial, fiind un

simpatizant declarat al pacii. Dupa infrangerea Puterilor Centrale,

Davies a salutat infiintarea Societatii Natiunilor, contribuind prin

gestul sau filantropic la dezvoltarea studiilor si a cunostintelor despre

sistemul international.

Primul sef al acestui departament a fost profesorul Alfred

Zimmern, urmat pentru un deceniu in fruntea catedrei de Charles

Webster. Zimmern (1879 - 1957) este binecunoscut pentru lucrarea

scrisa in 1925, The League of Nations and the Rule of Law,

considerata reprezentativa pentru curentul idealist interbelic. Dupa ce

a parasit Aberystwyth, va preda relatiile internationale la Oxford, fiind

ridicat in 1936 la rangul de cavaler. Pe parcursul celui de-al doilea

razboi mondial a lucrat la Foreign Office, iar in 1945 a devenit primul

secretar general al UNESCO.

Charles Webster a fost seful departamentului de relatii

internationale in deceniul 1922 - 1932. El a beneficiat si de o

remarcabila pregatire practica, dobandita prin selectarea in delegatiile

Marii Britanii la Conferinta de pace de la Paris, din 1919 - 1920,

precum si la cea din 1945, de la San Francisco, prilej cu care au fost

puse bazele Organizatiei Natiunilor Unite.

Ulterior, alte nume mari s-au perindat in fruntea acestui

departament, intre acestea remarcandu-se Edward Hallett Carr, cel

care a gestionat intre 1936 si 1947 conducerea catedrei. Din anul

2000, in fruntea celui mai vechi departament de relatii internationale

din lume se gaseste profesorul Andrew Linklater, un reputat specialist

in domeniu, autor intre altele al lucrarii Men and Citizens in the

Theory of International Relations.

Dupa cinci ani, in 1924, laureatul premiului Nobel, Philip Noël-

Baker, va introduce studierea relatiilor internationale la prestigioasa

London Schools of Economics. Lordul Philip John Noël-Baker (1889 -

1982) participase la constituirea Societatii Natiunilor, facand parte din

delegatia oficiala engleza, in calitate de principal asistent al lordului

Robert Cecil, care actiona in comitetul de pregatire a conventiei Ligii

Natiunilor.

Robert Cecil (1864 - 1958) era o personalitate proeminenta la

acea data, fiind deja de trei ori sef al diplomatiei britanice, in 1885,

1886 - 1892 si 1895 - 1902, in guverne conduse de Benjamin

Disraeli, considerat fondatorul Partidului Conservator din Marea

Britanie. Lordul Cecil s-a remarcat printr-un memorandum facut

public in septembrie 1916 care, ulterior, va fi considerat prima dovada

britanica de adeziune la ideea infiintarii Societatii Natiunilor. De

altfel, restul vietii sale va fi strans legat de istoria Ligii.

Interesant este faptul ca soarta i-a rezervat si lordului Noël-

Baker surpriza de a putea lucra peste ani la elaborarea Cartei

Natiunilor Unite, cu prilejul participarii la Conferinta de la San

Francisco din 1945. Ulterior, cariera sa a fost dedicata luptei impotriva

proliferarii razboiului, primind pentru aceasta premiul Nobel pentru

pace in 1959. Un rol important in obtinerea prestigioasei distinctii l-a

avut si lucrarea sa The Arms Race: A Programme for World

Disarmament, publicata in 1958. Volumul era prilejul ideal pentru

lordul Baker de a sintetiza eforturile depuse de el in cercetarea

fenomenului inarmarilor si controlul armamentelor.

Noua disciplina - teoria relatiilor internationale - incearca sa ofere

un model conceptual capabil sa contribuie la analizarea acestor relatii.

Teoriile pot fi impartite, in opinia specialistilor, in doua mari grupe:

- pozitivist/rationaliste - in acest caz analiza concentrandu-se la

nivelul actorului statal;

- post-pozitivist/reflectiviste - de aceasta data accentul cazand

pe conceptul de securitate.

Dezbaterea teoretica asupra relatiilor internationale contemporane

este una extrem de ampla, angrenand specialisti in mai multe

domenii. Numeroase universitati de prestigiu si centre de cercetare din

intreaga lume contribuie la imbogatirea patrimoniului din aceasta

sfera.

Teoria relatiilor internationale are la baza doua paradigme

principale, ai caror adepti se confrunta:

A. Realismul

B. Idealismul sau liberalismul

Desigur, la cele doua paradigme de baza se adauga si alte

contributii teoretice:

C. Neorealismul

D. Neoliberalismul

E. Constructivismul

F. Postmodernismul

G. Scoala engleza

H. Functionalismul

La fiecare dintre ele ne vom referi in continuare. Dintre acestea,

un rol aparte ocupa neorealismul si neoliberalismul, dar nu vor fi

neglijate nici celelalte scoli de gandire. Este o discutie utila mai ales in

actualul context dominat de sfarsitul razboiului rece si noile provocari

ale mileniului III, intre care amenintarea terorismului international ori

globalizarea, care nu puteau sa nu influenteze dezbaterea teoretica

asupra evolutiei si perspectivelor relatiilor internationale.

Desigur, sfera discutiei teoretice este mult mai larga. Din motive

de ordin didactic am selectat doar opt curente, pe care le-am

considerat majore, in vederea aprofundarii lor. Cei interesati de

subiect au la dispozitie bibliografia, care le ofera numeroase trimiteri

spre alte contributii interesante si utile pentru dezbaterea stiintifica.

A. Realismul

Este un curent de gandire ce caracterizeaza sistemul international,

a carui origine este plasata in lumea antica, bazat in principal

pe traditionalism. Tema sa principala se refera la faptul ca puterea

politica tinde sa domine relatiile dintre state in cadrul sistemului

international. Una dintre caracteristicile dominante ale curentului este

diversitatea.

Curentul, prin reprezentantii sai de marca, porneste de la

prezumtia ca actorul statal, sau statul-natiune, este unitar si actioneaza

intr-un sistem international anarhic, si ca el este actorul principal pe

baza principiului suveranitatii, avand o importanta ce o depaseste pe

cea a organizatiilor de tip nonguvernamental, interguvernamental sau

a companiilor multinationale (transnationale). O alta cheie a intelegerii

paradigmei realiste este oferita de observatia, absolut justa de altfel,

potrivit careia statele se afla in competitie intre ele.

Radacinile realismului sunt plasate in Grecia antica, fiind legate

de numele lui Tucidide (circa 460/455 - 398 i.Chr.). Acesta, in

lucrarea clasica privind razboiul peloponeziac, care la vremea aparitiei

sale a fost o scriere de istorie contemporana, autorul participand la

conflict de partea Atenei si a Ligii de la Delos impotriva Spartei, a

subliniat pentru prima data importanta puterii politice in relatiile

internationale. Desigur, trebuie avut in vedere orizontul limitat la care

era perceputa lumea in secolul V i.Chr, respectiv spatiul mediteranean.

in plus, importanta a fost si experienta personala a autorului, una nu

foarte fericita. Tucidide, in calitate de strateg, a esuat in tentativa de

cucerire a cetatii Amphipolis, motiv pentru care va fi exilat timp de

doua decenii. Perioada exilului a fost benefica pentru posteritate.

Tucidide a avut timp sa-si scrie opera, analizand mersul conflictului

dintre Sparta si Atena de la 431 la 404 i.Chr. De asemenea, el ofera

informatii despre stramosii nostri, aratand ca la nordul Dunarii locuiau

'getii, peste care dai daca treci peste muntii Haemus (Balcani - n.n.).'

Tot civilizatiei antice ii datoram si contributia remarcabila a

filozofilor chinezi. in spatiul Extremului Orient este plasata, intre

altele, celebra opera apartinand ganditorului si strategului Sun Tzu

(544 - 496 i.Chr.), intitulata sugestiv Arta razboiului. Potrivit istoricului

chinez Sima Qian, care a scris in secolul II i.Chr., Sun Tzu a fost

contemporan cu marele ganditor Confucius, desfasurandu-si activitatea

ca general in statul Wu.

Arta razboiului ofera sfaturi intelepte pentru conducatorii

politici si militari pusi in fata unei agresiuni, recomandand maniera in

care razboiul defensiv trebuie purtat, accentul cazand pe rapiditate si

hartuirea adversarului. Generalul credea ca pentru a obtine victoria

intr-un conflict trebuie sa te bazezi pe viclenie. Mai mult, Sun Tzu

recomanda ca tactica defensiva sa nu fie singura optiune avuta in

vedere de liderii politici.

'Cunoaste terenul, conditiile meteorologice si atunci victoria ta

va fi totala', aprecia marele ganditor chinez. Structura lucrarii lui Sun

Tzu este una complexa, acoperind marile probleme cu care se poate

confrunta un comandant in pregatirea si in timpul unei batalii. in cele

13 capitole se discuta despre:

- alcatuirea planurilor;

- pregatirea razboiului;

- strategia atacului;

- dispunerea tactica;

- energie;

- punctele slabe si cele tari;

- manevre;

- varierea tacticilor;

- armata in mars;

- teren;

- cele noua situatii;

- atacul cu utilizarea focului;

- folosirea spionilor.

De numele lui Sun Tzu se leaga si alte cugetari si sfaturi celebre,

dintre acestea retinand aici doar doua:

'Totusi, a castiga toate luptele nu inseamna excelenta suprema,

ea consta in infrangerea rezistentei inamicului fara lupta.'

'Generalul care castiga batalia face multe calcule in templul sau

inainte de a castiga lupta. Generalul care pierde face doar putine

calcule inainte.'

in epoca moderna se va remarca personalitatea puternica a

'cancelarului de fier' german Otto von Bismarck (1815 - 1898), adept

al teoriei balantei puterii. Impactul gandirii si actiunii sale a fost

impresionant, fapt determinat si de reusitele cancelarului, recunoscut

drept artizanul crearii celui de-al doilea Reich. Felul in care Otto von

Bismarck a facut din Prusia, al carei prim-ministru devine in 1862,

inima viitorului imperiu a impresionat Europa. Daca victoriile sale

asupra Danemarcei si a Austriei (din 1866) nu au constituit o surpriza,

lovitura fatala data imparatului Napoleon III va transforma Germania

in cel mai puternic stat din Europa continentala.

Razboiul franco-prusac a inceput la 19 iulie 1870, atunci cand

Napoleon III a decis sa atace Prusia. Germanii au raspuns cu mare

viteza, impresionand mai ales prin capacitatea rapida de mobilizare

datorata folosirii trenurilor. Un alt atú l-au constituit celebrele tunuri

performante construite de uzinele Krupp. Preluand initiativa, germanii

vor reusi un succes istoric la Sedan, la 2 septembrie 1870. imparatul

Napoleon III era facut prizonier impreuna cu 104.000 de soldati si

ofiteri, platind astfel cu tronul decizia de atacare a Prusiei. Desi la 4

septembrie era proclamata Republica a III-a, asediul Parisului va fi

incununat de succes la 28 ianuarie 1871.

Momentul reprezinta apogeul politicii lui Bismarck. La 18

ianuarie se proclama deja unirea tuturor germanilor sub sceptrul

imparatului Wilhelm I, in timp ce Franta a pierdut provinciile Alsacia

si Lorena, iar balanta puterilor urmarita de Napoleon III va suferi o

grea lovitura. Tratatul de la Frankfurt, din 10 mai 1871, consemna

victoria totala a germanilor, in timp ce la Paris revolta lua forma

celebrei Comune.

Otto von Bismarck a avut un rol hotarator in afirmarea

Imperiului german, dar, cu toate acestea, va fi indepartat la 18 martie

1890 de la conducerea executiva a statului de catre noul imparat

Wilhelm II (1888 - 1918). Cancelarul a ramas celebru prin celebra

profetie care trimitea la noua linie politica a kaiserului, consemnata de

istoricul A.J.P. Taylor in monografia clasica dedicata lui Bismarck:

'Jena (este vorba despre victoria imparatului Napoleon I in fata

prusacilor, in 1806 - n.n.) a venit la douazeci de ani de la moartea lui

Frederic cel Mare; prabusirea (Germaniei - n.n.) va veni la douazeci

de ani dupa disparitia mea daca lucrurile merg astfel.'

intrucat Bismarck a murit in 1898, iar Germania va fi infranta in

primul razboi mondial in 1918, rezulta ca Otto von Bismarck a fost

profet in tara lui. in realitate, el se bazase pe faptul ca Wilhelm II

abandonase politica prin care se reusise faurirea Imperiului german.

Nu trebuie uitat faptul ca, atunci cand l-a indepartat pe Bismarck,

tanarul kaiser nici nu implinise 30 de ani (Wilhelm s-a nascut in 1859,

decedand in 1941, in exil, in Olanda) si vedea un obstacol in calea

propriei afirmari in batranul cancelar, adept al unei politici de 'mana

forte'. Desi Wilhelm II a luat unele masuri pentru intarirea puterii

Imperiului german, mai ales in domeniul flotei navale, la sugestia

amiralului Alfred von Tirpitz, el va fi infrant in primul razboi mondial

si nevoit sa abdice la 9 noiembrie 1918, cu doua zile inainte de

capitularea finala.

Conform teoriei realiste, actorii statali actioneaza ca actori

rationali autonomi atunci cand isi urmaresc interesele, aici fiind vorba

in primul rand de asigurarea propriei securitati si, ca o consecinta

directa, de garantarea suveranitatii. De aici decurge ideea ca supravietuirea

statala este asigurata de putere, mai precis de puterea militara. A

rezultat o interesanta discutie teoretica despre raportul dintre puterea

relativa si cea absoluta.

in principal, realismul isi focalizeaza atentia asupra conceptului

de securitate. Acesta poate fi mai bine inteles prin apelul la factori

precum:

- puterea politica;

- conflictul;

- razboiul.

Realismul ofera raspunsuri clare de genul prin politica

internationala se intelege lupta pentru putere, ori prin analizarea unor

termeni precum:

- balanta puterii;

- anarhie;

- competitie si conflict;

- structura ierarhica.

Pe aceste coordonate se inscrie si Martin Griffiths atunci cand

vorbeste de abordarea de catre adeptii realismului a urmatoarelor patru

mari probleme:

- sursele principale ale stabilitatii si instabilitatii in sistemul

international;

- echilibrul de putere real si dezirabil intre state;

- comportarea marilor puteri unele fata de celelalte si fata de

statele mai slabe;

- sursele si dinamica schimbarilor contemporane in echilibrul

de putere.

Exista teoreticieni ai realismului care sustin ca natura umana

este foarte importanta la cel mai inalt nivel al sistemului international,

care este anarhic din nastere pentru ca nu exista un guvern mondial.

Tocmai lipsa acestui instrument menit sa asigure evitarea violentei

conduce fiecare stat pe drumul asigurarii prin resurse proprii a

securitatii si, in ultima instanta, a supravietuirii.

Avand in vedere aceasta situatie aparent paradoxala, teoreticienii

realismului considera ca, intrucat statele se concentreaza pe asigurarea

propriei securitati, schimbarile fundamentale la nivelul sistemului

relatiilor internationale devin virtual imposibile. Este motivul pentru

care, cel putin intr-un viitor previzibil, puterea politica va domina

sistemul relatiilor internationale, cel putin prin prisma acestei viziuni

teoretice. De altfel, neorealismul, prin reprezentantii sai de marca, a

cunoscut si cunoaste o dinamica remarcabila. Despre contributiile de

acest gen vom discuta pe larg in paginile urmatoare ale lucrarii.

B. Idealismul

Curentul este frecvent cunoscut si drept liberalism. Originile

sale trebuie cautate in gandirea politica europeana moderna, care l-a

conturat si influentat decisiv. in prim plan este situata libertatea

individului, statul fiind obligat sa se abtina de la subminarea acesteia

prin orice mijloace. Adeptii liberalismului considera ca relatiile

internationale pot constitui o sursa de progres.

Acest sistem teoretic a fost ilustrat de nume celebre, precum cel

al lui Immanuel Kant (1724 - 1804). Considerat fondatorul

idealismului critic, Kant incearca sa explice in lucrarea Despre pacea

universala (Zum ewigen Frieden), publicata in 1795, cum ar putea fi

creata o societate federala a natiunilor. Daca avem in vedere actuala

constructie europeana, trebuie atunci sa recunoastem meritele de

vizionar ale lui Kant, cu atat mai mult cu cat el propunea chiar trei

pasi concreti in directia mentionata:

- primul trebuia sa conduca la elaborarea de constitutii

republicane in toate statele;

- al doilea pas trebuia finalizat printr-o uniune pacifista a

tuturor statelor;

- in fine, ultima etapa, urma sa asigure libera circulatie a

cetatenilor.

Tot marele filozof german este primul care vorbeste despre

dreptul natiunilor si al cetatenilor acestora de a se pronunta in privinta

pacii si a razboiului. Toate aceste aspiratii pot fi mai bine descifrate

daca avem in vedere si dictonul favorit al lui Kant, Sapere aude!

(indrazneste sa stii!).

Desigur, Kant ramane in istoria universala drept un mare

ganditor, cel care a fundamentat idealismul critic. Opera sa capitala,

Critica ratiunii pure, scrisa in 1781 in doar patru luni, dublata in 1787

de Critica ratiunii practice, pune in discutie faptul ca experienta si

judecata sunt elementele care permit cunoasterea. Immanuel Kant a

cautat recunoasterea limitelor ratiunii, postuland ca ratiunea e limitata

de cunoastere.

Filozofului german i se alatura contemporanul sau, ganditorul

francez iluminist Jean Jacques Rousseau (1712 - 1778). Cel care prin

intreaga sa opera a influentat revolutia franceza, dar apoi si alte

curente, cum ar fi socialismul si nationalismul, s-a impus inca de la

primele doua lucrari publicate, Discurs privind stiintele si artele si,

mai ales, Discurs asupra originii inegalitatii.

Ulterior, Rousseau va aprecia in lucrarea Contractul social,

publicata in 1762, ca omul consimte la schimbarea drepturilor sale

naturale cu cele civile. Influentat de enciclopedistul Diderot, Rousseau

era de parere ca, daca nu se apeleaza la lege si moralitate, societatea

umana poate degenera. Din acest motiv, el va sublinia importanta

statului, garantul evolutiei si al dezvoltarii societatii prin intermediul

institutiilor sale. De asemenea, Rousseau discuta despre termeni precum:

- vointa generala;

- egalitate;

- libertate;

- suveranitate.

Impactul Contractului social a fost mare in epoca, deranjand in

principal autoritatile de la curtea regala. Este motivul pentru care

Rousseau a fost nevoit sa paraseasca tara, refugiindu-se in Elvetia.

in secolul XIX, filozoful englez John Stuart Mill (1806 - 1873),

adept al teoriei utilitarianismului, aduce o noua contributie teoretica.

in 1863, publica Utilitarianism, prilej de punere in discutie a faptului

ca fericirea poate fi dobandita prin atingerea bunastarii. O alta scriere

valoroasa semnata de Mill a fost cea publicata in 1859, intitulata

Despre libertate.

Deci, pentru idealisti, accentul cade pe valori morale, interes

national, putere si independenta. Meritul liberalismului este acela de a

impune, in secolul XX, relatiile internationale ca disciplina academica,

el insusi jucand un rol major in dezbaterea teoretica. Noutatea teoriilor

liberale este oferita de abordarea mai complexa a relatiilor si teoriilor

internationale. Ca scoala teoretica in relatiile internationale, idealismul

este legat de numele presedintelui american Woodrow Wilson si de activitatea

sa diplomatica in contextul sfarsitului primului razboi mondial.

Dupa cum se cunoaste, Wilson (1856 - 1923) a fost presedinte

al Statelor Unite ale Americii intre 1913 si 1921, conducand

administratia americana pe parcursul primului razboi mondial. El este

cel care a reusit sa convinga opinia publica sa accepte incalcarea

doctrinei Monroe, care sustinea inca din prima parte a secolului XIX

izolationismul in raport cu puterile europene pe principiul 'America,

americanilor'.

James Monroe, al cincilea presedinte al Statelor Unite intre anii

1817 si 1825, adoptase politica izolationista fata de Europa avand in

vedere mai ales pericolul reprezentat de Spania, care dorea sa-si

recapete pozitiile in America latina. Preluarea Floridei de la spanioli,

in 1821, si sfaturile secretarului de stat John Quincy Adams au jucat

un rol decisiv. O suta de ani de la data intrarii doctrinei Monroe in

istorie, 1823, Woodrow Wilson o va trece in desuetudine prin

interventia Statelor Unite in razboiul izbucnit in Europa.

'Wilsonienii' considerau ca statul trebuie sa faca din filozofia

politica interna scopul politicii sale externe. Nu este lipsita de interes

observatia ca Woodrow Wilson a obtinut al doilea mandat de

presedinte in 1916 jucand cartea neutralitatii. Principalul slogan

electoral din timpul campaniei prezidentiale a fost: 'El ne va pastra

departe de razboi'.

Cu toate acestea, reales presedinte, Woodrow Wilson nu a ezitat

sa ceara Congresului, la 2 aprilie 1917, sa accepte intrarea Statelor

Unite in razboi pentru a garanta astfel siguranta regimului democratic.

Discursul istoric tinut de presedintele american a inceput prin referirea

la consecintele razboiului total declarat de Germania pe mare: 'Este

un razboi impotriva tuturor natiunilor. Navele americane au fost

scufundate, vieti americane au fost luate. intr-o masura care ne-a

afectat suficient pentru a invata din ele, la fel s-a intamplat cu navele

si cetatenii statelor neutre. Nu a fost nici o discriminare. Provocarea

este adresata intregii specii umane. Fiecare natiune poate decide cum

sa-i faca fata. Alegerea noastra trebuie facuta cu moderatie si fara

temperament pentru a judeca asupra conditiilor si motivatiilor ei, ca

natiune. Trebuie sa dam emotiile deoparte. Motivul nostru nu va fi

revansa sau asertiunea victoriei bazate pe puterea fizica a natiunii, ci

doar revendicarea dreptului, a drepturilor omului, directie in care

suntem singurii campioni Cu un sens profund al solemnului si chiar

al caracterului tragic al pasului pe care-l fac si al gravei

responsabilitati pe care-l implica, dar fara a ezita in indeplinirea

prerogativelor constitutionale ce-mi revin, avizez Congresul sa declare

recentul curs al politicii guvernului imperial german ca fiind nimic

altceva decat razboi impotriva guvernului si poporului american.'

Discursul lui Wilson a fost urmat de declararea formala de catre

Congres, la 6 aprilie, a starii de razboi cu Germania.

Idealismul wilsonian a impulsionat si influentat considerabil

liberalismul secolului XX. Expresia clasica a gandirii si crezului

politic al presedintelui american este constituita de celebrele '14

puncte' ale lui Wilson, care au stat la baza organizarii postbelice a

lumii. Ele au devenit publice inca din ianuarie 1918 si, in esenta, se

refera la:

1) incheierea pacii fara apelul la acorduri secrete;

2) asigurarea libertatii de navigatie pe mari si oceane, exceptie

facand, desigur, apele teritoriale;

3) inlaturarea barierelor economice comerciale;

4) reducerea armamentului pana la nivelul minim care sa

asigure garantarea securitatii interne a statelor;

5) rezolvarea revendicarilor coloniale prin reglementari libere si

impartiale;

6) respectarea independentei Rusiei si evacuarea trupelor

germane de pe teritoriul acesteia (sa nu uitam ca propunerile vin intr-un

moment dificil pentru Rusia, care negocia pacea separata cu

Germania);

7) evacuarea trupelor germane din Belgia;

8) evacuarea trupelor germane din Franta, avandu-se in vedere

inclusiv cele doua regiuni disputate de Berlin si Paris, Alsacia si Lorena;

9) trasarea granitelor Italiei pe principiul etnic;

10) garantarea autoguvernarii limitate pentru popoarele

subjugate in cuprinsul Austro-Ungariei;

11) evacuarea trupelor germane din Balcani si asigurarea

independentei statelor din zona;

12) proclamarea independentei Turciei si asigurarea drepturilor

de autoguvernare restransa pentru alte populatii aflate in cuprinsul

Imperiului;

13) proclamarea independentei Poloniei;

14) infiintarea Societatii Natiunilor.

Din nefericire pentru presedintele Wilson, planul sau nu a putut

fi dus pana la capat datorita opozitiei Congresului. Dupa cum se

cunoaste, la 19 noiembrie 1919, textul Tratatului de la Versailles era

respins de forul legislativ american, ceea ce echivala cu o grea lovitura

pentru Wilson. Astfel, democratii au pierdut alegerile pentru Casa

Alba in favoarea republicanului Warren Harding, iar Statele Unite nu

s-au alaturat Societatii Natiunilor. Aici trebuie cautata si una din

explicatiile falimentului acestui organism gandit de Wilson ca

instrument de mentinere a pacii. Desigur, se adauga lipsa unei alte

mari puteri atat de la masa conferintei de pace, cat si din randul

membrilor Ligii, respectiv a Uniunii Sovietice.

Liberalismul insista asupra complexitatii relatiilor internationale,

care includ state ce interactioneaza, organizatii internationale si

societatea civila. Datorita schimbarilor intervenite, adeptii curentului

liberal sustin ca, practic, nu mai putem vorbi despre interese nationale

perpetue. Este tot mai acreditata ideea potrivit careia actorul statal se

comporta mai degraba in functie de preferinte, decat de posibilitati si

de capacitatea de a reactiona.

in privinta evolutiei curentului, putem preciza ca liberalismul s-a

dezvoltat intr-un proces complex, sinuos si de durata. in acest context

pot fi distinse patru etape majore ale evolutiei sale, fiecare

conditionata de anumite caracteristici. Astfel:

- in prima faza, criticii folosesc pentru definirea curentului

termeni precum idealism si liberalism utopic, in timp ce adeptii il

autodefineau drept internationalism liberal;

- faza secunda este cunoscuta drept cea a liberalismului integrator,

aceasta datorita legaturilor stranse cu procesul integrarii

internationale si regionale;

- faza a treia, cunoscuta si sub numele de liberalism interdependent,

este cea in care atentia este focalizata pe rolul in crestere al

factorilor economici si sociali in cadrul relatiilor internationale. De

asemenea, sunt importante efectele lor asupra statului si, pe cale de

consecinta, posibilitatea de a controla interdependenta;

- in fine, ultima etapa a evolutiei sale este cunoscuta sub numele

de liberalism institutional.

Liberalismul are capacitatea de a se dezvolta uneori impreuna cu

alte curente, dupa cum se remarca si prin influentarea altor directii de

gandire, precum pozitivismul, comportamentalismul, formalismul,

constructivismul.

Astazi, putem vorbi despre doua curente liberale contemporane,

a caror analiza este raportata in mod evident la teoriile realiste:

- unul slab, definit astfel pentru ca accepta multe din premisele

realismului;

- altul puternic, catalogat in aceasta maniera intrucat respinge

criticile realismului.

Daca realismul pune accentul pe securitate, in schimb liberalismul

ofera prioritate conceptului de libertate. Pentru definirea cat mai

clara a acestuia se apeleaza la notiuni precum:

- cooperare;

- pace;

- progres.

Din disputa continua la nivelul specialistilor si al practicienilor

in domeniu, curentele majore ale teoriei relatiilor internationale au

cunoscut, si cunosc inca, notabile contributii.

C. Neorealismul

Pe langa cele doua paradigme traditionale, in ultimele decenii s-au

afirmat si o serie de curente noi. Dintre acestea, se remarca in primul

rand neorealismul, continuator al traditiei realismului la inceputul

noului mileniu. De altfel, trecerea de la un curent la celalalt este

considerata de specialisti elementul dominant al ultimelor decenii in

teoria relatiilor internationale.

Teoria neorealista sustine in principiu sase teze principale.

Acestea au fost dezvoltate de americanul Hans J. Morgenthau (1904 -

1980) in lucrarea publicata intr-o prima editie in 1948 si devenita

clasica, Politics Among Nations: The Struggle for Power and Peace.

Morgenthau, nascut in Germania, a reusit sa ajunga in Statele Unite in

1937, refugiindu-se in fata politicii antisemite promovate de Adolf

Hitler si integrandu-se mediului academic de peste Ocean.

Colaborarile cu Departamentul de Stat si cu Pentagonul au contribuit

in mod decisiv la acumularea unei experiente deosebite in domeniul

relatiilor internationale. 'Realismul politic - scria Morgenthau - vrea

ca fotografia lumii politice sa semene cat mai mult cu portretul

construit. Fiind constient de distanta inevitabila dintre politica externa

buna - adica rationala - si politica externa asa cum este ea in realitate,

realismul politic sustine nu doar ca teoria trebuie sa se axeze pe

elementele rationale ale realitatii politice, ci si ca politica externa

trebuie sa fie rationala.'

Asadar, cele sase teze dezvoltate de Morgenthau in Politics

among Nations, care i-au adus si supranumele de 'papa al relatiilor

internationale', sunt:

1. Teza continuitatii; realismul politic porneste de la ideea ca

politica este guvernata de legi obiective care isi au radacinile in natura

umana, care nu s-a schimbat din epoca marilor ganditori din China,

India sau Grecia antica, pana astazi. Oricum, abordarea in cauza pune

accentul pe ratiune si deci chiar politica externa trebuie gandita din

aceasta perspectiva.

2. Teza castigurilor relative sau porneste de la

intrebari aparent simple, dar care conduc spre o anumita linie de

interpretare a politicii de genul:

- Stim cu adevarat care este motivatia noastra?

- Iar in acest caz, cunoastem care sunt motivele celorlalti?

Exemplu clasic poate fi comparatia dintre fostii premieri

britanici Neville Chamberlain si Winston Churchill. Primul,

recunoscut prin promovarea politicii conciliatoriste, nu poate fi acuzat

ca nu a dorit sa evite razboiul si sa-l opreasca pe Hitler. Sa ne amintim

doar ca dupa ce s-a intors de la Mûnchen, unde parafase disparitia

Cehoslovaciei in schimbul unei paci iluzorii, el declara la sosirea in

Anglia ca pacea omenirii este garantata pentru o lunga perioada de

timp. Si totusi, politica lui de cedare in fata pretentiilor hitleriste

(secondat fiind si de premierul francez Edouard Daladier, un rol demn

de luat in calcul revenindu-i dictatorului italian Benito Mussolini) a

grabit falimentul pacii, apropiind Europa de razboi.

Pe de alta parte, noul prim-ministru Winston Churchill a

promovat o politica mult mai aplicata interesului Marii Britanii si si-a

atins scopul de a conduce Anglia spre victorie, chiar daca metodele

folosite nu au fost totdeauna cele mai ortodoxe, alianta cu Rusia

sovietica vorbind despre depasirea barierelor ideologice in fata unui

interes imediat. in acest context putem exemplifica prin celebrul caz

Coventry, atunci cand Churchill a preferat sa sacrifice apararea unui

oras in schimbul pastrarii secretului asupra accesului pe care serviciile

sale secrete il aveau la nivelul comunicatiilor dintre liderii Reichului.

De asemenea, nu putem sa nu amintim si de celebrul acord procentual

de la Moscova, din octombrie 1944, la care a ajuns impreuna cu

Stalin. Atunci Churchill a facut un calcul simplu, salvand Grecia - tara

in care imperiul britanic avea interese traditionale majore - de

instaurarea unui regim comunist, chiar daca Romania, de exemplu, era

astfel abandonata in fata pretentiilor Uniunii Sovietice.

Prin urmare, realismul considera ca o buna politica externa este

cea rationala intrucat doar aceasta reduce riscurile si conduce la

cresterea beneficiului actorului statal.

3. Teza suveranitatii politice; realistii considera ca un fapt

adevarat pentru caracterul general al relatiilor internationale este

adevarat si pentru statul-natiune, privit ca punct de referinta pentru

politica externa contemporana.

4. Teza rationalitatii supranaturale; daca o persoana, un individ,

poate porni de la principiul latin de drept Fiat justitia, pereat mundi,

un actor statal nu poate in nici un caz sa actioneze pe o astfel de baza.

in aceasta situatie, spusele presedintelui american Abraham Lincoln

sunt edificatoare: 'Voi actiona cum stiu mai bine, cum pot mai bine si

voi face astfel pana la sfarsit. Daca in final totul va fi bine, cei care

spun ceva impotriva mea nu vor semnifica nimic. Daca voi gresi, nici

vocea a zece ingeri care sa ma apere nu va putea face diferenta.'

5. Teza capacitatii superioare a agentilor statali; realismul

politic porneste de la principiul ca aspiratiile morale ale unei natiuni

nu pot fi identificate cu legile morale care guverneaza universul.

6. Teza lipsei capacitatii internationale a agentilor statului,

cunoscuta si drept teza 'amoralitatii'.

De aceasta data putem exemplifica apeland la numeroase situatii

oferite de secolul XX. Relevant este cazul razboiului sovieto-finlandez

din iarna anului 1939-1940 si pozitia Angliei si Frantei. Desi cele

doua puteri apusene dezaprobau agresiunea sovietica, totusi, avand in

vedere conflictul cu Germania hitlerista, s-a apelat la un paleativ,

respectiv la excluderea Uniunii Sovietice dintr-o Societate a

Natiunilor muribunda si falimentara. Mai mult, dupa 22 iunie 1941,

Marea Britanie s-a grabit sa intinda o mana prieteneasca lui Stalin

doar pentru ca era un bun aliat in lupta contra lui Hitler. Nu mai

contau politica externa agresiva sovietica ori realitatile politice interne

din statul comunist, in primul rand milioanele de persoane supuse

represiunii pe criterii politice.

Interesant este faptul ca Morgenthau pornea de la experienta

nefericita a celui de-al doilea razboi mondial. El privea cu neincredere

natura umana tocmai prin prisma celor intamplate intre 1939 - 1945,

iar acest fapt, dublat desigur de realitatile razboiului rece, l-au

influentat. De asemenea, el observa ca numarul marilor puteri a scazut

constant din secolul XVII si pana la data la care isi publica tezele,

exprimandu-si scepticismul asupra faptului ca Statele Unite si

Uniunea Sovietica aveau capacitatea de a garanta pacea mondiala.

Hans Morgenthau a tras, pe baza experientei la care ne refeream,

patru concluzii majore in legatura cu situatia ce caracteriza razboiul

rece si cu precadere conflictul dintre superputerile care erau Statele

Unite si Uniunea Sovietica. El observa ca:

1) incepand din secolul XVIII, numarul marilor puteri a fost in

scadere;

2) dupa al doilea razboi mondial nu a mai existat o puteretampon

intre Statele Unite si Uniunea Sovietica, capabila sa medieze

conflictul, asa cum s-a intamplat cu Marea Britanie, care a fost un

factor de echilibru pentru Europa pana in secolul XIX;

3) fenomenul decolonizarii lipsea marile puteri de posibilitatea

de a folosi teritorii pentru a compensa deficitul de echilibru dintre ele

sau pentru aplanarea unor divergente;

4) in a doua jumatate a secolului XX, datorita impactului

dezvoltarii stiintei si tehnicii, se mergea spre 'mecanizare totala,

razboi total si dominatie totala'.

La randul sau, si curentul realist a gasit forme noi de exprimare.

Neorealismul subliniaza importanta jucata de structura internationala

anarhica si de distributia puterii politice la nivelul statelor participante

la relatiile internationale. in acest caz, trimiterea evidenta este la

numarul marilor puteri.

Un rol important in planul discutiei privind acest curent l-a avut

profesorul Kenneth Waltz (nascut in 1924), considerat deschizator de

drumuri pentru neorealism in cadrul teoriei relatiilor internationale,

care va lansa teoria alegerii rationale. La baza demersului stau ideile

rationaliste, cu radacini la ganditori de talia lui Thomas Hobbes (1588

- 1679) si a adeptilor utilitarianismului.

Sustinator al absolutismului, Hobbes se remarcase drept un

filozof materialist, lucrarea sa clasica fiind Leviathan, prilej de

utilizare a speculatiei istorice ca metoda. El credea ca societatea este

fructul unui pact voluntar, deci statul este absolutist din nastere.

Aceste teorii vor fi resuscitate in secolul XX sub puternicul impact al

gandirii economistilor neoclasici.

Kenneth Waltz, in Teoria politicii internationale, lucrare

publicata in 1979, tradusa in limba romana in anul 2006, la un an dupa

ce cartea lui Morgenthau cunostea o noua editie, ofera o perspectiva

structurala pentru neorealism ca teorie a relatiilor internationale.

Interesant este contextul in care apare volumul, in preajma alegerii lui

Ronald Reagan ca presedinte la Casa Alba, moment important in

evolutia razboiului rece.

Waltz sustine sa actorul statal este previzibil si poate fi inteles

prin pozitia lui de putere in cadrul sistemului international. telul

primar al statului este, in viziunea sa, de a securiza puterea fie ca

putere militara, fie ca persuasiune politica. De altfel, Waltz sustine ca

lumea se gaseste intr-o stare de anarhie perpetua, dar si ca

interdependenta dintre state, desi se afla inca la un nivel scazut, este in

crestere. Pe acest fond, el remarca discrepanta dintre cele doua

superputeri, Statele Unite si Uniunea Sovietica, si restul statelor.

Desigur, si teoria lui Waltz a determinat o importanta discutie intre

adeptii si criticii acesteia.

in privinta globalizarii, Kenneth Waltz este de acord ca

fenomenul aduce noi provocari statelor, dar nu crede ca organismele

nonstatale sau suprastatale il pot inlocui. De asemenea, el comenta

faptul ca Statele Unite prezinta caracteristicile unui imperiu, prezicand

totodata, in mod eronat, ca razboiul rece va continua si in secolul

urmator. Dupa cum se cunoaste, la un deceniu dupa aparitia lucrarii in

discutie, comunismul s-a prabusit in Europa.

Revenind dupa doua decenii asupra subiectului, Kenneth Waltz

observa cu justete, potrivit opiniei majoritatii specialistilor, ca

globalizarea este un produs made in America.

Fiind considerata de natura metateoretica, aplicarea teoriei

alegerii rationale la politica poate naste multiple teorii care, la randul

lor, pot sa se completeze sau chiar sa rivalizeze intre ele. in centrul

presupunerilor alegerii rationale stau individualismul metodologic -

cu alte cuvinte, explicarea grupului in termenii indivizilor care-l

compun - si rationalitatea instrumentala a actorilor, ceea ce semnifica

tratarea indivizilor ca fiind de utilitate maxima.

in zilele noastre, realismul ofera o perspectiva critica asupra

relatiilor internationale. Accentul cade pe latura analitica, curentul

influentand decizia politica. Din randul reprezentantilor de seama ai

curentului ne vom opri in continuare la cateva personalitati cunoscute

pentru contributiile aduse in planul teoriei, dar uneori si al practicii

relatiilor internationale, pe langa George Kennan, autorul teoriei

'indiguirii', sau Hans J. Morgenthau, la care ne-am referit deja.

Raymond Aron (1905 - 1983) este unul din ganditorii care au

influentat profund mai multe domenii, remarcandu-se si in campul

relatiilor internationale. Marcat de o experienta personala tumultuoasa,

cu studii in Germania, pe care o paraseste in 1933, exilat la Londra in

timpul razboiului, prilej de a-l cunoaste pe Charles de Gaulle, Aron a

fondat impreuna cu Jean Paul Sartre revista Les Temps Modernes.

Ca teoretician, a atacat statul centralizat de tip sovietic, bazat pe

planificare si industrializare, considerand ca nu este un model viabil

pentru o societate industrializata complexa. De asemenea, s-a ocupat

de mersul relatiilor internationale in contextul razboiului rece, fiind de

parere ca diplomatia nucleara reprezinta un nou tip de provocare.

Pentru prima data, statele care detineau bomba atomica erau capabile

sa se distruga reciproc, ceea ce schimba profund datele problemei.

Aron considera ca arma nucleara introducea un nou vector in spatiul

relatiilor internationale. Este motivul pentru care el a pus accentul pe

prudenta, ca element important al noii diplomatii.

Pentru abordarea teoretica, Raymond Aron s-a impus inca din

1962 prin publicarea lucrarii Paix et guerre entre les nations. El invita

cu acest prilej la reflectie: 'Dezvoltarea functiilor statului, regula de

drept international care interzice ingerinta deschisa in afacerile interne

ale statelor independente, nationalizarea culturii, aceste trei fapte

caracteristice ale secolului nostru (evident, este vorba de veacul XX -

n.n.) conserva independenta nationala in dauna interdependentei

tehnico-economice, a blocurilor supranationale si ideologiilor trans-

nationale, o semnificatie pe care o putem deplange, dar pe care trebuie

sa o cunoastem.'

Profesorul Robert Gilpin a introdus in discutie modelul

schimbarii sistemice la nivelul relatiilor internationale. in lucrarea

Razboi si schimbare in politica mondiala, tradusa si in limba romana,

el enunta cinci criterii de baza pentru construirea unei teorii a

schimbarii ciclice la nivelul sistemului international:

'1. Un sistem international este stabil (adica in echilibru) daca

nici un stat nu considera ca schimbarea sistemului este profitabila.

2. Un stat va incerca sa schimbe sistemul international daca

beneficiile asteptate depasesc costurile presupuse.

3. Un stat va cauta sa schimbe sistemul international prin

expansiune teritoriala, politica si economica pana cand costurile

marginale ale unei viitoare schimbari sunt egale sau mai mari decat

beneficiile asteptate.

4. Odata ce se ajunge la un echilibru intre costurile si beneficiile

unei viitoare schimbari (si expansiunea este atinsa), costurile

economice de mentinere a statu-quo-ului tind sa creasca mai repede

decat capacitatea economica de a sustine statu-quo-ul.

5. Daca dezechilibrul din sistemul international nu este

solutionat, sistemul se va schimba si se va stabili un nou echilibru care

va reflecta redistributia puterii.'

Prin urmare, Robert Gilpin si-a construit teoria potrivit careia

istoria mondiala de dupa Pacea din Westphalia (1648) poate fi

decriptata cu ajutorul acestui sistem.

De asemenea, alte contributii, apartinand lui Nicholas Spykman,

Reinhold Niebuhr, Arnold Wolfers, Charles Beard sau Walter

Lippman, sunt demne de consemnat. Lippman (1889 - 1974) a

absolvit celebra Universitate Harvard si a avut sansa de a lucra in

echipa presedintelui american Woodrow Wilson pe parcursul primului

razboi mondial. El s-a remarcat prin contributia adusa la formularea

celebrelor 14 puncte wilsoniene.

Dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, in 1947,

Walter Lippman a scris o serie de articole, grupate sub termenul

generic Razboiul rece. Ele au fost prilejul de atacare a teoriei

'indiguirii', sustinuta de George Kennan, care preconiza crearea unui

baraj in calea expansiunii sovietice, aratand ca, dimpotriva, trebuie

recunoscut dreptul Uniunii Sovietice ca mare putere.

Nicholas Spykman (1893 -1943) este cunoscut ca geostrateg,

predand la Universitatea Yale si apropiat de curentul realist. Pentru

teoriile sale a fost numit nasul indiguirii. Cele doua lucrari

fundamentale care dezvolta gandirea lui Spykman sunt America`

Strategy in World Politics. The United States and the Balance of

Power, publicata la New York, in 1942, si The Geography of Peace,

aparuta postum, in 1944, tot la New York.

in prima carte citata, aparuta la scurt timp dupa atacul japonez

de la Pearl Harbor, Spykman ataca puternic izolationismul. El atrage

atentia ca revenirea la aceasta conceptie nu ar face decat sa duca la

repetarea greselilor facute de Statele Unite dupa primul razboi

mondial. Volumul postum este un prilej de discutare a teoriei balantei

puterilor, concluzia autorului fiind aceea ca orice schimbare a

raporturilor de forte din Eurasia poate afecta securitatea Americii.

Reinhold Niebuhr (1892 - 1971) a fost puternic influentat in

scrierile sale de formatia sa de teolog protestant. El s-a manifestat

drept un suporter al teoriei razboiului drept. Lucrarea lui

fundamentala este Moral Man and Immoral Society, publicata la New

York, in 1932.

Niebuhr dezvolta aici o serie de subiecte de mare interes,

deopotriva de sensibile:

- omul si societatea - arta conversatiei;

- resursele rationale ale individului pentru convetuirea sociala;

- resursele religioase;

- moralitatea natiunilor;

- atitudinea etica a claselor privilegiate;

- atitudinea etica a proletariatului;

- justitie prin revolutie, la acest capitol fiind interesanta opinia

formulata de autor potrivit careia revolutia nu era imposibila in

civilizatia occidentala industrializata;

- justitie prin forta politica;

- prezenta valorilor morale in politica;

- conflictul dintre moralitatea individului si cea a societatii.

Charles Beard (1874 - 1948) s-a manifestat ca lider incontestabil

al istoriografiei americane interbelice in asa-numita scoala progresiva.

Principalele sale scrieri au fost publicate in perioada interbelica, fiind

dedicate in special problemelor Statelor Unite. Amintim astfel The

Rise of American Civilization (1927), America in Midpassage (1939)

si The American Spirit, publicata in 1943, atunci cand tara era deja

angrenata in conflictul mondial.

Beard s-a manifestat drept unul din sustinatorii lui Franklin D.

Roosevelt in privinta directiei aplicate in politica interna, cunoscutul

New Deal. insa el se va arata mult mai critic in ceea ce priveste

politica externa a administratiei Roosevelt.

in fine, amintim si de profesorul Arnold Wolfers, cunoscut mai

ales pentru lucrarea publicata in 1962, la Baltimore, Discord and

Collaboration. Essays on International Politics. intre altele, Wolfers

reuseste o analiza echilibrata in privinta scopurilor politicii externe.

Acelasi autor a publicat in 1976, la prestigioasa editura Greenwood

Press, o carte dedicata razboiului rece, Alliance Policy in the Cold War.

D. Neoliberalismul

Curentul a fost puternic stimulat de polemica purtata cu adeptii

neorealismului si se bazeaza pe ideea ca statele sunt preocupate de

avantajele cooperarii dintre ele, mai ales pe termen lung. Parintii noii

teorii sunt considerati Joseph Nye si Robert Keohane.

Nye, nascut in 1937, este profesor la Harvard si a lucrat o perioada

in administratia Clinton, in timp ce Keohane, nascut in 1941, ocupa o

catedra la o alta universitate faimoasa din Statele Unite, Princeton, fiind

autorul lucrarii considerate clasice After Hegemony: Cooperation and

Discord in the World Political Economy, aparuta in 1984.

Cei doi au publicat impreuna in 1972 o lucrare in care pun la

indoiala unele din ipotezele de baza ale realismului, Transnational

Relations and World Politics. Dupa cinci ani, in 1977, ei revin cu

Power and Interdependence: World Politics in Transition, demers

stiintific in care pornesc de la trei presupuneri de baza:

- statele sunt unitati coerente care domina totodata ca actori

relatiile internationale;

- forta este un instrument efectiv al politicii;

- exista o ierarhie in politica internationala.

Joseph Nye si Robert Keohane au pornit de la ideea ca politica

mondiala contemporana este influentata de puternice interrelationari. Ei

cred ca nici viziunea traditionalista, nici cea modernista nu acopera

adecvat interpretarea lumii contemporane. Pentru acoperirea acestui

deficit, cei doi propun o discutie aplicata asupra unor concepte precum:

- interdependenta;

- diferenta dintre interdependenta si dependenta.

Pentru a explica rolul puterii in cazul interdependentei, Nye si

Keohane disting doua dimensiuni ale interdependentei, respectiv:

- sensitivitatea, cu ajutorul careia se poate aprecia cat de mult

este influentata o tara de politica altor tari;

- vulnerabilitatea, care ia in calcul cat de repede si eficient

poate reactiona un stat la schimbarile produse.

Robert Keohane si Joseph Nye au incercat, in Power and

Interdependece, sa construiasca doua module teoretice: unul este cel

clasic, realismul, celalalt fiind interdependenta complexa. Prin aceasta

asertiune, ei credeau ca pot explica mai bine sistemul international

prin introducerea unor noutati cum ar fi rolul actorilor nonstatali, lipsa

unei ierarhii prestabilite a solutiilor sau ideea ca forta nu mai este un

argument suficient. La acest din urma punct, ei contraziceau teoria

realista, ce postula eficienta si utilitatea fortei in politica.

Aplicand noul modul, Nye si Keohane ajungeau la concluzia ca

pe prim plan trecea distributia resurselor si a ceea ce ei numeau

'vulnerabilitatilor', deveniti de acum factori decisivi. Dupa cativa ani,

cei doi autori isi vor revizui teoria, renuntand la prezentarea

realismului si a interdependentei complexe drept rivali. Un rol

important in aceasta schimbare l-a avut declansarea conflictului din

Afganistan, prin atacul Uniunii Sovietice din 1979.

Practic, putem spune ca Nye si Keohane incearca sa explice

maniera in care se schimba lumea. De altfel, multi critici au apreciat

ca ei au scris aceasta carte tocmai pentru a explica lucruri pe care

Morgenthau si Waltz nu le explicasera in cartile lor.

Dupa cum am mentionat deja, in 1984, Robert Keohane va

reveni cu After Hegemony, prilej de a realiza o sinteza intre ideile

realismului structural si interdependenta complexa. Astfel va aparea

un nou concept, cel de institutionalism neoliberal.

Curentul neoliberal este in stransa legatura cu practica politica,

insusi corifeii sai lucrand in administratia americana pe pozitii de

decizie. De asemenea, Nye si Keohane au o puternica influenta in

mediul academic.

Martin Griffiths considera ca un rol important in aceasta discutie

teoretica il are si profesorul Michael Doyle, autorul, in viziunea sa, al

unui excelent manual pentru domeniul relatiilor internationale

contemporane, Ways of War and Peace (1997). Potrivit lui Griffiths,

'Doyle nu se multumeste sa construiasca o conversatie intre uriasi

disparuti. El ia in considerare generalizarile lor empirice si le

evalueaza fata in fata cu probele empirice disponibile. Dat fiind ca

multi dintre mentorii lui clasici sunt filozofi politici, simpla traducere

a argumentelor lor normative in limbajul stiintei sociale empirice este

inadecvata, astfel incat lucrarea contine doua capitole cuprinzatoare

privind etica interventiei si distributiei internationale. incheind cu o

analiza atenta asupra viitorului prin lentilele fiecarui cadru normativ

de analiza, in mod foarte corect, Doyle nu pretinde ca ar fi capabil nici

sa incheie, nici sa depaseasca dezbaterea clasicilor. Pledoaria sa pentru

pluralism in teoria relatiilor internationale este o justificare potrivita a

unei mari tolerante in ceea ce priveste cercetatorii, deoarece, desi este

liberal, recunoaste nevoia prudentei realiste si este sensibil la

inegalitatea ce inspira viziunile socialiste ale ordinii mondiale.'

O notorietate aproape instantanee a castigat profesorul Francis

Fukuyama (nascut in 1953) prin publicarea, in 1992, a lucrarii Sfarsitul

istoriei, titlul original fiind The End of History and the Last Man. Desi

nu era un nume necunoscut printre specialisti, el nu ocupa totusi

podiumul dezbaterilor teoretice in sfera relatiilor internationale, motiv

pentru care succesul cartii lui a fost cu atat mai surprinzator. Pe cat de

faimos, pe atat de criticat, Fukuyama a incercat sa prezinte un model

teoretic in cuprinsul caruia face trimiteri la Platon si Hegel, pentru a

explica faptul ca vorbind de 'sfarsitul istoriei' trebuie sa ne gandim la

'istoria gandirii principiilor prime care stau la baza organizarii politice

si sociale' (cf. aprecierii critice a aceluiasi Martin Griffiths).

Lucrarea lui Fukuyama a fost puternic influentata de prabusirea

Uniunii Sovietice. Din pacate pentru teoria expusa de autor, evolutiile

ulterioare au demonstrat ca 'sfarsitul istoriei' este insa indepartat,

chiar daca opinia publica a receptat faptul ca sintagma se referea mai

degraba la realitatile post razboi rece. De altfel, acelasi Martin

Griffiths observa cu temei, in cuprinsul unei analize echilibrate, ca:

'Prin expresia sfarsitul istoriei, Fukuyama se refera la istoria gandirii

principiilor prime care stau la baza organizarii politice si sociale.

Argumentul sau este, inainte de toate, normativ. La sfarsitul secolului

al XX-lea, combinatia democratie liberala - capitalism s-a dovedit

superioara oricarei alternative de sistem economic/politic, iar sursa

superioritatii este capacitatea acesteia de a satisface trebuintele

primare ale naturii umane.'

Alte tipuri de provocari sunt importante pentru evolutia omenirii

la cumpana dintre milenii. Dintre acestea, mai ales dupa 11 septembrie

2001, lupta impotriva terorismului international a ocupat prim-planul.

De asemenea, alte amenintari la adresa securitatii umanitatii ca intreg

sunt tot mai prezente in preocuparile liderilor mondiali, fie ca vorbim

de schimbarile majore ale climei, de fenomenul exploziei populatiei

sau de problema epuizarii resurselor traditionale de energie.

E. Constructivismul

Aceasta directie de reflectie, cunoscuta si sub denumirea de

post-pozitivism, este teoria care porneste de la premisa ca lumea este

produsul actiunii sociale a omului. Spre deosebire de realism si

liberalism, constructivismul pune accentul pe rolul ideilor in relatiile

internationale, care au in vedere scopuri, temeri, identitati. Curentul se

bazeaza, in diversele sale forme, pe prezumtia ca interesul principal

este reprezentat de studierea realitatii construite, si nu a celei

ontologice.

Un rol important l-a avut lucrarea publicata de Alexander

Wendt, Social Theory of International Politics, in 1999. Profesorul

Wendt, nascut in Germania, in 1958, a scris aceasta carte ca raspuns la

o alta contributie celebra, cea semnata de Kenneth Waltz, Theory of

International Politics.

Wendt dezvolta teoria sistemului international ca pe o

constructie sociala. El sustine un punct de vedere structural si idealist,

in contrast cu cel individualist si materialist. Pentru a se produce

schimbari structurale de la o cultura la alta, Wendt considera ca este

necesara implicarea a patru factori:

1) interdependenta;

2) soarta comuna;

3) omogenizarea;

4) autoconstrangerea.

Meritul lui Alexander Wendt consta si in analizarea efectelor

capitalismului si ale democratiei asupra dezvoltarii culturii kantiene in

Occident. La fel ca si in cazul postmodernismului, constructivismul

porneste de la faptul ca structurile sociale si actiunea sociala sunt

mutual constituite. in aceasta viziune, structurile sociale sunt reale, dar

realitatea depinde de cunoastere sub constructivism.

Wendt sustine faptul ca statul are un rol principal, pornind de la

prezumtia ca doar el poate legitima 'violenta organizata' in afacerile

internationale. De aici deriva rol sau central in sistem.

intr-un articol publicat in celebra 'American Political Science

Review', din 1994, Alexander Wendt scria urmatoarele:

'Constructivismul este o teorie structurala a sistemului

international care face urmatoarele afirmatii esentiale:

1. Statele sunt principalele entitati de analiza pentru teoria

politica internationala.

2. Structurile cheie din sistemul statului sunt mai curand

intersubiective decat materiale.

3. Identitatile si interesele de stat sunt in mare parte construite

mai degraba de acele structuri sociale, decat date in mod exogen

sistemului de natura umana sau de politicile interne.'

Alaturi de Alexander Wendt, Peter Katzenstein si John Ruggie

sunt considerati drept reprezentanti de seama ai curentului

constructivist.

Katzenstein, nascut in 1945 in Germania, profesor la

Universitatea Cornell, a editat in 2006, impreuna cu celebrul Robert

Keohane, o lucrare bine primita de specialisti, Anti-Americanism in

World Politics. El este recunoscut drept un excelent specialist in

relatiile economice internationale, iar sinteza sa publicata in 2005 sub

un titlu incitant, A World of Regions: Asia and Europe in the

American Imperium, a fost deja comparata cu celebra lucrare semnata

de Samuel Huntington, Ciocnirea civilizatiilor.

in privinta lui John Ruggie (nascut in 1944), acesta s-a remarcat

ca asistent al secretarului general al Organizatiei Natiunilor Unite,

Kofi Annan, intre 1997 si 2001. Principala lui misiune a fost aceea de

a lucra la reforma bugetului Natiunilor Unite.

Profesorul Ruggie era deja cunoscut in momentul cand a inceput

sa lucreze la Organizatia Natiunilor Unite datorita unei lucrari aparute

la New York, chiar in 1997, The Winning Peace: America and World

Order in the New Era. Ruggie s-a situat pe pozitii critice fata de

realism, atacand in special teoria privind echilibrul geopolitic al

puterii. in egala masura, el s-a declarat si impotriva

'unilateralismului' promovat de Statele Unite, mai precis a manierei

in care politica externa americana este construita, doar pentru

protejarea propriilor interese.

Criticii constructivismului considera ca principala sa deficienta

este constituita de faptul ca nu este capabil sa creeze o teorie proprie a

schimbarii in politica internationala.

F. Postmodernismul

Spre deosebire de constructivism, acesta nu se ocupa de

studierea structurilor materiale, fiind o latura a teoriei sociale critice.

El reprezinta mai degraba o multitudine de abordari cu fundal filozofic

si metodologic. Curentul se bazeaza pe discurs, practici discursive si

intertexte. Obiectivul principal al postmodernismului il constituie

deconstruirea ordinii lucrurilor existente si expunerea lor cunoasterii.

Curentul, reprezentat in planul gandirii filozofice de nume

celebre ale secolului XX, precum Soren Kirkegaard si Friedrich

Nietzsche, incearca sa ofere explicatii in sistemul teoriei relatiilor

internationale acolo unde paradigmele principale intampina dificultati.

De regula, discursul postmodern se impleteste cu alte scoli de gandire.

Robert Ashley, de la Universitatea Arizona, este considerat unul

dintre liderii miscarii postmoderne in cadrul teoriei relatiilor

internationale. Profesorul american este autorul unei lucrari

interesante, publicata la Londra, in 1970, The Political Economy of

War and Peace: The Sino-Soviet-American Triangle and the Modern

Security Problematique. Este o abordare analitica a relatiilor dintre

Statele Unite si cele doua mari puteri comuniste, Uniunea Sovietica si

China, in plin razboi rece, atunci cand diplomatia americana incerca sa

exploateze o posibila bresa in sistemul socialist, fapt ce parea posibil

datorita nemultumirii Chinei, ce nu putea accepta rolul conducator al

Moscovei in lumea comunista. Volumul este cu atat mai merituos

avand in vedere introducerea problematicii economice in ecuatia

americano-sovieto-chineza, dar si dinamica evenimentelor care au

condus la o noua situare a Chinei in raporturile cu Statele Unite.

Curentul este reprezentat in ultimii ani de nume precum cele ale

lui Jacques Derrida, Jean François Lyotard, Michael Schapiro si James

Der Derian. De asemenea, semnalam preocuparile Christinei

Sylvester, legate de dezvoltarea teoriei feministe in relatiile internationale.

Avand o buna experienta academica, Christine Sylvester este

preocupata de probleme legate de teoria si metodologia relatiilor

internationale feministe, problematica razboiului in aceasta viziune

sau artele si relatiile internationale.

Sylvester este autoarea lucrarilor Feminist Theory and

International Relations in a Post-modern Era, Cambridge University

Press, 1994, si Feminist International Relations. An Unfinished

Journey, Cambridge University Press, 2002. Cele doua volume s-ua

dovedit excelente ocazii pentru dezvoltarea conceptiei asupra

fenomenului cooperarii empatice, vazut ca o posibila cale feminista de

abordare a relatiilor internationale. Christine Sylvester si-a afirmat

deschis credinta ca exista toate premisele necesare pentru ca si acest

domeniu nou din sfera relatiilor internationale sa aduca o contributie

notabila la discutia teoretica.

Jacques Derrida (1930 - 2004), nascut in Algeria, este

fondatorul teoriei deconstructiei. Cele doua momente de turnura

pentru viziunea lui filozofica sunt considerate cele datorate lucrarilor

Specters of Marx, publicata in 1984, si The Gift of Death. in primul

caz, vorbim de o cotitura politica, in timp ce al doilea exemplu are in

vedere etica. Derrida este binecunoscut si pentru implicarea politica in

marile evenimente cu care a fost contemporan. in mai 1968, s-a

declarat initial suporter al revendicarilor studentesti, pentru ca apoi in

fata valului de violente sa-si reconsidere pozitia. De asemenea, a

criticat razboiul din Vietnam si sisteme nedrepte precum comunismul

si apartheidul. in ultimii ani de viata, desi s-a declarat partizanul

Americii dupa atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, va critica

invadarea Irakului in 2003.

Jean François Lyotard, nascut la Versailles in 1924, este un

cunoscut filozof care s-a preocupat de impactul postmodernitatii

asupra conditiei umane. Opera sa clasica a fost publicata in 1979 sub

titlul La condition postmoderne, avand un mare succes, fiind tradusa

cinci ani mai tarziu in limba engleza. Tematica propusa aici de

Lyotard este una generoasa, fiind abordate mai multe aspecte de mare

interes. Este analizata cunoasterea in contextul societatii computerizate,

autorul apreciind ca: 'Aceste transformari tehnologice se

asteapta sa aiba un impact considerabil asupra cunoasterii. Cele doua

functii principale ale sale - cercetarea si transmiterea cunostintelor

dobandite - au simtit deja efectul sau il vor simti pe viitor.'

Lyotard analizeaza, in continuarea lucrarii despre conditia

postmoderna, fenomenul de legitimare si limbajul jocurilor. El ia in

discutie si alternativa moderna care conduce la doua tipuri de

cunoastere:

- una de genul pozitivist, aplicabila tehnologiilor;

- alta critica, reflexiva sau, cu alte cuvinte, tipul hermeneutic,

reflectat direct sau indirect in valori.

Tot Lyotard ajunge la concluzia ca perspectiva postmoderna este

benefica pentru abordarea fenomenului cunoasterii in sensul institutiilor

contemporane. Concluzia demersului stiintific in discutie este ca

putem declara sfarsitul modernismului si al conceptelor care au

dominat 18 secole din punct de vedere stiintific.

Lucrarea editata in 1989 de James Der Derian si Michael

Schapiro, International/Intertextual Relations; Postmodern Readings

of World Politics, este cea care a avut un impact deosebit pentru

dezbaterea paradigmei postmoderne in cadrul relatiilor internationale.

Cei doi autori au reunit sub acest generic o serie de eseuri in care

incearca sa demonstreze cu ce poate contribui teoria postmoderna la

dezvoltarea relatiilor internationale.

Amintim aici si contributia lui Robert Walker, nascut in 1947, in

Marea Britanie, dar cu experiente de visiting-professor in Canada si

Australia. Walker a pus accentul pe metoda practicii discursive, bazata

pe apelul la limbaj, ceea ce constituie o noua maniera de abordare

pentru teoria relatiilor internationale.

Una din noutatile principale ale teoriei postmoderne este legata

de introducerea in discutie a factorului etic. Dupa cum am subliniat

deja, la acest capitol un merit deosebit il are Jacques Derrida.

G. Scoala engleza

Alte dezvoltari teoretice pot fi atribuite scolii engleze. Desi

radacinile sale pot fi plasate, in epoca interbelica, in ambele curente

majore de gandire din sfera relatiilor internationale, ea s-a impus in

discutia teoretica din aceasta sfera dupa al doilea razboi mondial.

in cazul scolii engleze se impun drept concepte centrale cele de:

1) societate internationala;

2) ordine internationala;

3) justitie internationala.

Adeptii scolii engleze pornesc de la natura sociala a relatiilor

internationale, motiv pentru care s-au disociat de la inceput de realisti

in privinta puterii politice, dar si de liberali in privinta transformarilor

internationale radicale. Astazi, acest curent isi dezvolta relatiile si

conceptele in legatura cu alte scoli de gandire, cum ar fi

constructivismul, globalismul, identitatea si integrarea europeana.

Scoala engleza sustine faptul ca prin dialog statele pot stabili

reguli comune si institutii care sa construiasca o societate internationala

bazata pe valori si interese comune. Astfel, la nivelul si in

interesul societatii internationale poate fi impusa ordinea care sa

rezulte din intelegerea comuna a unor principii de baza:

- respectul mutual al suveranitatii;

- neinterventia;

- respectarea obligatiilor si responsabilitatilor prevazute prin

tratate.

Aceste principii pot fi asumate prin intermediul unor institutii

fundamentale precum:

- balanta puterii;

- diplomatia;

- dreptul international.

in viziunea scolii engleze, ordinea internationala si societatea

internationala se refera si la ceea ce, in termeni generici, numim

guvernare globala. Acesta include cateva elemente de baza, cum ar fi:

- drepturile omului;

- organizatiile nonguvernamentale;

- opinia publica.

Meritul scolii engleze rezida insa si in marile probleme puse in

discutie, dintre care doua s-au impus atentiei:

1. Cum pot statele si alti actori ai politicii internationale sa-si

reconcilieze interesele prin intermediul:

- propriilor cetateni (ceea ce numim raison d`état);

- mentinerii ordinii internationale, a pacii si a securitatii;

- minimului standard al umanitatii (raison du systeme);

- pamantului ca intreg (raison de la justice).

2. Cum se poate ca ordinea internationala pluralista, bazata pe

respectul suveranitatii, neinterventiei si libertatii politice a statelor, sa

se reconcilieze cu ordinea solidara, care se sprijina pe organizare

internationala, drepturile omului si dreptul international.

Dupa cum se poate remarca din aceste observatii cu caracter

general, scoala engleza este bine ancorata in realitatile actuale si ofera o

puternica baza pentru dezbateri tocmai in teoria societatii internationale,

prin discutii asupra modulului pluralist si a celui solidar care o

caracterizeaza. Aceasta dezbatere poate include dileme de genul:

- putere contra moralitate;

- ordine contra justitie;

- suveranitate contra drepturile omului;

- interventie contra ordine mondiala.

Prin urmare, la acest capitol scoala engleza propune teme de

larga respiratie si de maxim interes, intre care amintim doar:

- politica marilor puteri;

- interventie umanitara;

- legitimare internationala;

- protectie internationala;

- viata internationala;

- nationalism si autodeterminare nationala;

- guvernare globala.

Potrivit opiniei specialistilor in domeniu, unul dintre corifeii

scolii engleze este Martin Wight (1917-1972), cel care a avut un rol

important in infiintarea Comisiei Britanice pentru Teoria Politicii

Internationale. Analizand evolutia in plan teoretic a disciplinei,

profesorul Wight constata ca nu exista un corpus al teoriei

internationale - conform expresiei folosite de Martin Griffiths -,

distingand in schimb trei traditii istorice de gandire, sau cei trei R:

- realismul;

- rationalismul;

- revolutionarismul.

Interesant in cazul lui Wight este faptul ca opera sa a fost

publicata postum, prin grija sotiei, careia ii datoram si International

Theory: The Three Traditions, aparuta in 1991, la Londra. Oarecum

pe aceleasi coordonate pot fi plasati profesorii de la celebra London

Schools of Economics, Terry Nardin si John Vincent.

Nardin a fost puternic influentat de opera filozofului si

politologului englez Michael Oakeshott (1901 - 1990), profesor de

stiinte politice la faimoasa London Schools of Economics. Faptul este

evident mai ales in lucrarea lui Terry Nardin, publicata in 1983, Law,

Morality and the Relation of States. De subliniat ca, ulterior, Nardin

isi va revizui opiniile, exprimandu-si acordul pentru o posibila

interventie armata al carei scop era protejarea drepturilor omului, dupa

esuarea tuturor solutiilor pasnice.

John Vincent (1943 - 1990) este absolvent al primei Universitati

la care a functionat o catedra de relatii internationale, cea de la

Aberystwyth. El a reusit sa publice o serie de lucrari importante pentru

teoria relatiilor internationale, intre care amintim Nonintervention and

International Order, Princeton, 1974, Human Rights and International

Relations, Cambridege, 1986, urmata, in acelasi an si la aceeasi

editura, de Foreign Policy and Human Rights: Issues and Responses.

Vincent a acordat un loc important in cercetarile sale

chestiunilor legate de evolutia curentului realist si de mostenirea pe

care se baza acesta. intr-un studiu despre impactul conceptiilor lui

Hobbes asupra relatiilor internationale din secolul XX, publicat in

1981, citat si de Martin Griffiths, analistul englez arata: 'Critica

realista a lui Carr este urmata de un capitol despre limitele realismului.

Realistul Martin Wight din lucrarea Power Politics se deosebeste de

rationalistul Martin Wight din studiul Western Values in International

Relations. Evaluarea de catre Morgenthau a politicii internationale

privita ca lupta pentru putere include o analiza a echilibrului de putere

ca factor stabilizator in politica statelor si chiar a importantei

consensului moral de care depinde, in cele din urma, stabilitatea unui

sistem.'

Scriind in contextul razboiului rece, John Vincent a pus accentul

pe justitie si ordine internationala. Din acest motiv, el ajunge la

concluzia justa, ce va fi confirmata si de evolutiile politice, ca nu

poate exista o cale de mijloc intre realism si revolutionarism.

O importanta contributie teoretica se regaseste si in lucrarea Just

and Injust Wars: A Moral Argument with Historical Illustrations,

publicata intr-o prima editie in 1977 de Michael Walzer. Autorul

pornea de la experienta contemporana oferita de razboiul din Vietnam,

el fiind deja cunoscut in mediile stiintifice pentru debutul sau legat de

studierea istoriei gandirii politice in timpul revolutiei engleze, precum

si de fenomenul puritanismului, ca forma radicala de expresie.

Walzer vorbeste despre un set de principii care ar trebui sa

constituie paradigma legalista pentru statele membre ale societatii

internationale. Este vorba despre sase afirmatii (conditii) principale:

'1. Exista o societate internationala formata din state suverane;

2. aceasta societate internationala are legi care stabilesc drepturile

membrilor ei - mai presus de orice, drepturile de integritate

teritoriala si suveranitate politica;

3. utilizarea in orice mod a fortei sau amenintarea iminenta cu

utilizarea fortei de catre un stat impotriva suveranitatii politice a altuia

constituie agresiune si reprezinta un act criminal;

4. agresiunea justifica doua tipuri de riposta violenta: un razboi

de autoaparare din partea victimei si un razboi de aplicare a legii de

catre victima sau de catre un alt membru al societatii internationale;

5. numai agresiunea poate justifica razboiul si nimic altceva;

6. dupa ce statul agresor a fost invins din punct de vedere

militar, acesta poate fi pedepsit.'

Conceptiile lui Michael Walzer, privind razboiul just au dat

nastere unor aprinse controverse, sansa cea mai importanta fiind

oferita de razboiul din Golf, declansat prin agresiunea lui Saddam

Hussein asupra Kuweitului. Totusi, Martin Griffiths este de parere ca:

'incercarea lui Walzer de a moderniza teoria razboiului just ramane

una din cele mai importante contributii la teoria internationala

normativa.'

H. Functionalismul

Este teoria relatiilor internationale care are la baza realitatile

integrarii europene. Adeptii sai pornesc de la ideea ca statele au

interese comune, iar de aici se dezvolta o dinamica proprie. Aceasta

este influentata atat de fenomenul integrarii, cat si de dorinta proprie

de dezvoltare. David Mitrany este cel care a introdus termenul de

functionalism in cadrul teoriei relatiilor internationale, ulterior, de

numele unor cercetatori precum Ernest B. Haas fiind legata fondarea

teoriei neofunctionalismului.

Mitrany (1888 - 1975) si-a facut studiile in Romania, fiind apoi

in cele doua razboaie mondiale ofiter de informatii in slujba Marii

Britanii. S-a remarcat ca jurnalist si diplomat deopotriva, publicand o

lucrare fundamentala, aparuta la Londra, in 1930, The Land and the

Peasant in Romania. The War and Agrarian Reform (1917 - 1921).

Ea este rodul experientei lui in Romania, fiind o excelenta analiza

istorica asupra celei mai radicale reforme agrare din Europa de Est de

dupa incheierea primului razboi mondial. in ultimii ani de viata,

Mitrany a mai editat o lucrare teoretica, The Functional Theory of

Politics (1975).

David Mitrany a incercat sa gaseasca solutiile optime pentru a

pune de acord experienta guvernantilor cu necesitatile si asteptarile

populatiei. Faptul ca a participat la ambele razboaie mondiale intr-un

domeniu sensibil, cel al luptei pentru informatii, dar si experienta

romaneasca, despre care am amintit deja, dau consistenta teoriilor lui

Mitrany, a caror sorginte este considerata a fi liberala.

Daca ar fi sa cautam alti reprezentanti pentru acest curent

probabil cel mai bun exemplu este oferit de Immanuel Wallerstein,

nascut in 1930, adica in anul cand aparea cartea lui Mitrany despre

reforma agrara din Romania. Acesta aprecia ca sistemul westphalian a

avut un rol pozitiv, securizand si protejand regimul capitalist

occidental. Autor al lucrarii clasice Sistemul mondial modern, aparuta

in 1974, Wallerstein introduce doua noi concepte in relatiile

internationale:

- centru;

- periferie.

Centrul este reprezentat de acele zone care au beneficiat de o

conducere puternica si coerenta, care a facut posibila implementarea

mai rapida a tehnologiilor moderne si, implicit, a beneficiilor acestora.

Pe de alta parte, periferia este caracterizata de dependenta de regiunile

puternic dezvoltate, guvernarea fiind slaba si rezultatele acesteia in

consecinta.

Wallerstein discuta despre existenta unui asa-zis secol XVI lung,

care se intinde pe parcursul a 220 de ani, intre 1450 si 1670, si care a

prefatat epoca moderna. in context, Wallerstein identifica trei modele

hegemonice valabile de atunci si pana astazi:

- perioada Provinciilor Unite, tarile de Jos, in secolul XVII;

- dominatia britanica din secolul XIX;

- suprematia americana din secolul XX.

Immanuel Wallerstein este considerat a fi adeptul unui

functionalism structural, iar teoriile lui despre organizarea moderna a

lumii au starnit numeroase dezbateri. Un puternic atac venea de la

stanga, datorita faptului ca el considera statele socialiste drept

companii colective capitaliste ce impiedicau tranzitia spre socialism la

nivel global. Din aceasta cauza, unii au facut o legatura intre

Wallerstein si teoriile lui Trotki.

Dupa cum aminteam deja, teoria lui David Mitrany a fost

continuata si dezvoltata de Ernest B. Haas, autorul lucrarii The

Uniting of Europe, aparuta in 1958. Neofunctionalismul poate fi

considerat drept o teorie a integrarii europene, accentul cazand pe

rolul Uniunii. in mod inevitabil, acesta va conduce la declinul

nationalismului si a statului-natiune, in conformitate cu adeptii acestui

concept.

Astazi, insa, sistemul relatiilor internationale este guvernat si de

o alta forta, cea reprezentata de cluburile de reflectie, retelele de

influenta (sau lobby) si reuniunile liderilor mondiali de genul

Forumului Economic de la Davos. Toti acesti centri sau poli de putere

interfereaza pe fondul globalizarii (mondializarii). Este motivul pentru

care putem sustine ideea ca suntem intr-un proces continuu de

remodelare a teoriilor sistemului relatiilor internationale si ca, fara

indoiala, evolutia relatiilor internationale va oferi teoreticienilor noi

motive si argumente pentru a-si dezvolta si sustine ideile.