Rolul organizatiei natiunilor unite

ROLUL ORGANIZATIEI NAtIUNILOR UNITE

La incheierea primului razboi mondial a fost pusa in practica

ideea presedintelui american Woodrow Wilson de infiintare a unei

organizatii care sa cuprinda toate statele independente, gandita ca un

forum care sa dezbata marile probleme ale planetei si sa preintampine

declansarea unui nou razboi. Astfel, in tratatul semnat de puterile

invingatoare cu Germania, la Versailles, la 28 iunie 1919, a fost inclus

Pactul Societatii Natiunilor. Cele 26 de articole ale sale stau la baza

organizarii Ligii. Din pacate, Statele Unite nu au aderat la ideea

sustinuta de presedintele sau.

Societatea Natiunilor si-a inceput oficial activitatea la 10

ianuarie 1920, cu 45 de state membre, dintre acestea 26 provenind din

afara Europei. in timp, se va inregistra o fluctuatie de membri,

ajungandu-se la 57 de tari, cu precizarea ca unele dintre ele s-au retras.

Scopurile principale ale Ligii erau definite de Carta sa:

1. Respectarea dreptului international.

2. Abolirea diplomatiei secrete.

3. Rezolvarea conflictelor prin arbitraj.

Societatea, cu sediul la Geneva, avea patru organisme principale

de lucru, respectiv:

- Adunarea;

- Consiliul, format din cinci membri permanenti - Franta,

Marea Britanie, Italia, China si Japonia - si noua nepermanenti;

- Secretariatul;

- Curtea Internationala de Justitie de la Haga.

Primul presedinte al Ligii a fost politicianul belgian Paul

Hymans (1865-1941), de orientare liberala, el fiind ulterior ales pentru

un alt mandat in sesiunea 1932-1933. Singura personalitate aleasa de

doua ori consecutiv ca presedinte a fost romanul Nicolae Titulescu

(4 martie 1882 - 17 martie 1941), in anii 1930 si 1931. Titulescu a

ocupat inalte functii de executie in guvernul roman, fiind ministru de

finante si apoi de externe, in mai multe cabinete. Din 1921 a fost

reprezentantul permanent al Romaniei la Societatea Natiunilor pana in

1936. Atunci, regele Carol II l-a inlaturat din fruntea ministerului de

externe si l-a determinat pe Titulescu sa paraseasca tara. A murit in

exil in Franta, la Cannes, in anul 1941.

Declansarea celui de-al doilea razboi mondial marcheaza esecul

de facto al Societatii Natiunilor. De jure, activitatea acesteia s-a

incheiat la 18 aprilie 1946. Cu toate ca proiectul lui Woodrow Wilson

a fost unul generos, o serie de factori au concurat la falimentul

sistemului versaillez si, implicit, la cel al Ligii Natiunilor. Un rol

demn de semnalat l-au jucat Marile Puteri, dintre care Germania,

Italia, Japonia si Uniunea Sovietica s-au aflat in tabara revizionista.

Adaugand la izolationismul american si conciliatorismul anglofrancez,

avem deja o explicatie coerenta pentru evolutiile dintre cele

doua razboaie mondiale.

Esecul Ligii Natiunilor in perioada interbelica nu a avut darul de a

dezarma statele lumii, dornice sa conlucreze intr-un sistem planetar

organizat. De aceea, inca inaintea incheierii celui de-al doilea razboi

mondial a fost convocata Conferinta de la San Francisco, scopul

declarat al acesteia fiind punerea bazelor Organizatiei Natiunilor Unite.

Radacinile crearii Organizatiei trebuie cautate in semnarea

Cartei Atlanticului, la 14 august 1941, intr-un moment in care

Germania domina Europa, iar coalitia Celor Trei Mari era inca un

proiect. Totul a fost precipitat de rezistenta Armatei Rosii la portile

Moscovei, dar, mai ales, de atacul Japoniei de la Pearl Harbor, care a

provocat intrarea Statelor Unite in razboi.

Astfel, la 1 ianuarie 1942, la Washington, era semnata

Declaratia Natiunilor Unite, elaborata de reprezentantii Statelor

Unite, Marii Britanii si Uniunii Sovietice, in numele celor 26 de state

aflate in razboi cu Axa. Documentul consemna angajamentul partilor

in doua directii fundamentale:

- sa foloseasca toate resursele impotriva Pactului Tripartit;

- sa coopereze intre ele si sa nu incheie pace separata cu inamicul.

Problema a ramas in atentia conducatorilor Aliati, fiind discutata

la cel mai inalt nivel la Teheran. A revenit insa ministrilor de externe

ai celor trei state, reuniti la Dumbarton Oaks (august 1944), misiunea

de a elabora proiectul Cartei Organizatiei Natiunilor Unite,

documentele fiind facute publice la 7 octombrie 1944. Cu prilejul

conferintei de la Yalta au fost decise procedura votarii in cadrul

viitorului Consiliu de Securitate, precum si data inceperii si locul de

desfasurare a Conferintei: 25 aprilie 1945, San Francisco.

Textul invitatiei oficiale a fost publicat in numele guvernelor

Statelor Unite, Marii Britanii, Uniunii Sovietice si Chinei, el fiind

adresat initial pentru 42 de state. Ulterior, dupa clarificarea statutului

Argentinei, Danemarcei, Bielorusiei si Ucrainei, s-a ajuns ca la San

Francisco sa fie reprezentate 50 de tari.

Conferinta de la San Francisco a stat sub semnul decesului

presedintelui american Franklin Delano Roosevelt, la 12 aprilie, fapt

ce a contribuit decisiv si la schimbarea deciziei Kremlinului de a-l

trimite in cele din urma la Conferinta pe Veaceslav Molotov in locul

lui Andrei Gromiko, desemnat initial, desi toate celelalte mari puteri

hotarasera ca reuniunea va avea loc la nivel de ministri de externe. La

23 aprilie, la Washington, s-au intalnit sefii diplomatiilor din Statele

Unite, Marea Britanie, Uniunea Sovietica si China, respectiv Edward

Stettinus, Anthony Eden, Veaceslav Molotov si Sun Tzi-Van, pentru a

discuta problemele de ordin tehnic si procedural, menite sa contribuie

la succesul intalnirii din California.

Conferinta s-a desfasurat intre 25 aprilie si 26 iunie 1945, pe

baza celor convenite anterior. Cele 50 de delegatii au aprobat Statutul

Organizatiei Natiunilor Unite si pe cel al Tribunalului international.

Ulterior, la 15 octombrie 1945, Polonia a semnat si ea documentele,

devenind cel de-al 51-lea membru fondator O.N.U.

Carta Organizatiei Natiunilor Unite a fost semnata la 26 iunie,

intrand in vigoare la 24 octombrie 1945, declarata Ziua Natiunilor

Unite. Ea stabileste principiile si telurile fundamentale ale forului

mondial, statuand totodata cele sase organisme principale de lucru.

Potrivit articolului 7, acestea sunt:

- Adunarea Generala, formata din reprezentantii tuturor statelor

membre. Ea are scopul declarat de a face recomandari in vederea

promovarii cooperarii internationale in domeniile politic, economic,

social, cultural, educational, al sanatatii, asigurarii drepturilor omului

si a libertatilor fundamentale ale tuturor, indiferent de rasa, sex, limba

sau religie. Adunarea primeste rapoarte de la Consiliul de Securitate si

aproba bugetul Organizatiei. Fiecare stat membru dispune de un

singur vot in cadrul Adunarii Generale.

- Consiliul de Securitate, alcatuit din 15 membri, dintre care

cinci permanenti, respectiv cele cinci puteri desemnate chiar prin

Carta (China, Franta, Marea Britanie, Statele Unite si Uniunea

Sovietica) si zece membri nepermanenti alesi de Adunarea Generala

pentru mandate de doi ani, cei cinci membri permanenti beneficiind de

drept de veto.

- Consiliul Economic si Social (E.C.O.S.O.C.), al carui scop

este sa initieze studii si rapoarte privind problemele internationale din

domeniile cultural, economic, social, educational, al sanatatii, si sa

inainteze rapoarte pe aceste teme Adunarii Generale.

- Consiliul de tutela.

- Curtea Internationala de Justitie, care este principalul organism

judiciar al Organizatiei. La cererea Adunarii Generale sau a

Consiliului de Securitate, Curtea trebuie sa ofere puncte de vedere

consultative in orice problema legislativa.

- Secretariatul.

Principalele scopuri ale Organizatiei Natiunilor Unite sunt

definite de primul articol din Carta, ele referindu-se la asigurarea pacii

si securitatii internationale, dezvoltarea de relatii de prietenie intre

natiuni pe baza principiului egalitatii in drepturi a tuturor statelor si a

dreptului de a decide ele insele, realizarea cooperarii in plan international

din punct de vedere economic, social, cultural si umanitar.

Organizatia trebuie sa fie un centru pentru armonizarea actiunii

natiunilor in vederea atingerii acestor scopuri generale.

Potrivit articolului 2, 'Organizatia este asezata pe principiul

egalitatii suverane a tuturor membrilor sai', care sunt obligati sa

construiasca relatiile internationale pe principiul aplicarii mijloacelor

pasnice de rezolvare a posibilelor conflicte, astfel incat sa asigure pacea,

securitatea si justitia. Toate statele semnatare trebuie sa se abtina de la

folosirea sau amenintarea cu folosirea fortei in rezolvarea unor

probleme privind integritatea teritoriala sau independenta altui stat.

in privinta statelor care doreau sa adere la Organizatie, era

facuta precizarea expresa ca toate tarile iubitoare de pace aveau portile

deschise, decizia de acceptare urmand a apartine Adunarii Generale, la

recomandarea Consiliului de Securitate. Pe de alta parte, daca un stat

membru incalca principiile Cartei, el putea fi suspendat sau, in cazul

ca persista in violarea lor in continuare, putea fi chiar exclus.

Capitolul IX al Cartei are in vedere cooperarea economica si

sociala internationala. Potrivit articolului 55, Organizatia trebuie sa

promoveze relatiile economice, respectand principiile egalitatii in

drepturi si ale autodeterminarii popoarelor. Aceasta implica un

standard de viata ridicat, asigurarea de solutii in domeniile vietii

economice-sociale, respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale,

fara distinctie de rasa, sex, limba sau religie.

in plus, Organizatia Natiunilor Unite are organisme subsidiare. La

16 octombrie 1945 a luat fiinta F.A.O. - Organizatia Natiunilor Unite

pentru Alimentatie si Agricultura, cu sediul la Roma, avand drept rol

principal dezvoltarea economiei mondiale si eliminarea spectrului

foametei prin ameliorarea productiei si repartizarea produselor

agroalimentare. Scopurile sale principale vizeaza domeniile:

- cercetarii;

- expertizei politice;

- crearii unui forum de discutie pentru toate natiunile;

- culegerii de informatii in privinta agriculturii si alimentatiei.

Radacinile organizatiei se afla in intalnirea de la Hot Springs,

statul Virginia, desfasurata in 1943, atunci cand reprezentantii a opt

guverne si-au propus sa colaboreze in domeniul agriculturii si

alimentatiei. Prima conferinta F.A.O. s-a desfasurat la Quebec, in

Canada, din 1951 sediul organizatiei mutandu-se la Roma.

Dintre realizarile Organizatiei amintim faptul ca, de la 16

octombrie 1981, este sarbatorita anual World Food Day, la inceput

evenimentul fiind celebrat in 150 de state. in 1994 a fost lansat

Programul special pentru securitatea alimentatiei in tarile slab

dezvoltate, o alta initiativa remarcabila a F.A.O.

Conducerea organizatiei este asigurata de un Consiliu in care

sunt reprezentate 49 de state membre. Directorul general al F.A.O.

este Jacques Diouf (nascut in 1938), din Senegal, ambasadorul tarii

sale la O.N.U. intre 1991 si 1993. Ales initial in 1994, el va fi

reconfirmat pentru noi mandate in 2000 si ianuarie 2006.

La 16 noiembrie 1945, cu prilejul Conferintei pentru cooperare

intelectuala de la Londra, s-au pus bazele Organizatiei Natiunilor

Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura, cu sediul la Paris. Scopul

U.N.E.S.C.O. este ca prin promovarea educatiei, stiintei si culturii sa

contribuie la pacea si securitatea mondiala.

U.N.E.S.C.O. a cunoscut o dezvoltare spectaculoasa, motiv

pentru care si-a deschis 73 de suboficii in intreaga lume. Astazi,

organizatia are 190 de state membre si alte sase asociate. Romania

este membra din 27 iulie 1956. in fruntea executiva a U.N.E.S.C.O. se

afla un director general. De la 15 noiembrie 1999, functia este

asigurata de Koichiro Matsuura. Nascut in 1937, el era ambasador al

Japoniei in Franta la momentul alegerii.

Una din misiunile principale ale U.N.E.S.C.O. este aceea de

stabilire a unei liste de locuri ale patrimoniului universal. in acest

sens, amintim Conventia pentru protectia mediului cultural si national,

adoptata in 1972. Romania este una din tarile care gazduieste multe

locuri si monumente aflate in patrimoniul universal, intre acestea

figurand Delta Dunarii, manastirea Horezu, bisericile din nordul

Moldovei, asezarile rurale cu biserici fortificate din Transilvania,

fortaretele dacice din Muntii Orastiei, bisericile de lemn din

Maramures si centrul istoric al Sighisoarei.

Tot ca institutii specializate ale Organizatiei Natiunilor Unite au

inceput sa functioneze, de la 27 decembrie 1945, Banca Internationala

pentru Reconstructie si Dezvoltare (B.I.R.D.) si Fondul Monetar

International (F.M.I.). Cele doua institutii de profil au fost create potrivit

acordurilor de la Bretton Woods din 1944, sediul lor fiind la Washington.

Scopul principal al Fondului il constituie promovarea colaborarii

monetare internationale si dezvoltarea comertului dintre state.

Conducerea executiva a Organizatiei Natiunilor Unite este

asigurata de un secretariat general, avand in frunte un secretar general.

Resedinta acestuia a fost stabilita la New York cu prilejul primei

sesiuni a Adunarii Generale, desfasurata la Londra, intre 10 ianuarie si

14 februarie 1946.

Pana in prezent, la conducerea Organizatiei s-au aflat sapte

secretari generali, lista fiind deschisa de Trygve Haldvan Lie (1946-

1953). Omul politic norvegian s-a confruntat cu imense dificultati in

indeplinirea misiunii dificile pe care o asumase, in contextul debutului

razboiului rece. Pozitia fata de comunism si mai ales atitudinea din

timpul conflictului din Coreea i-au adus lui Haldvan Lie boicotul

sovietic. De altfel, Uniunea Sovietica s-a opus vehement realegerii lui

in 1950, doar fermitatea Adunarii generale aducandu-i o prelungire de

trei ani. Totusi, la 11 noiembrie 1952, primul secretar general era

nevoit sa-si anunte demisia.

Dag Hammarskjoeld (1953 - 1961), a fost ministru de externe al

Suediei intre 1947 si 1949, iar mandatul sau la Natiunile Unite a fost

extrem de agitat. El a incercat sa medieze conflictul dintre Israel si

statele arabe, a intervenit pe langa autoritatile chineze in vederea

eliberarii a 15 piloti americani facuti prizonieri in Coreea de nord sau

s-a implicat in criza Suezului. De asemenea, el este cel care a pus

bazele unei forte militare de interventie a Organizatiei in 1956, United

Nations Emergency Force. De asemenea, s-a implicat in conflictul din

Congo, tara pe care a vizitat-o de patru ori. La fel ca predecesorul sau,

Hammarskjoeld va nemultumi Uniunea Sovietica, motiv pentru care

atitudinea lui in politica de lichidare a colonialismului va fi atacata,

inclusiv decizia de a trimite forte de descurajare in Congo. Sfarsitul

sau a fost unul tragic si inca invaluit in mister. in noaptea de 17/18

septembrie 1961, avionul cu care calatorea s-a prabusit langa

localitatea zambiana Ndola, fapt care a nascut numeroase speculatii.

U Thant (1962-1971), diplomat provenit din fosta provincie

britanica Burma, este primul asiatic ales secretar general al Organizatiei.

El se remarcase in lumea diplomatiei inca de la Conferinta

statelor nealiniate de la Bandung, din 1955, cand a indeplinit functia

de secretar al forumului. Mandatul sau a fost pigmentat de cateva

importante crize ale razboiului rece, intre care amintim pe cea a

rachetelor cubaneze, razboiul arabo-israelian de sapte zile sau

interventia sovietica in Cehoslovacia.

O nota aparte a constituit-o pasiunea lui U Thant pentru

problematica farfuriilor zburatoare. Astfel se explica si invitarea

fizicianului James McDonald in 1967 pentru a prezenta in fata

Organizatiei dilema legata de Obiectele Zburatoare Neidentificate si

de posibilitatea ca acestea sa fie de origine extraterestra.

Kurt Waldheim (1971-1981) a fost unul dintre secretarii generali

contestati pentru trecutul lui, in cauza fiind aderarea la miscarea

studenteasca nazista dupa invadarea Austriei in 1938. Cu toate

acestea, el a fost ales pentru doua mandate, cea de-a treia candidatura

fiind blocata in Consiliul de Securitate de veto-ul chinez. Totusi,

cariera politica a lui Waldheim a continuat, el fiind ales presedinte al

Austriei intre 1986 si 1992.

Javier Perez de Cuellar (1982-1991) este primul latino-american

ajuns in fruntea Natiunilor Unite, cele doua mandate ale sale

beneficiind de contextul benefic al incheierii razboiului rece.

Boutros Boutros Galli (1992-1996) a fost sef al diplomatiei

egiptene, remarcandu-se cu prilejul negocierilor cu Israelul, mediate

de Statele Unite in 1978, la Camp David. El a fost un adept declarat al

identificarii unei solutii pasnice pentru criza din Orientul Mijlociu,

militand in aceasta directie. Este primul arab ales secretar general al

Organizatiei, insa nu a putut candida pentru cel de-al doilea mandat

datorita opozitiei americane.

Kofi Annan (1997 - 2006) inaugureaza lista secretarilor generali

proveniti din Africa neagra. Originar din Ghana, el va fi onorat

impreuna cu Organizatia Natiunilor Unite cu premiul Nobel pentru

pace pe anul 2001.

Cu incepere din 1 ianuarie 2007, functia de secretar general este

asumata de sud-coreeanul Ban Ki Moon (nascut la 13 iunie 1944),

ministrul de externe al tarii sale intre 2004 si 2006. Candidatura sa a

fost validata de reprezentantii celor 192 de state membre la 13

octombrie 2006, prin aclamatii.

Un rol important este rezervat Curtii Internationale de Justitie, al

carei statut a fost aprobat si stabilit de catre Carta Natiunilor Unite, la

26 iunie 1945. Curtea - la care ne-am referit in capitolul anterior -

este compusa dintr-un corp de 15 judecatori alesi pe baza inaltului

caracter moral si care au calificarea necesara in tarile de origine,

pentru un mandat de noua ani. Cvorumul de sedinta este stabilit la

noua din cei 15 membri.

Competentele sunt stabilite de capitolul II al Statutului, articolul

34 precizand ca doar statele pot fi parti in fata Curtii. Acest organism

functioneaza pe baza principiilor dreptului international si aplica

conventiile internationale.

Pe parcursul celor sase decenii de activitate, bazele Organizatiei

Natiunilor Unite s-au largit permanent, astfel ca astazi se poate vorbi

cu adevarat de o structura la nivel mondial. Desi s-a confruntat cu

numeroase crize, se impun doua precizari: forumul mondial a jucat un

rol important in evitarea unei noi conflagratii mondiale, dar nu a reusit

sa tuteleze Marile Puteri care, prin dreptul lor de veto in calitate de

membri permanenti ai Consiliului de Securitate, pot oricand bloca o

decizie dorita de o larga majoritate. De asemenea, a iesit pregnant in

evidenta dimensiunea culturala si umanitara a Organizatiei.

La 1 ianuarie 2006, Organizatia Natiunilor Unite cuprindea 191

de state. in prezent sunt 192 de state membre prin admiterea, la 28

iunie 2006, a Muntenegrului. Acesta se separase de Serbia, proclamandu-

si independenta, la 3 iunie.