Conceptul si definitia dreptului

Conceptul si definitia dreptului

1.1.1. Concept, terminologie

Dreptul, ca si intreaga componenta juridica a vietii sociale este un fenomen deosebit de complex a carui cunoastere presupune o cercetare aprofundata a legitatilor obiective ale existentei sale, a dinamicii sale, a factorilor care-l configureaza si valorilor pe care le promoveaza.

Cuvantul drept deriva din latinescul directus care evoca sensul de direct, rectiliniu, adica o regula de conduita fara specificarea continutului. In limba romana, insa, ca de altfel si in numeroase alte limbi, termenul drept este folosit in doua sensuri si anume: cel care are in vedere sau cuprinde regulile juridice de conduita sau normele juridice din societate, denumit si drept obiectiv si cel prin care se are in vedere facultatea, prerogativa, indrituirea (adica dreptul) ce apartine unei persoane (fizice sau juridice) in temeiul normei juridice, pe care il numim drept subiectiv.

Calificarea dreptului in prima sa ipostaza de "obiectiv" nu vrea sa insemne ca acesta - adica normele juridice cuprinse de pilda, in legi - ar avea o existenta independenta de vointa, interesul sau constiinta oamenilor, precum, bunaoara fenomenele sau legile naturii; dimpotriva, acesta exprima, asa cum vom vedea, vointa si interesele societatii sau ale unor grupuri ori categorii sociale care sunt insa fixate sau obiectivate, in normele juridice in forma legilor sau altor acte aparate de puterea publica.

Astfel, bunaoara, vorbind de dreptul romanesc, avem in vedere ansamblul normelor juridice indiferent de forma pe care au imbracat-o (legi, obiceiuri) de-a lungul istoriei sau dintr-o anumita perioada. Restrangand sfera doar la dreptul actual, avem conceptul de drept pozitiv care nu este altceva decat dreptul obiectiv in vigoare. Vorbind insa de drepturile unei persoane (fie ca e vorba de o persoana fizica, fie ca e vorba de o institutie, organizatie sau in genere de o persoana juridica), cum ar fi dreptul de proprietate asupra casei de locuit, a terenului sau a unei firme comerciale, dreptul la vot, dreptul la salariu ori concediu, dreptul de a incheia un contract etc., avem in vedere dreptul subiectiv pe care titularul, persoana fizica il foloseste si exercita nemijlocit. Evident ca drepturile subiective (de obicei pentru desemnarea lor se foloseste pluralul!) sunt organic legate de dreptul obiectiv, neputand fi concepute fara sa fie prevazute in normele juridice. Dar si existenta dreptului obiectiv ar ramane fara sens daca prescriptiile normelor sale nu s-ar realiza prin drepturi subiective, in relatiile interumane. Totusi, cele doua sensuri ale conceptului de "drept" evoca doua ipostaze distincte. De asemenea, este de mentionat asa cum vom vedea in analiza raportului juridic, ca drepturilor subiective le corespund, in mod corelativ, obligatiile juridice.

Un alt termen in limba romana, ce evoca domeniul dreptului este adjectivul "juridic". Derivat etimologic din latinescul jus (drept), vocabula juridic este absolut indispensabila pentru a putea desemna ipostaze ale existentei si manifestarii dreptului in viata sociala cum ar fi actele juridice, raporturile juridice, constiinta juridica.

Vorbind de teoria dreptului, de conceptiile despre drept, de doctrinele juridice, sau stiintele juridice se au in vedere atat dreptul obiectiv, cat si alte ipostaze ale fenomenului juridic in toata complexitatea sa. In general, insa, atunci cand se utilizeaza termenul drept fara nici o circumstantiere, se are in vedere dreptul obiectiv.

Pentru a da o imagine a intregii complexitati a fenomenului juridic din societate vom prezenta panorama acestuia in diferitele sale situatii. Astfel, putem distinge urmatoarele planuri de manifestare si anume: planul spiritual, ideatic, unde vom distinge - conceptiile, ideile, teoriile, sentimentele despre drept, adica stiinta juridica, ideologia juridica, constiinta si cultura juridica; planul normativ - ansamblul reglementarilor juridice care alcatuiesc dreptul obiectiv; planul relatiilor sociale cu raporturile juridice - drepturile subiective si obligatiile juridice si planul faptic sau evenimential ce cuprinde faptele juridice, adica acele evenimente sau actiuni care produc efecte juridice.

Toate aceste planuri se intrepatrund, nici unul neputand exista izolat, fara celelalte. Nu se poate vorbi nici de o ierarhizare a lor. Cu toate acestea trebuie remarcat ca dreptul obiectiv, ansamblul normelor juridice, formeaza pilonul central deoarece in jurul sau, spre el sau de la el, iradiaza toate celelalte manifestari ale fenomenului juridic (teoriile, ideile, relatiile, drepturile subiective).

Dar, dreptul, normele juridice nu au o existenta in sine, ele se refera la oameni, mai precis la orientarea conduitei acestora, urmarind un anumit sau anumite teluri, finalitati. Pe masura ce in evolutia societatii umane s-a ajuns ca finalitatea suprema sa o reprezinte omul, demnitatea umana, astfel cum se prezinta in contemporaneitate societatile cu regimul democratic statul de drept, are loc deplasarea spre dreptul subiectiv in situarea "drepturilor omului" in miezul preocu-parilor, ca centru de gravitatie spre care se orienteaza reglementarile date de drept, ca si alte aspecte ale fenomenului juridic in special doctrina juridica.

Dreptul, asadar, este dat de o multitudine de reguli de conduita sau norme destinate a influenta si orienta comportarea oamenilor in societate. Desigur ca se pune problema de a sti prin ce se deosebesc acestea de alte norme sociale, care este specificul lor, in numele caror valori sociale isi stabilesc finalitatea, care este mecanismul social de actionare a dreptului in societate, legaturile sale cu statul, cu puterea publica.

Spre deosebire de alte norme sociale, dreptul introduce in viata sociala reguli de conduita obligatorii, ce stabilesc drepturi si obligatii pentru membrii societatii a caror respectare este asigurata la nevoie, de forta coercitiva a puterii publice a statului. De altfel, insesi normele juridice sunt, in general, o emanatie a organelor de stat, iar atunci cand ele apar in alte forme sunt recunoscute de aceste organe, asigurandu-li-se forta obligatorie. Prin continutul reglementarilor sale, in diferitele tari si perioade istorice dreptul promoveaza anumite valori sociale in conformitate cu vointa si interesele generale ale societatii respective sau numai cu vointa si interesele acelor grupuri sau categorii ce detin puterea in stat.

Dreptul este un fenomen dinamic, el isi pune amprenta asupra relatiilor sociale, fiind totodata, influentat de aceste realitati.

1.1.2. Aparitia si dezvoltarea dreptului

Este indeobste cunoscut si recunoscut ca omul nu poate trai decat in societate si ca orice societate ori colectivitate umana, in general, are nevoie de organizare, ordine si disciplina, in care scop apar anumite reguli de conduita, norme menite a organiza convietuirea, a armoniza si orienta intr-un anumit mod si sens interesele lor.

In epoca comunei primitive, de injghebare a colectivitatilor umane, in societatile arhaice, concomitent cu primele forme de organizare in familie, ginta, trib, au aparut evident in mod spontan si primele norme in forme rudimentare ce s-au impus treptat ca deprinderi, obiceiuri, traditii. In respectarea lor era interesata intreaga colectivitate, deoarece numai astfel ea putea supravietui. Aceste reguli de comportare aveau un caracter complex fiind puternic impregnate de aspectul mistic, religios. Asigurarea respectarii lor era data atat de motivatii interne moral-religioase, mistice, cat si de masurile sanctionatorii luate de colectivitate si conducerea acesteia - sefii de familie, conducatorii gintilor si triburilor.

Normele de conduita au evoluat si ele, perfectionandu-se si adaptandu-se stadiului dezvoltarii sociale: asa, bunaoara, daca initial sanctiunea ce se aplica pentru violarea grava a normelor de convietuire era razbunarea sangelui, treptat s-a trecut la sanctiunea expulzarii din ginta sau trib pentru ca, apoi, odata cu aparitia unui produs suplimentar pentru nevoile de consum, sa fie introdusa compozitia sub forma rascumpararii materiale.

Intre aceste norme se poate aprecia ca apar si germenii dreptului, a normelor juridice care incep sa se distinga de celelalte norme, mai ales prin natura mai deosebita a obligativitatii respectarii lor prin recurgerea la forta coercitiva a puterii publice, ce se injghebeaza si ea ca ceva distinct, fata de autoritatea morala, a sefului familiei, bunaoara.

Constituirea dreptului ca o entitate conturata, personalizata se poate spune ca are loc odata cu constituirea puterii publice ca putere de stat. Atunci apare, alaturi de normele juridice, cutumiare si dreptul scris, ilustrat si de anumite acte normative - adevarate monumente legislative intrate in istoria dreptului si culturii umane cum au fost: Codul lui Hammurabi in Mesopotamia (Babilon), Codul lui Manu din India, Legile lui Moise (Decalogul) la Evrei, Legile lui Solon la Greci sau Legea celor XII table, la Romani.

Asupra conditiilor, a momentului aparitiei dreptului, in doctrina franceza (Maurice Duverger) se arata ca dreptul apare cand oamenii dintr-un grup social incearca sa regleze raporturile dintre ei printr-un echilibru intre avantajele si dezavantajele pe care le trage fiecare din aceste raporturi, echilibru intre produsele de schimb, intre daune si reparatii, intre raul pricinuit colectivitatii si sanctiunea aplicata autorului; dreptul se defineste prin natura sanctiunilor aplicate in caz de violare a normelor.

Dreptul este un fenomen social inerent societatii omenesti. Romanii au exprimat foarte clar si lapidar aceasta realitate prin adagiul: ubi societas, ibi jus (unde este societate, exista si dreptul).

Dreptul nu este static, imuabil, dat odata pentru totdeauna. Dimpotriva, ca fenomen social el este in evolutie istorica si poarta amprenta epocilor istorice ca si a particularitatilor spirituale ale popoarelor. Pornind de la existenta dinamica a dreptului, stiinta juridica incearca sa ordoneze si sa clasifice pe anumite categorii - tipuri sau familii, dreptul existent de-a lungul istoriei.

In general, stiinta juridica cunoaste doua abordari cu privire la gruparea sau clasificarea dreptului; prima, bazata pe anumite caracteristici ale continutului si formei dreptului, il grupeaza in mari "sisteme" sau "familii"; a doua intemeiata pe criteriul cronologic il grupeaza in "tipuri" de drept.

Teoria dreptului comparat s-a generalizat, cu unele diferentieri de nuante, prin clasificarea dreptului, in mari "sisteme" sau "familii" in functie de comunitatea limbajului, a izvoarelor sau tinand seama de principiile filozofice promovate (Rene David).

O prima familie este reprezentata de dreptul romano-germanic sau continental - caracterizat prin descendenta sa romana si forma de exprimare predominanta in legi si tendinta de codificare, cum este dreptul francez, cel german, cel spaniol.

O alta este familia sau sistemul de common-law (specific pentru Anglia, S.U.A. si alte tari ce au urmat exemplul englez) in care predomina forma necodificata, cutumiara si juristprudentiala, alaturi bineinteles de legile scrise.

Mai exista o grupare, a sistemelor filozofice sau religioase de drept (sau traditionale) unde s-ar incadra sistemul islamic, sistemul hindus, sistemul chinez traditional.

Pornindu-se de la criteriul evolutiei istorice a dreptului, s-ar putea distinge ca tipuri istorice de drept dupa dreptul incipient din comuna primitiva:

dreptul antic cu unele grupe ca dreptul oriental, dreptul greco-roman;

dreptul medieval cu unele grupe prin care s-ar distinge dreptul european (de sorginte germanica si common-law), dreptul islamic, indian, chinez; intregul drept medieval este marcat de aspectul religios si traditional.

dreptul modern, caracteristic instaurarii economiei capitaliste, liberale, de piata.

dreptul contemporan, care desi are sau tinde sa aiba unele trasaturi comune, mai ales datorita influentei tot mai pronuntate a dreptului international cu principiile sale; se diferentiaza in mai multe grupe, unele din ele corespunzatoare sistemelor sau familiilor de drept amintite in clasificarea precedenta. Astfel am putea diferentia urmatoarele grupe:

- dreptul societatilor democratice cu economie de piata, in care se include si dreptul din tarile foste socialiste aflate in faza de tranzitie spre democratie si statul de drept;

- dreptul socialist aflat in tarile unde se mai mentine sistemul socialist;

- dreptul tarilor in curs de dezvoltare sau a lumii a III-a care mai pastreaza puternice elemente traditionale si religioase cum este bunaoara dreptul islamic, dreptul budist sau hindus.

Desigur ca si aceasta clasificare, dupa criteriul istoric, este relativ conventionala. Noi am folosit criteriul istoric, privind evolutia societatii. O alta clasificare a societatii omenesti distinge, dupa societatea holistica, arhaica trei tipuri de societati: preindustriale, industriale si postindustriale. Dar nici un tip de societate nu este omogen, pur. In afara de faptul ca evolutia nu este aceeasi in toate tarile, in cadrul unei societati dintr-o tara putem intalni elemente apartinatoare altui tip (de pilda, elementele specifice societatii industriale si postindustriale). Tot astfel, intre tipurile istorice de drept nu este o ruptura, dimpotriva, in dezvoltarea sa dreptul pastreaza multe elemente de continuitate avand constante prezente de-a lungul mai multor epoci istorice. Asa se explica, de pilda, persistenta in dreptul contemporan a unor categorii juridice aparute in dreptul roman sau influenta puternica a dreptului islamic intr-o serie de tari afro-asiatice.

Dezvoltarea puternica a relatiilor si colaborarii internationale, existenta mijloacelor moderne de comunicatii care practic au anulat distantele pe Terra, fac posibila si necesara apropierea si influentarea reciproca a sistemelor de drept din toate tarile existente astazi pe glob. Cu atat mai mult are loc o apropiere, mergand pana la unificare, intre sistemele de drept ale tarilor cuprinse in diferite forme de colaborare internationala, cum este, bunaoara, Comunitatea Economica Europeana, care a dus si la nasterea unui sistem propriu de drept denumit dreptul comunitar. Pe plan mondial intalnim, alaturi de dreptul international, si alte mari sisteme de drept: islamic, hindus, chinez etc.

1.1.3. Principiile dreptului

Principiile dreptului sunt acele idei generale, postulate calauzitoare sau percepte directoare care stau la baza intregului sistem de drept dintr-o tara, orientand reglementarile juridice si aplicarea dreptului. Principiile dreptului sunt determinate de relatiile sociale, fiind expresia valorilor promovate si aparate de drept.

Principiile dreptului au forta si semnificatia unor norme superioare, generale, ce pot fi formulate in textele actelor normative, de regula, in Constitutii, sau daca nu sunt formulate expres, sunt deduse in lumina valorilor sociale promovate. Unele dintre ele sunt exprimate in forma unor adagii sau maxime, in special, cele formulate inca in dreptul roman. De pilda, principiul " nemo censetur ignorare legem". De altfel, jurisconsultul   Ulpian a cautat sa defineasca dreptul prin formularea principiilor sale: a trai onest, a nu dauna altuia si a-i da fiecaruia ce i se cuvine "juris praecepta sunt haec: honeste vivere: alterum non laedere: suum cuique tribuere".

Asadar, vorbind de principii avem in vedere aspectul normativ pentru ca in ultima instanta ele sunt norme juridice de o mare generalitate de care trebuie sa se tina seama atat in elaborarea dreptului cat si in aplicarea sa.

Existenta principiilor dreptului este astazi recunoscuta in stiinta juridica chiar daca sunt diferentieri cu privire la denumirea sau clasificarea lor. De asemenea, uneori se face referire la ele in practica legislativa. Asa, de exemplu, Charta Organizatiei Natiunilor Unite mentioneaza ca sursa a dreptului "principiile generale ale dreptului recunoscute de natiunile civilizate", iar Codul civil italian recomanda judecatorului de a statua, in absenta unor texte, in lumina principiilor generale ale dreptului.

Din punct de vedere al continutului, principiile pot fi de inspiratie filosofica, politica, sociala (de exemplu, principiul separatiei puterilor, principiul pluralismului politic, pluralismului formelor de proprietate) sau sa aiba un caracter preponderent sau chiar exclusiv juridic, de tehnica juridica cum ar fi, bunaoara principiul legalitatii sau autoritatii lucrului judecat ori cel care prevede ca legea speciala deroga de la cea generala (lex speciali, derogat generali).

In clasificarea principiilor se porneste de la considerentul ca intre ele exista o ierarhizare sau un raport de la general la particular. Astfel, cele mai importante si cuprinzatoare sunt definite ca principii fundamentale sau generale ori constitutionale.

De regula aceste principii sunt inscrise in Constitutie, capatand astfel si o forta juridica superioara fata de celelalte legi si fata de toate ramurile dreptului.

Alaturi de aceste principii generale se disting anumite principii proprii uneia sau catorva ramuri de drept, fiind inscrise in coduri sau alte legi. Pot fi amintite in aceasta categorie asemenea principii ca cel al legalitatii incriminarii si pedepsei in dreptul penal, principiul din dreptul civil prevazut de codul civil care statueaza ca nu se poate deroga prin conventii sau dispozitii particulare de la legile care intereseaza ordinea publica si bunele moravuri, principiile libertatii contractuale sau bunei credinte, in dreptul procesual civil, principiile moralitatii, contradictorialitatii sau publicitatii si altele. Fiecare disciplina juridica de ramura studiaza principiile ramurii de drept respective.

Evident ca frontiera intre principiile fundamentale, generale sau constitutionale si cele de ramura este elastica, penetrabila, in sensul ca se intrepatrund, se completeaza si sprijina reciproc.

O mentiune aparte trebuie facuta si pentru dreptul international, ale carui principii s-au cristalizat de-a lungul evolutiei relatiilor internationale. Astfel, pot fi amintite principiul respectarii tratatelor "pacta sunt servanda", principiul bunei vecinatati, principiul solutionarii diferendelor internationale pe cale pasnica a negocierilor, principiul reciprocitatii, etc.

1.1.4. Definitia dreptului

Nu exista si nu se pune problema de a da o definitie general acceptata. Diferiti autori au definit dreptul in functie, mai ales, de pozitia si orientarea lor  filozofica, de scoala sau curentul juridic caruia i-au apartinut.

Intre cele mai cunoscute si frecvent evocate definitii ale dreptului din antichitatea greco-romana se inscriu cele ale jurisconsultilor romani Celsius si Ulpian: Jus est ars boni et aequi, adica dreptul este arta binelui si echitatii.

O definitie cu puternice nuante filozofice este data de marele filozof german Imannuel Kant care considera dreptul ca fiind totalitatea conditiilor in care vointa libera a fiecaruia poate coexista cu vointa libera a tuturora, in conformitate cu o lege universala a libertatii.

Mergand pe acelasi rationament al gandirii kantiene, profesorul Mircea Djuvara scrie ca "regula de drept, asadar, este norma neconditionata de conduita rationala referitoare la faptele externe ale persoanelor in contact cu alte persoane".

Dintre unele definitii datorate unor autori apartinand orientarii sociologice, o redam pe cea a cunoscutului jurist francez reprezentant al curentului solidaritatii sociale, Leon Duguit, care arata ca regula de drept este "linia de conduita care se impune indivizilor in societate, respectul caruia este considerat la un moment dat de catre o societate ca o garantie a interesului comun si a carei violare antreneaza o reactie colectiva impotriva autorului acestei violari".

In incheiere, ca o concluzie la analiza facuta conceptului dreptului in prezentul capitol - aparitia, dinamica, factorii de configurare a dreptului, valorile juridice - se poate propune urmatoarea definitie: dreptul este sistemul normelor de conduita elaborate sau recunoscute de puterea de stat care orienteaza comportamentul uman in conformitate cu valorile sociale ale societatii respective, stabilind drepturi si obligatii juridice a caror respectare obligatorie este asigurata, la nevoie, de forta coercitiva a puterii publice (de stat).