Romania in relatiile internationale contemporane

ROMANIA IN RELAtIILE INTERNATIONALE CONTEMPORANE

Asezata, dupa spusele cronicarului, 'in calea rautatilor',

Romania a jucat un rol activ in cadrul relatiilor internationale contemporane.

Prin Unirea Principatelor sub Alexandru Ioan Cuza, dupa

dubla alegere din ianuarie 1859, era creata premisa luptei pentru

independenta. Schimbarile de la 1866, adoptarea numelui de Romania

si aducerea unui principe strain dintr-o dinastie domnitoare din Europa

erau evolutii firesti in asteptarea unui moment favorabil in plan

international.

Criza balcanica izbucnita in 1875 era o ocazie demna de luat in

calcul pentru tanara diplomatie romaneasca. Profitand de interesul

Rusiei tariste fata de Stramtorile Bosfor si Dardanele, Romania a gasit

momentul prielnic pentru a se alia cu o mare putere in lupta pentru

obtinerea independentei fata de Imperiul otoman. Castigata pe frontul

din Balcani, aceasta trebuia ratificata la Conferinta europeana de pace,

deciziile impuse de Rusia la San Stefano (in februarie 1878)

nemultumind concertul european. Pe langa faptul ca Austro-Ungaria

nu primea teritoriile care o interesau, respectiv Bosnia si Hertegovina,

echilibrul de pe continent suferea. De asemenea, ideea unei Bulgarii

Mari, atasata principiilor panslavismului, deranja marile puteri.

tinuta in mod sugestiv la Berlin, in 1878, intr-un moment in care

cancelarul german Otto von Bismarck era omul forte al Europei, el fiind

cel care a ocupat Parisul si a provocat caderea celui de-al doilea imperiu

francez, reuniunea a dat finalmente castig de cauza Romaniei. Desi era

platit un pret demn de luat in calcul, independenta era obtinuta. De

asemenea, in ciuda faptului ca erau pierdute cele trei judete din sudul

Basarabiei riverane la Dunare, Cahul, Ismail si Bolgrad, primind

Dobrogea, tara noastra obtinea iesirea la Marea Neagra.

Noul statut international al tarii noastre a atras-o in mod firesc in

vartejul aliantelor care au prefatat primul razboi mondial. Ascendentul

Germaniei, faptul ca principele Carol I provenea dintr-o importanta

familie germana, Hohenzollern, dar si amintirile neplacute ale ultimei

aliante cu Rusia au fost motivele pentru care a fost aleasa tabara

Puterilor Centrale. Desigur, o decizie dificila, mai ales daca ne

raportam la problema Transilvaniei si la statutul romanilor din

cuprinsul monarhiei bicefale, probleme care generau tensiuni in

raporturile dintre Romania si Austro-Ungaria.

Semnificatia aderarii Romaniei la Tripla intelegere este insa una

ce depaseste calcule de moment. in primul rand, prin acest act, tara

noastra era racordata la sistemul international, insa acum de pe pozitia

actorului, nu a obiectului.

Un rol important pe calea afirmarii diplomatiei romanesti l-au avut

cele doua razboaie balcanice, din 1912 - 1913, si, mai ales, pacea de la

Bucuresti, semnata la 10 august 1913. A fost un moment in care Marile

Puteri au fost puse in fata faptului implinit de catre puterile regionale care

au gestionat singure criza. insusi faptul ca un conflict in care fusesera

angrenate tarile balcanice se incheia printr-un document semnat in

capitala Romaniei vorbeste despre noua pozitie a Bucurestiului.

Prevederile tratatului incheiat atunci nu pot fi apreciate altfel

decat favorabile Romaniei, mai ales daca ne raportam la efortul militar

efectiv al tarii noastre. Pe langa temperarea pretentiilor Bulgariei,

Romania obtinea si un teritoriu in sudul Dobrogei, Cadrilaterul,

format din judetele Caliacra si Durostor, cu o populatie de 286.000 de

locuitori. Mult mai semnificativa este detasarea clara a Bucurestiului

fata de Austro-Ungaria, un nou semnal al racirii relatiilor cu Puterile

Centrale care va primi confirmarea finala cu prilejul declansarii

primului razboi mondial.

Documentul semnat in capitala Romaniei in vara anului 1913

reflecta insa si cresterea rolului statelor mici si mijlocii pe arena

politica internationala. Faptul este pus in lumina chiar de felicitarile pe

care regele Carol I le primea din partea kaiserului Wilhelm II si a

tarului Nicolae II pentru incheierea conflictului balcanic.

Cresterea importantei strategice a Bucurestiului a fost reliefata si

de primul razboi mondial. Romania era pusa, la inceputul conflictului,

in dificila postura de a alege intre a lupta pentru Transilvania,

abandonand Basarabia, ori a intra alaturi de Puterile Centrale, fapt ce

ar fi readus teritoriul dintre Prut si Nistru la patria-mama, dar ar fi

compromis sansele ardelenilor si bucovinenilor.

Din aceasta cauza, diplomatii romani au trebuit sa aplice o linie

politica supla, negociind cu duritate termenii intrarii in razboi, de o

parte sau de alta. Chiar formula aleasa de Consiliul de Coroana de la

Sinaia din 1914 este una edificatoare in acest sens: neutralitatea activa,

cu arma la picior, urmarindu-se atent evolutiile de pe frontul european

si fiind cantarite cu atentie ofertele celor doua tabere. Relevant este

momentul 1915, atunci cand Italia, initial neutra, a ales tabara

Antantei. in ciuda presiunilor, diplomatia romaneasca a rezistat

ofertelor venite din ambele tabere, in asteptarea unui moment mai

favorabil pentru intrarea in razboi.

Mutarea decisiva din vara lui 1916 avea sa fie hotarata insa mai

mult de presiunile Frantei, sufocata pe frontul de la Verdun. De

asemenea, Romania a obtinut promisiuni ferme din partea Antantei,

inclusiv faptul ca va fi sustinuta printr-o ofensiva ce urma sa fie

declansata de corpul expeditionar al generalului Sarrail pe frontul de

la Salonic. Din pacate, promisiunile Aliatilor nu s-au materializat, aici

rezidand explicatia pentru insuccesele militare din 1916, in ciuda

patriotismului aratat de armata romana. Desigur, nu trebuie neglijata

nici diferenta dintre dotarea armatei romane si dotarea armatei

germane, care avea si avantajul experientei din primii ani de razboi.

Romanii au reusit sa isi ia revansa in vara lui 1917, atunci cand

la Marasti si Marasesti armata, reorganizata cu ajutorul corpului

expeditionar francez condus de generalul Henri Berthelot, a reusit sa

se impuna in fata generalului von Mackensen, in ciuda faptului ca

trupele rusesti erau in plina deriva ca urmare a revolutiei din februarie

1917. Fortata sa accepte termenii pacii separate, in conditiile in care

ramasese singura pe frontul de est, Romania a reusit sa termine

razboiul in tabara invingatoare, insa lupta decisiva urma sa se dea pe

canalele diplomatice.

Conferinta de pace de la Paris, din 1919 - 1920, a oferit prilejul

diplomatilor nostri sa apere unirea care era deja o realitate din punct

de vedere teritorial. A retinut abilitatea cu care primul-ministru Ionel

Bratianu, secondat de o excelenta echipa de diplomati si tehnicieni, s-a

facut auzit de corul Marilor Puteri, dupa cum o puternica impresie a

produs refuzul lui de a semna Tratatul de la Saint Germain, datorita

unor clauze pe care le considera inacceptabile.

Este cunoscut faptul ca premierul roman a atentionat liderii celor

patru mari puteri ca el este gata sa semneze tratatul cu Austria, dar

fara articolul 60, care lovea in suveranitatea tarii si ii afecta

'independenta politica si economica'. Desi presedintele Frantei,

Georges Clemenceau, nu a lasat loc pentru comentarii, apreciind pe un

ton ferm ca 'tratatul trebuie semnat in intregime sau deloc' si ca 'nu

exista termen mediu', la 10 septembrie 1919 tratatul cu Austria era

semnat in lipsa Romaniei si a Iugoslaviei.

Cu toate acestea, la finele congresului, unirea Romaniei cu

Transilvania si Bucovina era garantata de Marile Puteri, in

conformitate cu prevederile tratatelor de la Trianon si Saint Germain.

La fel, tratatul de la Neuilly reafirma hotararile din 1913 cu privire la

granita romano-bulgara. Mai mult, prin protocolul semnat tot la Paris,

in octombrie 1920, Romania a reusit sa obtina din partea Marii

Britanii, Frantei, Italiei si Japoniei recunoasterea unirii cu Basarabia.

Era un succes demn de luat in considerare in conditiile in care Rusia

sovietica lipsea de la Conferinta.

Realizandu-si idealul national, diplomatii romani au fixat drept

obiectiv principal al perioadei interbelice asigurarea securitatii

colective si garantarea statu-quo-ului teritorial. Pentru aceasta au fost

avute in vedere atat intarirea relatiilor cu partenerii traditionali, Anglia

si Franta, dar si initierea unor aliante regionale. Astfel, au aparut Mica

intelegere si intelegerea Balcanica, concepute ca stavile in calea

statelor revansarde din jur, in speta Ungaria si Bulgaria.

Interesanta este reorganizarea Micii intelegeri in februarie 1933,

adica imediat dupa preluarea puterii in Germania de catre cancelarul

Adolf Hitler. Romania, Iugoslavia si Cehoslovacia semnau un nou

pact ce introducea conceptii moderne si astazi pentru uniunile zonale.

Amintim, intre altele, luarea deciziilor in unanimitate, presedintia

rotativa, egalitatea absoluta a statelor semnatare.

De asemenea, Pactul intelegerii Balcanice semnat la 9 februarie

1934, la Atena, de Grecia, Iugoslavia, Romania si Turcia, urmarea

temperarea initiativelor revansarde ale Bulgariei. Principiile afirmate de

statele semnatare erau in deplin acord cu cele ale Societatii Natiunilor.

in plus, a ramas in suspensie problema Basarabiei, regimul

sovietic refuzand sa accepte decizia Sfatului tarii din 27 martie/

9 aprilie 1918, in timp ce partea romana nu putea uita problema

tezaurului trimis la Moscova, pe care rusii refuzau sa-l returneze. in

plus, prin intermediul Internationalei III Comuniste, Uniunea

Sovietica incerca sa 'exporte' ideile comuniste si in Romania. in acest

sens era folosit Partidul Comunist din Romania, care, inca de la

Congresul III din 1924, va ataca principiul statului national unitar

roman. in rezolutia adoptata in 1924 se arata: 'Asuprirea sangeroasa

economica si politica a nationalistilor romani explica indeajuns de ce

masele largi ale acesteia lupta atat de aprig impotriva imperialismului

romanesc si pentru eliberarea lor de sub jugul acestuia. Muncitorimea

si taranimea Basarabiei, care a trait prima perioada a revolutiei ruse

desrobitoare si acum geme sub cisma dictaturii militare romanesti, isi

manifesta in fiecare zi nazuinta national revolutionara de a se uni cu

U.R.S.S., pentru a chezasui astfel dezvoltarea mai departe si ocrotirea

intereselor sale de viata. La fel sufar si masele muncitoresti si taranesti

ungare, sasesti si svabe din Transilvania si Banat, populatia

muncitoare germana si ucraineana din Bucovina si masele bulgare din

Dobrogea. Politica de gatuire a burgheziei romanesti le rapeste putinta

de trai, le impinge sa emigreze, le arunca intr-o mizerie indoita si le da

indarat economiceste, politiceste si culturaliceste'

Datorita eforturilor depuse de Nicolae Titulescu si bunelor

raporturi pe care acesta le avea cu ministrul sovietic de externe Maxim

Litvinov, raporturile diplomatice dintre Bucuresti si Moscova au fost

reluate, la 9 iunie 1934. Totusi nu s-a putut ajunge la incheierea unui

acord mutual intre cele doua parti, tentativa esuand in 1936. Cu toate

acestea, rolul jucat de Titulescu - 'acel ministru al unei tari mici, care

face politica in stil mare', conform expresiei lui Edouard Herriot, in

politica externa interbelica -, ramane unul remarcabil.

Participarea la eforturile Societatii Natiunilor pentru punerea in

practica a sistemului conceput la Versailles a fost o directie majora a

politicii externe a Romaniei in perioada interbelica. Demersurile

Bucurestiului au fost rasplatite prin dubla alegere, in 1930 si 1931, a

lui Nicolae Titulescu in fruntea Ligii. Nu este lipsit de importanta

rezultatul votului la prima candidatura, 46 din cele 50 de optiuni

exprimate indreptandu-se spre reprezentantul Romaniei.

Politica de echilibru promovata de Romania a esuat in contextul

izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial si, cu precadere, dupa

capitularea Frantei. indepartarea lui Nicolae Titulescu din fruntea

diplomatiei romane, la 29 august 1936, are semnificatii profunde si

coincide cu modificari majore ale situatiei internationale, in primul

rand a celei din Europa.

in ajunul celui de-al doilea razboi mondial, Romania va face o

concesie majora lui Hitler prin semnarea acordului economic cu

Germania din 23 martie 1939. Momentul este plin de semnificatii

pentru noile realitati politice de pe batranul continent. Cehoslovacia

fusese dezmembrata complet, iar la 17 martie, diplomatul roman

Viorel V. Tilea 'punea pe jar' Foreign Office-ul, atragand atentia

asupra unui ultimatum economic pe care Germania il daduse Romaniei.

Prin demersul sau, ambasadorul nostru la Londra incerca sa influenteze

schimbarea liniei conciliatoriste a cabinetului Chamberlain, ceea ce i-a

reusit in buna masura.

Din pacate pentru Romania, semnarea Pactului germano-sovietic

din 23 august 1939 poate fi considerata un moment tragic in care

soarta tarii era hotarata din afara, de doua regimuri totalitare si aflate

in plina expansiune. Trimiterile exprese din Pact la situatia Basarabiei

subliniaza faptul ca Moscova gasise in sfarsit momentul pentru a-si

lua revansa pentru anul 1918.

Tratatul de neagresiune dintre Germania si Uniunea Sovietica

prindea Romania intre doi colosi, plasand-o intr-o postura nefericita,

dramatica chiar. Pe langa cele sapte articole, important este Protocolul

aditional secret incheiat in urmatorii termeni:

'Cu ocazia semnarii Tratatului de neagresiune dintre Reichul

german si Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, plenipotentiarii

semnatari din partea celor doua tari au discutat, in cadrul unor

convorbiri strict confidentiale, problema delimitarii sferelor lor

respective de interes in Europa Rasariteana (subl.ns.). Aceste convorbiri

au dus la urmatorul rezultat:

1. in cazul unor transformari teritoriale si politice ale teritoriilor

apartinand statelor baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania),

frontiera nordica a Lituaniei va reprezenta frontiera sferelor de interes

atat ale Germaniei, cat si ale U.R.S.S. in legatura cu aceasta interesul

Lituaniei fata de teritoriul Vilno este recunoscut de ambele parti.

2. in cazul unor transformari teritoriale si politice ale teritoriilor

apartinand statului polonez, sferele de interes, atat ale Germaniei, cat

si ale U.R.S.S., vor fi delimitate aproximativ de linia raurilor Narev,

Vistula si San. Problema daca in interesul ambelor parti ar fi de dorit

mentinerea unui stat polonez independent si a modului in care vor fi

trasate frontierele acestui stat poate fi solutionata definitiv numai in

cursul evenimentelor politice ulterioare. in orice caz, ambele guverne

vor rezolva aceasta problema pe calea unor intelegeri prietenesti.

3. in privinta Europei de Sud-Est, partea sovietica subliniaza

interesul pe care-l manifesta pentru Basarabia. Partea germana isi

manifesta totalul dezinteres fata de aceste teritorii (subl.ns.).

4. Acest protocol va fi considerat de ambele parti ca strict secret.'

Riposta diplomatica a Romaniei in fata izbucnirii celui de-al

doilea razboi mondial a constituit-o tentativa de creare a unui bloc al

statelor neutre, in care sa fie atrasa si Italia. La 28 octombrie 1939,

ministrul de externe Grigore Gafencu propunea sase principii de baza

pentru organizarea blocului, gandit ca un organism defensiv, si anume:

'1. Neutralitatea desavarsita in cadrul actualului conflict.

Neagresiune intre statele facand parte din bloc. Obligatiunile de

asistenta mutuala stipulate intre unele state facand parte din bloc

raman in vigoare si intra in vigoare in caz de agresiune.

2. in cazul unei agresiuni impotriva unuia dintre statele facand

parte din Blocul Neutrilor, celelalte vor pastra cel putin o neutralitate

binevoitoare fata de statul atacat.

3. Deciziunile luate de acord in vederea normalizarii masurilor

militare luate la frontierele comune.

4. Stabilirea unui contact direct intre ministrii afacerilor straine

ai statelor facand parte din Blocul Neutrilor. Schimb de informatii

politice si economice intre guverne.

5. Adoptarea unor masuri de ordin economic in baza comunitatii

de interese.'

6. S-a ajuns astfel la tragicele evenimente din vara anului 1940

care au gasit Romania intr-o izolare deplina. Astfel, in fata ultimatumului

sovietic din 26 iunie 1940, Romania era singura, fara aliati, ba

chiar inconjurata de state care aveau revendicari teritoriale importante.

Socul psihologic era marit de faptul ca ultimatumul venea a doua zi

dupa capitularea Frantei.

Nota ultimativa era seaca, cerand Romaniei sa cedeze imediat

Basarabia si Bucovina. Argumentele ministrului roman la Moscova,

Gheorghe Davidescu, au ramas, evident, fara efect, Molotov replicand

sarcastic: 'Sa lasam istoria sa judece!'

Pus in fata alternativei de a ceda sau a risca totul printr-o

rezistenta disperata, regele Carol II si sfatuitorii lui au ales varianta

cedarii. in urma celor doua Consilii de Coroana din 27 iunie, guvernul

condus de Gheorghe Tatarescu nu mai avea de indeplinit decat

formalitatea acceptarii ultimatumului. Socanta ramane insa maniera in

care s-a cedat cu prilejul celui de-al doilea Consiliu de Coroana. Din

cei 26 de membri prezenti, doar sase s-au pronuntat pentru rezistenta,

remarcandu-se in primul rand istoricii Nicolae Iorga, Silviu Dragomir,

Stefan Ciobanu, alaturi de care s-au situat Traian Pop, Victor Iamandi

si sfetnicul apropiat al lui Carol II, Ernest Urdareanu. in schimb,

decisive au fost informatiile prezentate de generalii Florea tenescu si

Ioan Ilcus, care au subliniat ca armata nu era pregatita pentru o

confruntare cu sovieticii. Pana si Carol II va nota plin de deznadejde

in Jurnal: 'Am iesit din el (din Consiliu - n.n.) amarat si dezgustat;

toti cei care faceau pe eroii la pranz s-au dezumflat. Numai sase voturi

din cei 26 au fost pentru rezistenta.'

Ramane inca deschisa disputa dintre istorici in legatura cu

maniera de actiune a regelui din vara lui 1940. Unele indicii, intre care

faptul ca ambasadorul german la Moscova, contele von Schulenburg,

s-a opus in privinta doleantelor Moscovei asupra intregii Bucovine,

subliniind ca problema nu era inscrisa in protocolul aditional secret,

sau chiar faptul ca Hitler a decis la Viena sa nu dea satisfactie totala

lui Horthy, acordandu-i doar o parte din Transilvania, dar mai ales

importanta strategica deosebita pe care Hitler o acorda petrolului din

Valea Prahovei, ar putea conduce la ideea ca singurul moment in care

Romania putea sa incerce sa reziste era cel al ultimatumului din 26

iunie. Mai mult, exista indicii documentare care atesta iritarea

conducerii Reichului in fata solicitarii sovietice in privinta Bucovinei.

Nota ce reproduce discutia dintre ministrul sovietice de externe,

V. M. Molotov, si ambasadorul Friedrich von Schulenburg din 25

iunie 1940 este un bun exemplu in acest sens. Reprezentantul

Germaniei la Moscova a inceput prin a transmite punctul de vedere

oficial al lui Joachim von Ribbentrop, seful diplomatiei naziste, in

criza declansata:

'1. Guvernul german recunoaste pe deplin drepturile Uniunii

Sovietice asupra Basarabiei si oportunitatea punerii acestei probleme

in fata Romaniei.

2. Avand in Romania mari interese economice, Germania este

extrem de interesata in solutionarea pe cale pasnica a problemei

basarabene si este gata sa sprijine guvernul sovietic in acest sens,

folosind influenta sa asupra Romaniei.

3. Problema Bucovinei este noua si Germania considera ca

neridicarea acestei probleme ar facilita mult solutionarea pasnica a

problemei Basarabiei (subl.ns.).

4. Guvernul german, fiind interesat de numerosii etnici germani

locuitori ai Basarabiei si Bucovinei, crede ca problema stramutarii lor

va fi solutionata de guvernul sovietic in spiritul intelegerii stramutarii

nemtilor din Volania.'

Daca avem in vedere maniera in care Armata Rosie s-a

comportat in razboiul cu Finlanda, precum si campania dezastruoasa

din 1941, am putea gasi argumente in fata celor care sustin ca prin

cedarea din 1940 s-a conservat nucleul statal, altfel existand pericolul

disparitiei complete a Romaniei. in plus, istoricul Gheorghe Buzatu

introduce in discutie documente sovietice care infirma ipoteza

sustinuta de conducerea armatei romane in timpul Consiliului de

Coroana. in lucrarea Romania si Marile Puteri, 1939 - 1947, autorul

arata: 'La nivelul comandamentului Frontului de Sud (sovietic - n.n.)

s-au intocmit doua variante ale planului de actiuni: prima, la 17 iunie

1940, iar cea de-a doua ulterior, avand in vedere cele doua ipoteze

acceptarea/respingerea de catre Romania a pretentiilor sovietice

Ambele contrazic categoric demonstratiile generalului tenescu, facute

in Consiliul de Coroana la 27 iunie 1940, in sensul ca, daca se accepta

riscul unui razboi cu U.R.S.S., Armata Rosie ar fi depasit Prutul sau

chiar Siretul. in primul rand, generalul trebuia, la nivelul la care

actiona, sa fie bine informat de catre Biroul II (de Contrainformatii -

n.n.) asupra intentiilor Moscovei; in al doilea rand, el trebuia sa

presupuna ca trecerea Siretului ar fi insemnat, din partea lui Stalin, o

incalcare a conditiilor protocolului secret din 23 august 1939, ceea ce

n-ar fi ingaduit Hitler, tot asa cum n-a permis, chiar in acele zile,

inghitirea Sudului Bucovinei de catre Kremlin. Pe de alta parte, notaraport

a lui Melikov confirma ca, pentru a cotropi Basarabia si

Bucovina, in cazul rezistentei Romaniei, trupele sovietice au fost

pregatite sa angajeze o operatiune ofensiva, cu Prutul ca limita

vestica Varianta a doua, expusa tot de Melikov, avea in vedere

rezolvarea pe cale pasnica a problemei, adica acceptarea pretentiilor

Moscovei de catre Bucuresti.'

De asemenea, V.Suvorov, bazandu-se pe informatii declasificate

dupa incheierea razboiului rece, observa: 'De ce a luat Stalin Basarabia

in iunie 1940 ne spune telegrama sa din 7 iulie 1941 adresata

comandantului Frontului de Sud, generalul de armata I.V. Tiulenev.

Stalin cerea ca Basarabia sa fie mentinuta cu orice pret, avand in

vedere ca teritoriul Basarabiei ne este necesar ca baza de plecare la

atac pentru organizarea ofensivei.

Hitler lovise deja prin surprindere, iar Stalin nici nu se gandea la

aparare. Principala lui grija este sa organizeze ofensiva pornind din

Basarabia. Caci ofensiva din Basarabia inseamna ofensiva asupra

campurilor petrolifere romanesti.

in cariera lui Stalin au fost putine erori. Una dintre cele putine, dar

cea mai importanta, a fost luarea Basarabiei in 1940. Trebuia ori sa

cucereasca Basarabia si sa mearga pana la Ploiesti, acest fapt insemnand

prabusirea Germaniei, ori sa astepte pana ce Hitler va debarca in Marea

Britanie si, dupa aceea sa cucereasca Basarabia si intreaga Romanie,

acest fapt insemnand sfarsitul Reichului de o mie de ani.

Stalin a facut un pas spre petrol, cucerind un cap de pod pentru o

viitoare ofensiva, si s-a oprit asteptand. Prin aceasta si-a aratat

interesul pentru petrolul romanesc si l-a speriat pe Hitler, care pana

atunci luptase in Vest si Nord, si in Sud, fara sa acorde atentie

neutrului Stalin.'

Desigur, istoria nu poate fi judecata contrafactual. Cu toate

acestea, la scurt timp, chiar cu prilejul unui nou Consiliu de Coroana

in care se discuta dictatul de la Viena, din 30 august 1940, Iuliu Maniu

avea sa puna degetul pe rana, aratand ca s-a gresit acceptandu-se

ultimatumul sovietic fara lupta.

Nordul Ardealului va impartasi aceeasi soarta in urma deciziei

luate la Viena de Hitler si Mussolini. Prin aceasta, Romania Mare era

sfartecata, decizia de la Craiova, din 7 septembrie 1940, consfintind si

cedarea Cadrilaterului catre Bulgaria. in doar doua decenii, visul

generatiei de la 1918 era spulberat.

in opinia unor autori, regimul Antonescu, instalat in septembrie

1940, ar fi ales singura carte pe care o avea la dispozitie, si anume

alianta cu Hitler. Pe parcursul a trei luni, Romania isi va schimba

complet orientarea politica, Antonescu semnand Pactul Tripartit la

27 noiembrie 1940. Trupele germane erau invitate in tara, iar

generalul va reusi sa se debaraseze de legionari in ianuarie 1941.

La 22 iunie 1941, Romania era deja al treilea stat al Axei,

atacand Uniunea Sovietica din prima zi pentru recuperarea Basarabiei

si a nordului Bucovinei. in schimb, relatiile cu Anglia si Statele Unite

erau rupte. Pe parcursul campaniei din Rusia, maresalul Ion

Antonescu s-a dovedit un aliat fidel al Germaniei, cu toate ca ministrul

sau de externe, Mihai Antonescu, initia inca din 1943 negocieri

secrete de armistitiu.

Desfasurate pe multiple canale, discutiile cu puterile aliate

urmareau identificarea unei solutii care sa plaseze Romania intr-o

pozitie convenabila in momentul renuntarii la alianta cu Germania.

Cele mai importante discutii s-au purtat la Stockholm, Ankara si

Cairo, dar nu au lipsit contacte in alte locatii.

in septembrie 1943 era acreditat la Ankara tanarul diplomat

Alexandru Cretzeanu, a carui misiune pare, la prima vedre, ciudata.

Trimis de ministrul de externe Mihai Antonescu, Cretzeanu avea

mandat de a negocia din partea opozitiei conduse de Iuliu Maniu. in

acelasi timp, debuta mandatul de ambasador la Stockholm al lui

Frederic Nanu, care era secondat de George I. Duca.

in capitala Suediei s-a deschis, poate, cel mai important canal de

comunicare directa cu Uniunea Sovietica, din pacate neexploatat de

partea romana. La 21 decembrie 1943, Nanu era contactat de 'omul de

afaceri' bulgar Goranov, care i-a transmis dorinta sovieticilor de a

negocia cu partea romana.

Daca la Ankara lucrurile nu avansau, la fel cum facea Armata

Rosie care a atins linia Nistrului la 17 martie 1944, motiv pentru care

printul Barbu Stirbey a fost trimis la Cairo pentru a discuta cu cei trei

aliati, in schimb la Stockholm sovieticii pareau gata sa negocieze

separat cu guvernul Antonescu. La 11 aprilie 1944, consilierul

ambasadoarei Alexandra Kollontay, Semenov, ii inmana lui Nanu un

document in care se sublinia ca: 'Preferam sa tratam cu actualul guvern

al Romaniei si suntem pregatiti sa il ajutam sa elibereze tara de germani,

daca este capabil sa organizeze rezistenta in fata germanilor.'

A doua zi, sovieticii mergeau mai departe, facand primele

propuneri concrete:

- 13 divizii romanesti urmau sa atace prin surprindere armatele

germane de pe frontul sovietic;

- granitele ramaneau la nivelul anului 1940, deci Basarabia si

nordul Bucovinei reveneau Uniunii Sovietice;

- Romania trebuia sa plateasca datorii de razboi Uniunii Sovietice;

- efectuarea schimbului de prizonieri de razboi.

Din pacate, diplomatia romana, atat cea condusa de Mihai

Antonescu, cat si opozitia reprezentata de Iuliu Maniu, nu a reusit sa

gaseasca o solutie pentru iesirea din razboi. Antonescu s-a incapatanat

sa astepte un moment strategic prielnic, pe care l-a pierdut, iar Maniu nu

a inteles ca anglo-americanii plasasera Romania in sfera de influenta

sovietica, deci negocierile trebuia orientate in principal spre Moscova.

Este explicatia cea mai plauzibila pentru esecul convorbirilor de la

Cairo purtate de printul Barbu Stirbey si Constantin Visoianu.

Momentul in care Romania a avut o influenta importanta asupra

cursului razboiului a fost ziua de 23 august 1944. Miscarea

surprinzatoare a regelui Mihai I a dus la prabusirea frontului german

din Balcani, contribuind la scurtarea conflictului. in plus, Wehrmacht-ul

suferea importante pierderi si era lipsit de petrolul romanesc, vital

pentru diviziile de Panzere. Din pacate, lovitura de la 23 august 1944

nu a fost fructificata in plan diplomatic. Lipsa unui acord prealabil a

facut ca Uniunea Sovietica sa exploateze evenimentul si sa fie de

acord cu semnarea unui document oficial abia dupa ce Armata Rosie

ocupase Bucurestiul si controla majoritatea teritoriului romanesc. Este

motivul pentru care 23 august 1944 ramane in istorie ca un exemplu

tipic in care bucuria primului moment va fi inlocuita de tristetea

generata de adevaratele sale consecinte.

Armistitiul de la Moscova, din 12 septembrie 1944, a fost

practic un dictat, chiar chestiunea Transilvaniei ramanand in suspensie

pentru Conferinta de pace, iar statutul de cobeligeranta nu a fost

obtinut. Daca in privinta frontierei cu Uniunea Sovietica lucrurile erau

clarificate potrivit articolului 4, revenindu-se la linia de demarcatie

existenta la 28 iunie 1940, articolul 19 lasa inca deschisa posibilitatea

unor modificari pe granita vestica: 'Guvernele aliate socotesc

hotararea arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania, ca nula si

neavenita si sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a

ei - subl. ns.) sa fie restituita Romaniei, sub conditia confirmarii prin

Tratatul de pace, si guvernul sovietic este de acord ca fortele sovietice

sa ia parte, in acest scop, in operatiuni militare, conjugate cu Romania,

contra Germaniei si Ungariei.'

Interesante sunt observatiile ambasadorului american la Moscova,

W. Averell Harriman, care a participat la negocierea si semnarea

armistitiului, transmise Departamentului de Stat la 15 septembrie 1944:

'Vreau sa fac urmatoarele observatii asupra negocierilor de

armistitiu cu Romania care abia s-au incheiat:

1. Era clar ca rusii au intrat in acest negocieri cu hotararea si

convingerea ca terenul era in cea mai mare parte al lor si ca noi le dam

mana libera, atat in redactarea termenilor de armistitiu, cat si in

tratamentul ulterior aplicat romanilor.

2. Atitudinea Statelor Unite in timpul acestor negocieri a tinut

seama de aceste dorinte ale rusilor si ea a fost apreciata de acestia la

justa lor valoare. Rusii cred ca noi respectam o intelegere tacita ca

Romania este o regiune de interes predominant sovietic, in care noi nu

trebuie sa ne amestecam.

Termenii armistitiului dau comandamentului rus control absolut,

nelimitat, asupra vietii economice a Romaniei. Reducerea standardului

de viata al poporului roman la nivelul celui sovietic va urma treptat,

dar sigur. Nici un ofiter de politie sau functionar roman nu va fi

tolerat, daca nu va fi la discretia absoluta a politiei rusesti.'

Desi Romania a supralicitat pe frontul de vest, la Paris ea s-a

aflat in randul statelor invinse. Mai mult, profitand de lipsa unor

acorduri internationale prealabile actului de la 23 august 1944, trupele

Armatei Rosii au ocupat practic Romania, instaurand un regim de tip

sovietic. Comportamentul lui Stalin era justificat si de acordul

procentual pe care il incheiase, la 9 octombrie 1944, la Moscova, cu

premierul englez Winston Churchill. Potrvit memoriilor lui Churchill,

trecerea Romaniei in sfera sovietica si cea a Greciei in sfera Marii

Britanii s-a facut in doar cateva minute, Stalin acceptand imediat

oferta engleza, care venea in intampinarea propriului interes si

consfintea o stare de fapt.

Mai mult, la 13 noiembrie 1944, maresalul Malinovski cerea

guvernului roman sa retraga administratia din nordul Transilvaniei,

instalata dupa ce armata noastra reusise, alaturi de cea sovietica, sa

elibereze intreg teritoriul national la 25 octombrie.

Momentul care a ridicat voalul de pe asa-zisul neamestec

sovietic in treburile interne ale Romaniei s-a produs la 6 martie 1945.

Interventia directa a adjunctului ministrului de externe al Uniunii

Sovietice, Andrei I. Vasinki, sustinuta de o adevarata demonstratie de

forta a trupelor Armatei Rosii in Bucuresti, a condus la demiterea lui

Nicolae Radescu, a carui pozitie anticomunista nu putea fi tolerata de

Kremlin.

Instaurarea guvernului Petru Groza s-a produs prin incalcarea

uzantelor internationale si a prevederilor constitutionale interne. Este

unul din cazurile-test care au demonstrat linia politicii pe care

Uniunea Sovietica avea sa o urmeze dupa incheierea razboiului.

Singurul beneficiu pentru Romania a fost transferul administrativ al

nordului Transilvaniei catre noul guvern, la 9 martie 1945. Reactia

anglo-americana a fost palida. Roosevelt era grav bolnav, iar Churchill

era legat la maini de acordul procentual semnat cu Stalin, pe care el il

pusese deja in aplicare in Grecia.

De asemenea, din punct de vedere economic, controlul

Moscovei asupra economiei Romaniei era asigurat prin aplicarea

prevederilor tratatului bilateral de cooperare economica semnat la

8 mai 1945. Cea mai importanta precizare se referea la infiintarea unor

societati mixte, sovromurile, instrumente de spoliere a Romaniei,

dintre care amintim:

- Sovrompetrol, care controla initial 30% din industria

petroliera romaneasca;

- Sovromtransport, infiintat pentru controlul transportului

fluvial si maritim;

- Sovrommetal, aparut prin confiscarea Uzinelor de fier si

domeniilor Resita, apartinand lui Max Auschnitt;

- Transporturi Aeriene Romano-Sovietice, TARS, care asigura

monopolul transporturilor aeriene;

- Sovromlemn, societate ce controla jumatate din productia de

lemn a Romaniei;

- Sovrombanc, ce prelua 40% din capitalul romanesc.

Una din primele crize majore de pe scena internationala aparute

dupa capitularea Germaniei a fost incercarea regelui Mihai de a

demite guvernul Groza, eveniment cunoscut sub sintagma greva

regala. Sustinut de Uniunea Sovietica, Groza a refuzat sa-si prezinte

demisia, motiv pentru care criza din Romania a ajuns in atentia

Conferintei ministrilor de externe de la Londra, desfasurata intre 11

septembrie si 3 octombrie 1945. in spiritul celor discutate la Potsdam,

secretarul de stat american James Byrnes a adoptat o pozitie

maleabila, dar a refuzat sa recunoasca guvernul Groza. Argumentul

principal era impunerea acestuia prin forta la 6 martie 1945. Pe de alta

parte, Molotov, desi a acceptat tacit ca 'Vasinski a ajutat la formarea

guvernului', a precizat ca astfel a fost evitat un razboi civil in

Romania. Mai mult, seful diplomatiei sovietice a subliniat clar ca

formula Petru Groza este singura solutie acceptabila pentru Kremlin.

Din aceste considerente, lucrarile Conferintei de la Londra au

esuat, problema recunoasterii de catre Statele Unite si Marea Britanie

a guvernului Groza fiind reluata la Conferinta de la Moscova,

desfasurata intre 15 si 25 decembrie 1945. De aceasta data insa Byrnes

a cedat in mod aproape inexplicabil, fiind de acord cu solutia propusa

de Molotov, una 'cosmetica', ce rezulta din cooptarea in guvernul

Groza a doi ministri fara portofoliu din partea Partidului National

taranesc si Partidului National Liberal, Emil Hatieganu si Mihail

Romniceanu, in schimbul recunoasterii acestuia de catre Marea

Britanie si Statele Unite.

in aceste conditii, delegatia romana prezenta la Conferinta de pace

de la Paris, din 1946 - 1947, si-a focalizat atentia pe chestiunea

Transilvaniei. Datorita ambiguitatii din armistitiul semnat la Moscova a

fost nevoie de o intensa activitate diplomatica pentru a mentine linia

frontierei romano-ungare pe aliniamentul stabilit la Trianon. A contat

mult sprijinul acordat de Uniunea Sovietica, guvernul Groza fiind mai

apropiat decat cel ungar de Kremlin la data negocierii conditiilor de pace.

Faptul era recunoscut de ministrul de externe Gheorghe

Tatarescu in sedinta guvernului din 23 septembrie 1946. Dupa ce a

aratat ca partea ungara solicitase mai intai 22.000 de kmp, reducandu-si

apoi pretentiile la doar 4.000 (teritoriul revendicat astfel incluzand

orasele Satu Mare, Oradea si Arad), Tatarescu a precizat: 'Daca

n-am fi avut sprijinul Uniunii Sovietice, n-am fi putut inregistra acest

mare succes al neamului nostru. Daca n-ar fi fost sprijinul constant,

indaratnic, fara nici un fel de exceptie si de oprire din partea Uniunii

Sovietice, daca n-ar fi fost actul facut de guvernul Uniunii Sovietice

cand ni s-a retrocedat administrativ Transilvania, pentru ca retrocedare

sa fie si pe plan politic, noi n-am fi avut prilejul astazi sa ne

bucuram de acest mare succes al neamului nostru Reprezentantul

URSS-ului a condamnat arbitrajul de la Viena, aratandu-i imoralitatea

si declarand ca Transilvania trebuie sa revina in intregime Romaniei

asa cum s-a hotarat in toate reuniunile internationale si ca fruntariile

romano-ungare nu mai trebuiau discutate.'

Practic, articolul 2 al Tratatului, semnat la 10 februarie 1947, era

singura realizare notabila a diplomatiei romanesti la Paris intrucat

prevedea ca: 'Hotararile sedintei de la Viena din 30 august 1940 sunt

declarate nule si neavenite. Frontiera dintre Romania si Ungaria este

restabilita prin articolul de fata astfel cum exista la 1 ianuarie 1938.'

in schimb, potrivit prevederilor articolului 21 al Tratatului, ce

continea clauze referitoare la retragerea fortelor aliate, Uniunea

Sovietica obtinea acordul in vederea mentinerii unui contingent

important de trupe pe teritoriul Romaniei, fara mentionarea unei date

limita pentru retragerea acestora: 'Toate Fortele Aliate vor fi retrase

din Romania in termen de 90 de zile de la intrarea in vigoare a

Tratatului de fata, Uniunea Sovietica rezervandu-si dreptul de a pastra

pe teritoriul roman fortele armate care i-ar fi necesare pentru

mentinerea liniilor de comunicatie ale Armatei sovietice cu zona

sovietica de ocupatie din Austria.'

Dupa semnarea Tratatului de pace de la Paris, in scurt timp

Romania a devenit Republica Populara si a intrat in orbita Moscovei,

comportandu-se ca un veritabil satelit. Arestarea conducatorilor Partidului

National taranesc, eliminarea lui Gheorghe Tatarescu din

guvern si abdicarea regelui Mihai puneau capat epocii 'democratpopulare'.

Perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a inceput prin afirmarea

unei obediente totale, inclusiv in sfera politicii externe, fata de

Moscova. Abia dupa moartea lui Stalin, liderii de la Bucuresti vor

incepe sa se afirme in sfera relatiilor internationale, facand pasi

importanti spre iesirea de sub tutela totala a Kremlinului. Primul

succes demn de semnalat a fost cel din 1958, retragerea trupelor

sovietice, urmat apoi de Declaratia din aprilie 1964, prin care Partidul

Muncitoresc Roman nega dreptul Partidului Comunist al Uniunii

Sovietice de a vorbi in numele intregii miscari comuniste internationale.

in privinta retragerii trupelor sovietice, Gheorghiu-Dej si echipa

din jurul lui au profitat de noul climat instalat la Kremlin de Nikita

Hrusciov dupa moartea lui Stalin. in plus, argumentele aduse in

favoarea retragerii, intre care faptul ca ar fi fost o dovada de incredere

din partea Uniunii Sovietice pentru aliatul ei, dar si un succes intern

pentru comunistii romani, acestia exploatand astfel din plin

sentimentele antisovietice ale majoritatii populatiei, l-au convins pe

Hrusciov. Dincolo de orice considerente, evenimentul are importanta

sa, mai ales daca luam in considerare faptul ca Romania este singura

tara din care Armata Rosie a fost retrasa pe parcursul razboiului rece.

Nu este mai putin adevarat ca retragerea trupelor sovietice din

1958 a dat posibilitatea lui Gheorghiu-Dej sa puna in aplicare o noua

orientare pe scena internationala, chiar daca schimbarile au fost lente.

Declaratia din aprilie 1964 a venit oarecum firesc, mai ales dupa ce in

mai multe randuri comunistii romani au vorbit despre egalitatea dintre

partidele muncitoresti, exploatand si noua pozitie a Chinei, un aliat

ideal in tentativa de limitare a pretentiilor Moscovei.

Declaratia a fost prefatata de racirea relatiilor cu Uniunea

Sovietica, mai ales dupa aparitia teoriei economistului E. Valev

potrivit careia se putea forma la Dunarea de Jos o zona economica

integrata, in care fiecare stat sa se specializeze pe un anumit domeniu

economic. Romania a criticat insa proiectul si a facut apel chiar la

doctrina comunista pentru a-si apara interesele, vorbind despre

principiul egalitatii dintre partidele 'fratesti'.

Documentul adoptat de conducerea Partidului Muncitoresc

Roman in aprilie 1964 ramane o dovada a faptului ca Romania cauta

sa joace o carte independenta, desigur in conditiile date. Extrase din

Declaratie vin in sprijinul asertiunii: 'Suntem pentru desfiintarea

oricaror blocuri militare si, ca o masura tranzitorie in acest sens, ne

declaram pentru incheierea unui pact de neagresiune intre Organizatia

Pactului de la Varsovia si Pactul Atlanticului de Nord.

tara noastra se pronunta in favoarea crearii de zone

denuclearizate ca un mijloc de slabire a primejdiei de razboi. Sustinem

proiectele pentru infaptuirea unor astfel de zone in Europa Centrala si

de Nord, America latina, Africa, zona Pacificului si in alte regiuni ale

lumii si depunem eforturi perseverente pentru transformarea Balcanilor

intr-o zona fara arme nucleare, o zona a pacii si colaborarii

internationale

Nici unui partid nu-i este ingaduit a trece peste capul conducerii

de partid dintr-o tara sau alta (trimitere evidenta catre Partidul Comunist

al Uniunii Sovietice - n.n.) si cu atat mai mult nu-i este ingaduit a face

apeluri la inlaturarea sau schimbarea conducerii de partid.'

'Declaratia din aprilie', poate nu la fel de spectaculoasa ca

'Primavara de la Praga' din 1968, are insa o semnificatie deosebita

pentru istoria regimului comunist din Romania. Ea va constitui un

reper pentru o noua linie politica externa. De altfel, potrivit

informatiilor culese de Directia de Informatii Externe, prezentate intr-o

nota din 4 mai 1964, si in Occident miscarea lui Gheorghiu-Dej

avusese impact: 'La biroul Europei libere din Paris s-a primit de

curand o circulara de la Sectia romana a Centralei Europei libere de la

Mūnchen prin care se apreciaza ca actuala politica a R.P.R. marcheaza

un inceput real de independenta fata de U.R.S.S. atat pe plan politic,

cat si in plan economic. Se mentioneaza ca atitudinea partidului si

guvernului nostru in conflictul sovieto-chinez este un act de

independenta politica si incercare sincera de a contribui la aplanarea

conflictului. Sunt mentionate ca actiuni de independenta economica

atitudinea guvernului roman in cadrul C.A.E.R. si masurile de

achizitionare de instalatii importante din Occident.'

Noua linie politica initiata de Gheorghiu-Dej, care implica si o

oarecare reconciliere cu trecutul, motiv pentru care in 1964 vor fi

eliberati ultimii detinuti politici, marca trecerea peste perioada in care

modelul sovietic a fost aplicat in Romania fara restrictii. in martie

1965, conducatorul comunistilor romani inceta din viata pe

neasteptate, eveniment ce a nascut tot felul de speculatii.

Schimbarea a fost fructificata de Nicolae Ceausescu. in prima

parte a regimului sau, el va exploata simtamintele patriotice ale

romanilor cu prilejul invaziei trupelor Pactului de la Varsovia, cu

exceptia Romaniei, din 1968, in Cehoslovacia si isi va crea in

Occident imaginea unui lider rebel in cadrul lagarului socialist. Un

succes inregistrase si diplomatia romaneasca prin alegerea lui

Corneliu Manescu ca presedinte al Adunarii Generale a Organizatiei

Natiunilor Unite, in anul 1967.

in primii ani in care s-a aflat in fruntea tarii, Nicolae Ceausescu

a continuat o serie de initiative venite din randul colaboratorilor

apropiati ai lui Gheorghiu-Dej. intre acestea se inscriu si masurile

legate de asigurarea unei 'noi lecturi' a istoriei nationale, puternic

falsificata in primul deceniu comunist. Aparitia unor texte ale

clasicilor Marx, Engels sau Lenin in limba romana, in care se face

trimitere la politica agresiva a Imperiului tarist, depasea sfera istoriei,

fiind mai degraba gesturi politice prin care se afirma dorinta de

desprindere de sub tutela Moscovei.

in aceasta perioada, Romania va juca un rol activ prin bunele

relatii stabilite cu Statele Unite si Republica Federala Germania, dupa

cum, prin mentinerea relatiilor diplomatice atat cu Israelul, in 1967,

cat si cu statele arabe, Ceausescu s-a aratat a fi un potential mediator

al conflictului din Orient. in plus, el a promovat apropierea fata de

China, ca o contrabalansare pentru relatia cu Uniunea Sovietica si ca o

forma de contestare a suprematiei si unicitatii modelului sovietic de

construire a socialismului.

Ca o recunoastere a noii linii externe a Romaniei, Bucurestiul

era vizitat de mari personalitati occidentale, precum presedintele

Frantei, generalul Charles de Gaulle, sau cei ai Statelor Unite, Richard

Nixon si Gerald Ford. La randul sau, Nicolae Ceausescu a vizitat de

trei ori Statele Unite, fiind invitat si de regina Marii Britanii sa

efectueze o deplasare oficiala la Londra, prilej cu care Ceausescu a

fost primit cu toate onorurile.

Desigur, o intreaga discutie poate fi purtata in legatura cu

limitele independentei lui Nicolae Ceausescu in raport cu Uniunea

Sovietica. Se poate pune intrebarea pana unde a mers dizidenta lui si

cati pasi nu au fost tolerati de sovietici, care preferau sa-l lase pe

liderul roman sa joace aceasta carte pe scena internationala atat timp

cat regimul intern nu era pus in discutie. Cu certitudine insa ca

Nicolae Ceausescu a inceput sa viseze treptat ca este un lider de talie

mondiala, iar marea lui dorinta ascunsa era de a primi premiul Nobel

pentru pace.

Spre finalul dictaturii sale, Ceausescu a pierdut intreaga

credibilitate datorita regimului de tip stalinist impus in interior, fapt cu

repercusiuni externe imediate. Cel care vizitase pe parcursul

mandatului sau peste 90 de state si fusese oaspetele unor mari oameni

politici a ajuns, dupa venirea lui Gorbaciov la putere, sa fie criticat

chiar de conducerea Uniunii Sovietice pentru 'opacitatea la reforme'.

Scaderea dezastruoasa a nivelului de trai, criza alimentelor de baza si

frigul din locuinte, dublate de cultul personalitatii conducatorului

impins la limitele absurdului si de o supraveghere atenta a populatiei

prin intermediul temutei Securitati au pecetluit soarta cuplului

dictatorial Nicolae si Elena Ceausescu.

Caderea lui Nicolae Ceausescu, pe fondul prabusirii

comunismului in Europa, a readus Romania in centrul atentiei.

Revolutia romana din decembrie 1989 a fost transmisa in direct pe

posturile de televiziune din intreaga lume si noi perspective se

deschideau pentru Romania, revenita in randul tarilor democratice.

Din pacate, represiunea violenta de la Timisoara si Bucuresti a deschis

o falie in randul societatii, iar condamnarea si executarea in graba a lui

Nicolae si Elena Ceausescu, la 25 decembrie 1989, dupa un simulacru

de proces in care avocatul apararii s-a comportat ca un acuzator

public, au ridicat multe semne de intrebare in tara si strainatate.

Dupa 1990, politica externa a Bucurestiului a urmarit doua

obiective majore:

1) integrarea in N.A.T.O.;

2) integrarea in Uniunea Europeana.

Primul deziderat s-a implinit in aprilie 2004, oferind Romaniei,

in sfarsit, sansa de a fi in cadrul unei puternice aliante. Dupa

parcurgerea mai multor etape, inclusiv aderarea in prealabil la

Parteneriatul pentru Pace, Romania a devenit stat membru al N.A.T.O.

si participa activ la misiuni in Afganistan si Irak. Desigur, noua

umbrela de securitate aduce cu sine si pericolul de a deveni tinta a

terorismului international.

Nu este mai putin adevarat ca indeplinirea acestui obiectiv

strategic a beneficiat si de evolutiile in plan international. Atentatele

care au zguduit Statele Unite la 11 septembrie 2001 au oferit

Romaniei prilejul sa-si reconfirme optiunea spre Vest, iar razboiul

impotriva terorismului international declansat de Administratia Bush a

grabit si decizia de largire a Aliantei nord-atlantice, fapt de care a

profitat si tara noastra.

Cel de-al doilea obiectiv, integrarea europeana, a fost atins la

1 ianuarie 2007. Romania a parcurs etapele preaderarii si a asimilat

acquis-ul comunitar. Deja sunt facuti primii pasi in vederea integrarii

de facto, iar numirea si acceptarea unui reprezentant al Romaniei,

Leonard Orban, in Comisia Barroso confirma acest lucru.

Desigur, desi se afla intr-o pozitie favorabila la capatul unei

curse dificile spre integrarea europeana, mai ales clasa politica de la

Bucuresti trebuie sa fie constienta si de dificultatile care insotesc acest

proces. Pe masura ce se apropie momentul integrarii, creste si numarul

scepticilor, influentati mai ales de costurile aderarii, dupa cum releva

experienta statelor care au facut deja acest pas. Fara indoiala ca in

privinta momentului 1 ianuarie 2007 trebuie sa fim constienti ca mai

avem multe de facut pentru a recupera decalajele ce ne separa de

celelalte state membre ale Uniunii Europene si ca decizia de primire a

Romaniei si Bulgariei este, in primul rand, una politica, ce tine de

noua arhitectura europeana.

De asemenea, Romania a aplicat o linie traditionala in ceea ce

priveste raporturile cu vecinii. Au fost incheiate tratate de baza, iar

relatia cu Republica Moldova este una speciala. Din pacate, situatia nu

este la fel de pozitiva in privinta Ucrainei, initiativa acestei tari de a

construi canalul Bistroe, care afecteaza puternic ecosistemul Deltei

Dunarii, determinand Romania sa sesizeze Curtea Internationala de

Justitie de la Haga. Cu toate acestea, la inceputul secolului XXI,

Romania se gaseste intr-o postura poate mai favorabila ca niciodata in

istoria ei, generata de sistemul international, avand posibilitatea sa

devina o sursa de stabilitate.