Istoriografie si identitate in studiul relatiilor internationale

ISTORIOGRAFIE SI IDENTITATE iN STUDIUL RELATIILOR INTERNATIONALE

in literatura de specialitate se vorbeste despre existenta a trei

mari dezbateri istoriografice in privinta teoriei relatiilor internationale.

Prima dintre acestea s-a desfasurat in anii `30 ai secolului trecut,

intre realisti si idealisti. Aceasta este legata de numele lui Edward

Hallett Carr, care, influentat de sociologia lui Mannheim, va ataca de

pe pozitiile realismului pe adeptii liberalismului wilsonian, in

contextul esuarii proiectelor de organizare interbelica a pacii. Asupra

conceptiilor lui Carr ne vom opri insa cu prilejul discutiei despre

abordarea critica chiar in acest capitol. Amintim aici doar faptul ca el

a exploatat realitatile epocii, falimentul sistemului gandit in capitala

Frantei. De asemenea, merita subliniata ideea potrivit careia Carr,

atacand pozitiile idealiste, ii considera pe adeptii acesteia drept

utopici.

A doua mare dezbatere a avut loc in anii `50 - `60, intre

traditionalisti si comportamentalisti. La inceputul razboiului rece,

Hans Morgenthau va prelua stafeta de la E. H. Carr in lupta dintre

realisti si oponentii lor. Prilejul i-a fost oferit de publicarea unui

articol, in octombrie 1948, in prestigioasa revista 'World Politics',

sub titlul The Political Science of E. H. Carr. in legatura cu

conceptiile lui Morgenthau pot fi consultate precizarile deja enuntate

in discutiile legate de marile curente teoretice.

Ultima mare dezbatere s-a desfasurat in anii `70 ai secolului XX.

Dezbaterea paradigmatica a fost dominata de lucrarile lui Joseph S.

Nye si Robert Keohane, la care ne-am referit in capitolul anterior.

Aceasta s-a intensificat dupa incheierea razboiului rece, moment de

cotitura pentru evolutia relatiilor internationale si, implicit, pentru

discutia teoretica.

Pe langa marile dezbateri teoretice, trebuie subliniata existenta a

trei tipuri de abordari la nivelul istoriografiei relatiilor internationale,

respectiv:

A. Analitica si teoretica

Adeptii acesteia insista pe latura realista si pe studiul razboiului. Ea

este ilustrata din Antichitate pana astazi de nume sonore precum

Tucidide, Niccolo Machiavelli, Carl von Clausewitz sau Kenneth Waltz.

Tucidide, contemporan al marelui conflict intern din Grecia

secolului V i.Chr., a lasat lucrarea clasica, desi neterminata, Razboiul

peloponeziac. Participant la confruntare, in calitate de strateg,

Tucidide va fi deschizator de drumuri, pentru ca el se diferentiaza de

predecesori. Astfel, cauta sa dea explicatii rationale evenimentelor,

pune in lumina rolul personalitatilor in desfasurarea razboiului,

studiaza conditiile naturale, analizeaza rolul comertului. El este cel

care face legatura intre istoria militara si viata politica interna a

cetatilor grecesti, reliefand si distinctia dintre cauzele si pretextele

evenimentelor; in special, datorita faptului ca Tucidide a incercat,

dupa cum am subliniat deja, sa ofere explicatii rationale, excluzand

interventia zeilor, opera lui fiind bine receptata pana astazi.

Considerat de unii specialisti ca fiind 'primul istoric filozof',

Tucidide nu a mai reusit sa-si incheie opera, ducand 'povestea'

razboiului doar pana la anul 415 i.Chr. Peste secole, ganditorul englez

Thomas Hobbes (1588 - 1679), unul dintre cei mai importanti

reprezentanti ai materialismului secolului XVII, autorul celebrei

lucrari Leviathan, va avea meritul de a-l redescoperi si a-i repune

opera in discutie. in anul 1628, Hobbes va publica opera lui Tucidide

in limba engleza. Principalul rationament al filozofului era acela de a

arata britanicilor pericolele democratiei.

Dupa aproape doua milenii de la moartea lui Tucidide, la

Florenta, se nastea Niccolo Machiavelli (1469-1527). indepartat de

puternica familie de Medici din viata politica dupa 1512, Machiavelli

va avea ragazul necesar pentru a-si scrie opera. Principala sa realizare,

Principele, poate fi considerata o bijuterie a gandirii politice moderne.

Lucrarea scoate in evidenta importanta ce trebuie acordata istoriei si

trage o concluzie care i-a scandalizat pe multi, dar care pare mai la

moda ca oricand si astazi, anume ca scopul primeaza asupra

mijloacelor.

Principele este privita adesea ca o lucrare care aduce tribut lui

Cesare Borgia, fiind un ghid pentru conduita monarhilor. Machiavelli

crede ca un conducator nu trebuie sa fie influentat de principii etice, ci

sa fie preocupat de putere, actionand astfel incat sa ajunga la aceasta si

sa o mentina. Prin urmare, un monarh putea avea o domnie infloritoare

daca stia sa-si pastreze prerogativele, respectand cateva principii. intre

acestea amintim utilizarea judicioasa a mijloacelor violente,

respectarea proprietatii private, a traditiilor si promovarea prosperitatii

materiale a supusilor.

Aparuta in 1515, Principele se constituie intr-o invitatie la

reflectie prin insasi structura sa, fiecare capitol avand rolul sau bine

definit, asa cum rezulta chiar din titlurile alese de Machiavelli:

1. Cate tipuri de principate exista si cum s-au realizat ele;

2. Despre ereditatea principatelor;

3. Despre principatele mixte;

4. De ce regatul lui Darius, cucerit de Alexandru, nu s-a rasculat

impotriva urmasilor lui Alexandru la moartea acestuia;

5. Despre felul de a conduce orasele din principate care traiau

dupa legi proprii inaintea anexarii;

6. Despre noile principate formate prin armata si abilitatile proprii;

7. Despre noile principate formate atat de armatele altora, cat si

prin sansa;

8. Despre cei care au obtinut un principat prin slabiciune;

9. Despre principatul civil;

10. Despre felul in care puterea tuturor principatelor poate fi

masurata;

11. Despre principatele ecclesiastice;

12. Cate tipuri de soldati exista si despre mercenari;

13. Despre auxiliari, armate amestecate si proprii;

14. Ce-l intereseaza pe Principe in subiectul Artei razboiului;

15. Despre lucruri pentru care oamenii, si in special Principii,

sunt binecuvantati sau blamati;

16. Despre libertati si scopuri;

17. Despre cruzime si clementa;

18. Despre felul in care Principii trebuie sa-si pastreze credinta;

19. Cand cineva trebuie sa evite sa fie atacat si urat;

20. Sunt fortaretele si alte multe lucruri, la care Principii adesea

recurg, avantajoase sau periculoase;

21. Cum trebuie sa se comporte un Principe pentru a-si castiga

un nume;

22. Despre sfatuitorii Principelui;

23. Cum trebuie evitata lingusirea;

24. Principii Italiei si-au pierdut statele;

25. Cum poate norocul sa afecteze activitatea omului si cum

trebuie el mentinut;

26. O chemare la eliberarea Italiei de sub barbari.

Machiavelli a luat in discutie si moralitatea in politica. Potrivit

marelui ganditor, se putea vorbi despre existenta moralitatii, numai ca

aceasta era privita ca un produs al puterii.

Nascut in Prusia, la Magdeburg, Carl von Clausewitz (1780-

1831) s-a ilustrat initial prin cariera armelor, ajungand la gradul de

general. Celebritatea insa i-a fost adusa de lucrarea Despre razboi, in

cuprinsul careia foloseste metoda dialectica pentru a expune experienta

proprie castigata pe parcursul razboaielor napoleoniene, chiar

daca aceasta nu era una foarte placuta, von Clausewitz fiind facut

prizonier in 1806, dupa batalia de la Jena. Nu este mai putin adevarat

ca el si-a luat ulterior revansa in fata lui Napolean in calitate de sef de

stat major al generalului Thielmann, participand la batalia de la Ligny,

care a prefatat lupta de la Waterloo. Importanta operelor sale rezida in

dezvoltarea teoriei razboiului total, ceea ce-l face pe von Clausewitz

foarte actual.

De-a lungul timpului, opera lui Clausewitz a influentat mari

comandanti, de la generalul german von Moltke, care s-a remarcat in

razboiul cu Franta din 1870-1871, la americanii Patton si Eisenhower,

figuri legendare ale celui de-al doilea razboi mondial. Opera lui

principala, Despre razboi, a aparut prin grija sotiei sale, Maria, in

1832, la un an de la moartea autorului. Carl von Clausewitz si-a

structurat demersul pe opt capitole, titlul fiecaruia fiind relevant:

- Despre natura razboiului;

- Despre teoria razboiului;

- Despre strategie in general;

- Angajamentul;

- Fortele militare;

- Apararea;

- Atacul;

- Planurile de razboi.

Carl von Clausewitz subliniaza si faptul ca in explicarea

evenimentelor sau stabilirea tacticii nu trebuie sa se abuzeze de sursele

istorice, informatiile istoricului fiind oricum fragmentare. De aceea, el

arata patru modalitati in care exemplele istorice pot fi utilizate in

conjunctie cu teoria:

- pentru a exemplifica o idee, pentru a da dimensiune unui

concept abstract;

- pentru a arata aplicarea unei idei;

- pentru a demonstra posibilitatea petrecerii unor fenomene;

- pentru a deduce o teorema.

in privinta teoriilor lui Kenneth Waltz, poate fi consultat

capitolul anterior, in care ne-am referit pe larg la contributia teoretica

a acestuia la studiul relatiilor internationale.

B. Contextuala

Abordarea este reprezentata de Ekkehart Krippendorf, care

sustinea impactul Conferintei de pace de la Paris (1919 - 1920) asupra

relatiilor internationale. Lucrarea sa, devenita clasica, Staat und krieg.

Die historischelogik politischer unvernunft, a aparut in 1985, la

Frankfurt pe Main, in cuprinsul ei fiind analizate consecintele

primului razboi mondial asupra relatiilor internationale, desigur un

segment important al analizei fiind legat de situatia Germaniei.

Concluzia principala a autorului este constatarea legaturii

indisolubile intre stat si razboi, in sensul ca primul poate obtine

importante beneficii, inclusiv de natura teritoriala, prin utilizarea

celuilalt. in privinta factorilor contextuali se apreciaza ca generalizarea

si aprofundarea cercetarii, ca si exploatarea rezultatelor la care

stiinta a ajuns deja, au impact pozitiv asupra eforturilor actuale ale

oamenilor de stiinta.

Ulterior, Krippendorf s-a remarcat ca un fin analist al lumii

contemporane, ocupandu-se, intre alte subiecte, de predominanta Statelor

Unite asupra sistemului relatiilor internationale. Multi specialisti in

domeniu il considera chiar ca fiind adeptul unor abordari radicale.

C. Critica

De aceasta data, discutia este legata de abordarea academica a

relatiilor internationale, mai ales dupa caderea regimului napoleonean.

Specialistii in studiul relatiilor internationale vorbesc despre o prima

mare dezbatere, care s-a manifestat ca o lupta teoretica intre idealisti

si realisti in perioada interbelica. 'Povestea' acestei confruntari a fost

abordata pentru prima data inca din 1939 de catre Edward Hallett Carr

(1892 - 1982), in cuprinsul lucrarii The Twenty Years Crisis. An

Introduction to the Study of International Relations.

Pentru discutia istoriografica, importante sunt capitolele IV si V

ale lucrarii. Primul, intitulat Armonia intereselor, constituie un bun

prilej pentru Carr de a-si pregati terenul necesar dezvoltarii propriilor

conceptii. Astfel, el analizeaza, pe rand, sub forma unui excurs in timp:

- sinteza utopica;

- paradisul laissez-faire-ului;

- darwinismul in politica;

- armonia intereselor;

- interesul comun in mentinerea pacii;

- armonia economica internationala.

Finalul este insa destinat 'ruperii armoniei' internationale,

eveniment pe care Carr il plaseaza la inceputul secolului XX.

Capitolul V, Critica realista, analizeaza evolutia teoretica din

sfera relatiilor internationale de la Machiavelli la Marx si adeptii

socialismului. Principalele momente ale dezvoltarii discursului lui

Carr sunt jalonate de subiecte precum:

a) interes national si bun universal;

b) critica armoniei intereselor de pe pozitiile realismului;

c) critica internationalismului, realizata tot cu armele realismului.

Concluzia la care ajunge Carr este in concordanta cu epoca

tulbure in care si-a redactat lucrarea, adica in chiar ajunul celui de-al

doilea razboi mondial: 'Defectul profund al Occidentului, gandirea

bazata pe legile naturale, a fost ca aplicata la viata reala a statelor a

ramas litera moarta, nu a penetrat in constiinta oamenilor de stat, si

nici in domeniul interesului de stat, conducand spre lamentatii si

supozitii doctrinare false si neputincioase.'

E.H. Carr avea o buna experienta practica, facand parte din

delegatia britanica prezenta la Conferinta de pace de la Paris, din 1919

- 1920. El s-a remarcat mai ales in campul istoriografiei, dar si in

dezbaterea teoretica privind relatiile internationale. in 1961 a publicat

o lucrare bine receptata de mediile academice, What is History.

Autorul prezinta celor interesati de studiul istoric evolutia notiunii de

progres, bazandu-se chiar pe modelul britanic. Faptul ca, la momentul

publicarii cartii, Imperiul britanic era in impas a fost un bun argument

in favoarea ideii ca notiunea de progres trebuie inteleasa intr-un sens

vast si complex, iar nu intr-unul victorian. 'Omul - scria Carr - este

capabil sa profite (nu inseamna ca si profita) de experienta

predecesorilor, ca progresul in istorie, spre deosebire de evolutia din

natura, se bazeaza pe transmiterea de bunuri dobandite.'

Tot lui Carr i se datoreaza si o lucrare care atesta capacitatea lui

vizionara, publicata in 1945, adica in momentul incheierii celui de-al

doilea razboi mondial, atunci cand Uniunea Sovietica reprezenta deja

un motiv serios de ingrijorare pentru Occident. in Nationalism and

After este expusa ideea ca infiintarea unor organisme multinationale

sau pe criterii regionale poate reprezenta o buna optiune pentru

rezistenta in fata iminentei confruntari dintre totalitarismul sovietic si

democratia de tip american.

in acelasi context al abordarii istoriografice nu este lipsita de

interes o scurta discutie teoretica asupra problemei identitatii.

Identitatea este definita drept un concept psihologic folosit de mai

multe domenii ale stiintelor sociale. Ea este mai degraba un proces,

decat o stare.

Identitatea colectiva este importanta pentru sociologi si pentru

stiintele politice pentru ca acestea sunt bazele actiunii sociale si

politice. De altfel, intrucat popoarele au identitati multiple, actorii

politici statali tind sa le manipuleze.

Identitatea nationala este un punct de plecare pentru studierea

formelor de identitate care apartin actorilor internationali si care

stabilesc tendinte pentru dezvoltarea viitoare a politicii mondiale.

Identitatea nationala este cea mai proeminenta forma bazata pe

teritorialitate a comunitatilor nationale. Evolutiile contemporane pun

insa in discutie viitorul ideii nationaliste, dand se pare dreptate

profetiei filozofului si scriitorului francez Ernest Renan (1823 -

1892). Acesta, intr-o conferinta tinuta la Universitatea Sorbonna, la 11

martie 1882, intitulata sugestiv Qu`est-ce que qu`une nation?, aprecia

ca: 'Natiunile nu sunt eterne. Ele au un inceput si vor avea un sfarsit.

Si probabil vor fi inlocuite de o confederatie europeana.'

Desigur, daca avem in vedere ca Renan isi expunea acest crez

acum mai bine de 120 de ani, el este cu atat mai valoros. Din pacate,

evolutiile spre constructia Uniunii Europene nu au fost simple, iar

multe probleme sunt in suspensie, ele necesitand o abordare

diplomatica. Ramane, intre altele, si intrebarea daca proiectul

supranational al Uniunii va reusi sa rezolve disputa dintre adeptii unei

Europe care a depasit faza nationalista si o uniune de state nationale.

Identitatea etnica este o reactie a popoarelor in faza denationalizarii

si a cresterii economice si culturale. Ea se dezvolta printr-un

numar de forme intre care demna de semnalat este cea a nationalismului.

Atunci cand discutam despre un grup etnic, avem in vedere o

serie de caracteristici pe care acesta trebuie sa le indeplineasca. in

primul rand, vorbim despre o mostenire comuna, o istorie care

consolideaza relatiile din interiorul sau. Alte elemente importante sunt

cultura, comportamentul, limba comuna si chiar practicile religioase.

O precizare importanta este legata de diferenta care exista intre

identitatea etnica si cea nationala. Daca purtam discutia in termeni

politici, atunci trebuie semnalata lipsa unui element de baza, suveranitatea.

De asemenea, nu este necesar ca o etnie sa se suprapuna exact

unei constructii statale. Exemplul cel mai elocvent il poate constitui

China, aici datele statistice vorbind despre existenta a 56 de grupuri

etnice principale. La nivel mondial putem identifica cateva mari

grupuri etnice, bazate pe o mostenire comuna, din care s-au desprins

ulterior alte formatiuni. Cele mai semnificative sunt grupurile:

- indo-europene;

- caucaziene;

- afro-asiatice;

- sino-tibetane;

- uraliene;

- australo-asiatice;

- amerindiene.

Desigur, vorbim doar de cele mai mari grupuri etnice, exemplele

fiind mult mai numeroase, iar o discutie pe verticala poate conduce

spre alte tipologii, care depasesc insa sfera demersului nostru. Mai

importanta de retinut este ideea potrivit careia cererea politica

fundamentala a oricarei etnii o constituie solicitarea autodeterminarii.

O alta reactie importanta o constituie fundamentalismul. Acesta

este inspirat de efortul de a intoarce timpul si a reveni la o ordine

sociala lipsita de complexitate. Termenul ca atare este folosit cu

prilejul unei campanii desfasurate in Statele Unite, intre 1910 si 1915

(alte surse indica perioada 1909 -1912). Este vorba despre o serie de

12 pamflete tiparite de lideri ai bisericii evanghelice, difuzate gratuit,

intitulate The Fundamentals.

Fundamentalismul poate fi considerat atat un fenomen religios,

cat si o miscare politica. De asemenea, el poate fi o stare a constiintei

umane. El este caracterizat de o insatisfactie profunda fata de societate,

sau poate fi pus in legatura cu anumite credinte religioase, inclusiv

asteptarea unei apocalipse iminente. Poate exista si o legatura cu

credinta unei posibile lupte cosmice intre fortele binelui si ale raului.

De-a lungul timpului putem vorbi despre numeroase forme

istorice de fundamentalism, cum ar fi:

- expansiunea catolica initiata de Spania in teritoriile Americii

latine pe care le cucerise, soldata cu moartea a zeci de mii de indigeni

care au refuzat sa accepte noii stapani si religia acestora. Aici se

impune si mentiunea ca biserica catolica avea deja o buna experienta

in acest sens, datorata celebrei inchizitii;

- relatiile dintre hindusi si musulmani, intrate intr-o era critica

dupa retragerea trupelor engleze din India in 1947, soldate cu zeci de

mii de morti, poate chiar sute de mii, din ambele tabere pe fondul unei

intolerante reciproce;

- terorismul in numele islamului, exemplul cel mai adus in

discutie fiind legat de atacurile teroriste de la New York, din 11

septembrie 2001, dupa cum regimul lui Khomeini din Iran sau cel al

talibanilor afgani poate fi incadrat in aceasta serie.

Pot fi prezentate la acest capitol si cazuri speciale de manifestare

a fundamentalismului. Celebru in acest sens este procesul maimutelor,

desfasurat in Statele Unite, la Dayton in 1925. in fapt, profesorul de

biologie John T. Scopes a fost trimis in judecata pentru ca preda la

scoala teoria evolutiei speciilor sustinuta de Charles Darwin, potrivit

careia omul se trage din maimuta, care vine in contradictie cu

explicatiile oferite de Biblie.

Aparat de Clarence Darrow, Scopes va fi initial gasit vinovat de

judecatori, sentinta fiind casata ulterior de Curtea Suprema. Procesul a

fost urmarit cu mare atentie de intreaga America, fiind puternic

mediatizat datorita faptului ca societatea de peste Ocean se declara

adepta convinsa a exprimarii libere a convingerilor si ideilor.

Fundamentalismul islamic a cunoscut un moment de glorie

odata cu revolutia siita, care l-a propulsat in fruntea Iranului pe

ayatollahul Khomeini (1902 - 1989), in 1979. Acesta era cunoscut

drept un adversar deschis al regimului autoritar patronat de sahul

Mohammad Reza Pahlavi (conducatorul statului intre 1941 si 1979),

motiv pentru care a fost exilat in 1964, desfasurandu-si activitatea in

statul vecin, Irak, pana in 1978, atunci cand Saddam Hussein a dispus

evacuarea lui Khomeini. Exilat in Franta, revine in Iran in urma

abdicarii sahului si proclama republica islamica.

Regimul Khomeini s-a confruntat de la inceput cu o criza

internationala majora prin atacarea Ambasadei Statelor Unite de la

Teheran la 4 noiembrie 1979. Atunci, un grup masiv de fanatici au

ocupat sediul Ambasadei in semn de protest fata de acordarea de catre

presedintele Jimmy Carter a statutului de exilat fostului sah, ajuns in

Statele Unite in urma agravarii bolii de care suferea. Din cele 90 de

persoane care se gaseau la momentul asaltului in cladirea Ambasadei,

52 au ramas captive pana la finele crizei.

La 24 aprilie 1980 va esua o tentativa americana de eliberare a

ostaticilor prin folosirea unei forte de soc, transportata de opt elicoptere.

Planul, destul de controversat, principalul oponent fiind chiar secretarul

de stat Cyrus Vance, a intrat in impas in urma unei furtuni de nisip care

a afectat trei aparate de zbor. Imediat, Vance si-a dat demisia, iar esecul

misiunii a contribuit decisiv la infrangerea presedintelui democrat

Carter in alegeri de catre republicanul Ronald Reagan.

Ales la Casa Alba, Reagan va initia negocieri serioase si, la 20

ianuarie 1981, dupa 444 de zile de captivitate, ostaticii erau eliberati.

Pretul platit de Casa Alba includea deblocarea unor fonduri iraniene de

circa 8 miliarde de dolari, depozitate in bancile americane. Reagan

beneficia si de faptul ca Mohhamad Reza Pahlavi parasise Statele Unite

la 15 decembrie 1979, trecand in nefiinta la scurt timp, 27 iulie 1980.

Khomeini a impus Republica Islamica, gandita ca forma

teocratica de organizare a statului, el asumandu-si titlul de imam. A luat

masuri de inlaturare a oricarei forme de opozitie si a inlocuit birocratii

vechiului regim cu clerici apropiati ideilor revolutiei islamice. A

incercat, de asemenea, modelul 'exportului de revolutie', insa va esua

in privinta vecinilor din Irak. Mai mult, opozitia deschisa a lui Saddam

Hussein va conduce la un razboi de opt ani (1980 - 1988) intre cele

doua state vecine, soldat cu circa un milion de victime.

Conflictul avea sa se incheie abia dupa interventia energica a

Statelor Unite care vor scufunda un numar de vase iraniene aflate in

Golful Persic. Rezultatul neasteptat al razboiului l-a afectat profund pe

Khomeini care incercase sa gaseasca o justificare a luptelor prin apelul

la credinta islamica. Este motivul pentru care multi s-au intrebat daca

Profetul 'si-a luat mana' de pe revolutia iraniana. Mort la 3 iunie 1989,

ayatollahul a trecut in istorie. Ramane insa interesant faptul ca el

insusi a afirmat tot timpul despre sine ca nu este un fundamentalist.

in legatura cu islamul, poate fi introdus in discutie si termenul

de jihad, care poate fi tradus prin lupta pentru cauza (calea) lui Allah

sau de razboi sfant. Luptatorul angrenat in jihad este cunoscut sub

numele de mujaheddin. Daca, in epoca medievala, sultanul otoman

Murad II (1421 - 1451) folosea chemarea la razboiul sfant pentru a

justifica expansiunea Imperiului otoman asupra statelor crestine din

Europa, iar cuceritorul Constantinopolelui, Mahomed II (1451 - 1481),

avea grija sa foloseasca simbolul religios pentru propria glorificare,

transformand somptuoasa Catedrala Sfanta Sofia in moschee, astazi

multi politologi considera jihadul ca o potentiala sursa a terorii.

in acest sens, situatia din Afganistan, extrem de complexa de

altfel, ofera numeroase exemple demne de semnalat. Invadarea acestei

tari de catre Uniunea Sovietica, in 1979, a contribuit efectiv la prima

reunificare sub steagul islamului a luptatorilor pentru jihad. Veniti din

mai multe state arabe, combatantii au opus rezistenta ocupantului

sovietic in numele apararii credintei islamice. Nu este mai putin

adevarat ca aceasta rezistenta a fost stimulata, mai mult sau mai putin

discret, prin mijloace variate, de o administratie americana interesata

intr-un esec al rivalilor sovietici in Asia Centrala. Evolutia

evenimentelor s-a dovedit favorabila luptatorilor pentru eliberarea

Afganistanului, in cele din urma Mihail Gorbaciov retragandu-si

trupele din statul vecin.

Dupa retragerea trupelor sovietice, lucrurile aveau sa se

complice din nou, in special pe parcursul dominatiei politice instituite

in Afganistan de catre talibani intre 1996 si 2001. Acestia reprezinta o

miscare fundamentalista sunita, care sub conducerea mollahului

Mohammad Omar a reusit sa se impuna la putere intr-un context

intern si international complicat.

Nascut in 1959, langa Kandahar, de etnie pashtuna, mollahul

Omar se remarcase in lupta de rezistenta impotriva sovieticilor, care

invadasera Afganistanul.

Mohammad Omar va introduce imediat dupa preluarea puterii

legea islamica (saria) in Afganistan. Potrivit reglementarilor impuse de

talibani, populatia era obligata sa se supuna unor precepte religioase

foarte stricte care interziceau, intre altele, inclusiv folosirea televizorului.

Mai mult, era reintrodus un model feudal de aplicare a pedepselor,

ce mergea pana la posibilitatea taierii bratelor. De asemenea, femeile

erau obligate sa respecte intru totul prevederile sariei.

Regimul taliban patronat de mollahul Omar avea si sprijinul

trupelor de soc conduse de Ossama bin-Laden, liderul miscarii

teroriste Al-Qaeda, care avea o puternica baza in Afganistan. Dupa ce

serviciile secrete americane au relevat rolul jucat de bin-Laden in

organizarea atentatelor de la 11 septembrie 2001 din New York si

Washington, in mod firesc administratia americana va adresa, la 20

septembrie, un ultimatum talibanilor condusi de Mohammad Omar.

Casa Alba cerea indeplinirea a cinci conditii:

- transmiterea imediata a tuturor liderilor Al-Qaeda autoritatilor

americane;

- eliberarea tuturor prizonierilor straini din Afganistan;

- inchiderea imediata a tuturor taberelor de pregatire folosite de

teroristi;

- interzicerea activitatilor teroriste in Afganistan;

- acces liber al Statelor Unite la taberele de pregatire utilizate

de teroristi in vederea inspectarii acestora.

intrucat mollahul Omar a respins imediat, la 21 septembrie,

ultimatumul american, la 7 octombrie va demara operatiunea

Enduring Force, respectiv atacarea Afganistanului de catre trupele

Statelor Unite, sustinute de alte unitati ale unor state membre ale

N.A.T.O. Superioritatea aliantei si-a spus relativ rapid cuvantul, astfel

ca, la 13 noiembrie, Kabulul, capitala tarii, si Jalalabadul, unul din

cele mai importante centre de rezistenta, erau parasite de talibani.

Omar a parasit tara, plecand spre Pakistan, fiind (la data publicarii

acestui curs) inca pus sub urmarire de fortele americane, care au oferit

inclusiv o importanta recompensa in bani pentru orice informatie ce ar

putea conduce la prinderea lui.

Sfarsitul regimului taliban nu a insemnat insa si rezolvarea crizei

afgane, asa cum sperau mai ales autoritatile americane. La inceputul

anului 2006, se va consemna o recrudescenta a fenomenului rezistentei

talibanilor, motiv de ingrijorare daca avem in vedere si esecul capturarii

lui Ossama bin-Laden de catre serviciile speciale americane.

Din nefericire, problemele ridicate de fundamentalism nu sunt

singurele amenintari pentru sfera relatiilor internationale. Pe acelasi

palier al discutiei putem aseza teoriile rasiste, ridicate la rang de

dogma de Adolf Hitler pe parcursul dominatiei regimului nazist prin

proclamarea superioritatii rasei ariene, a necesitatii obtinerii 'spatiului

vital' si, mai ales, prin justificarea in numele acestei superioritati a

eliminarii 'raselor inferioare'.

Ulterior, mai ales in a doua jumatate a secolului XX, se va

manifesta si apartheidul, o alta forma de negare a egalitatii dintre rase.

Formele de intoleranta si de manifestare a fundamentalismului sunt,

din pacate, tot mai numeroase. Putem discuta la acest palier despre

tensiunile dintre populatia de culoare si populatia alba din sudul

Statelor Unite, acolo unde in perioada interbelica, si chiar si dupa al

doilea razboi mondial, o organizatie precum Ku Klux Klan aduna sub

steagul ei un numar ingrijorator de aderenti.

Faptul ca exista inca un important potential de conflict pe

aceasta tema este demonstrat si de incidentele cu caracter rasial de la

Los Angeles si Atlanta. Saptamana sangeroasa de la Los Angeles, 29

aprilie - 4 mai 1992, a fost urmata, din pacate, de alte incidente,

ultimele fiind consemnate chiar in 2006.

De asemenea, evenimentele din vara si toamna anului 2006

consemnate in suburbiile Parisului confirma ca o tema ce parea

fictiune, lansata de talentatul regizor Jean Luc Besson in filmul

Banlieue 13, este cat se poate de reala. Problema integrarii populatiei

venite din zona maghrebiana, cu precadere, dar si din alte foste colonii

franceze a devenit o tema prioritara pentru guvernul acestei tari.