 |
|
 |  |
|
|
| |
 | Administratie | Contabilitate | Contracte | Criminalistica | Drept | Legislatie |
DEZBATERI ACTUALE IN DOCTRINA PENALA
In epoca actuala dreptul penal genereaza in continuare numeroase dezbateri teoretice; exista o proliferare a ideilor, care se mentine constanta, generata de:
deceptia produsa de doctrinele anterioare. Toate ideile acestora elaborate pana acum sunt incluse in dreptul pozitiv si cu toate acestea criminalitatea nu a scazut, ci a crescut in mod nelinistitor;
multiplicarea si ascensiunea drepturilor omului asa cum sunt afirmate in documente internationale, adesea ratificate de state si, in consecinta obligatorii (Conventia europeana a drepturilor omului; Curtea europeana a drepturilor omului - CEDO);
recursul la drepturile omului, conduce, de cele mai multe ori la regandirea dreptului penal, a dreptului procesual penal si a dreptului penitenciar;
schimburile internationale de idei realizate in congresele internationale si alte forme de cooperare culturala.
Datorita acestor cauze se constata, in perioada actuala, pe de o parte, o multiplicare a doctrinelor penale, o multitudine de orientari, scoli etc; precum si, pe de alta parte, o depasire a cadrului care limita dezbaterea doar la scopurile sanctiunii penale.
Intrebarea I:
Puteti evidentia si alte cauze care favorizeaza interesul pentru rediscutarea si regandirea dreptului penal?
Diversele orientari (curente) doctrinare au alocat sanctiunii penale urmatoarele functii: eliminarea, intimidarea, retribuirea, resocializarea, reconcilierea.
Termenul are in vedere faptul ca rolul pedepsei este de a proteja grupul social.
a) Initiator - A. Prins (1845-1919), fost profesor de drept penal si inspector general al inchisorilor in Franta. Vede in infractor (criminal) un individ care aduce atingere ordinii sociale. Pedeapsa nu poate fi stabilita plecand de la gradul de responsabilitate a delincventului, ci de la starea sociala periculoasa a infractorului. Actul delictual este ocultat de starea permanenta a individului. Ceea ce este important este de a neutraliza starea periculoasa. Propune ca in privinta delincventilor normali, aceia care sunt capabili de responsabilitate, aplicarea unei pedepse (sanctiuni) care sa provoace intimidarea.
In privinta delincventilor periculosi (anormali mintal si recidivisti), Prins propune aplicarea unei masuri de siguranta, singura de natura sa elimine starea periculoasa a subiectului, sa asigure mentinerea ordinii, care este scopul unic al justitiei.
Masurile de securitate (siguranta) trebuie individualizate, iar individualizarea trebuie realizata intr-o maniera stiintifica, metodica. Datorita acestei modalitati de a proceda, vom putea sti exact natura pericolului la care delincventul expune societatea. Individualizarea poate fi realizata pe calea unei sentinte nedeterminate: judecatorul pronunta o privare de libertate cu un maxim si un minim. Se trece la administrarea pedepsei, apoi o comisie sau un colegiu de suprareglare care va urmari detinutul, va determina in interiorul marjei pedepsei, data exacta a eliberarii care va fi data incetarii starii periculoase.
Trebuie retinut ca starea periculoasa nu este tratata decat in vederea conservarii si apararii societatii. Ceea ce are importanta inainte de toate este neutralizarea delincventilor periculosi.
Preocuparea pentru protectia societatii este atat de vie la A. Prins incat ajunge sa propuna masuri ante delictum. Afirma ca asa cum exista servicii de igiena fizica, trebuie sa existe si servicii de igiena mentala si morala care sa se ocupe de sanatatea degeneratilor.
Si altii au pledat in favoarea eliminarii criminalilor periculosi si a masurilor ante delictum.
Astfel G. Tarde vroia excomunicarea sociala a infractorilor periculosi iar Gustav le Bon scria ca toti criminalii, fara exceptie, sunt responsabili, iar societatea are datoria sa se protejeze impotriva lor. Altii perorau pentru eliminarea raufacatorilor prin transportarea lor in colonii, considerata cea mai buna metoda de represiune si protectie a societatii.
Trebuie amintit ca legislatia a imbratisat ideea luarii unor masuri de securitate. Acestea figureaza in Codul penal norvegian (1902) in Legea belgiana a apararii (1930) in legile asupra masurilor de siguranta (securitate) din Suedia (1927), Spania (1933), Germania (1933). Este aplicat un sistem dualist: masuri de securitate (siguranta) alaturi de pedepse.
Exista o evolutie a ideilor in sensul ca masurile de represiune a infractiunii trebuie sa aiba ca scop apararea sociala, adica sa impiedice infaptuirea actelor foarte grave. Ele trebuie sa constea in mijloace apte sa faca delincventul inofensiv si sa-l readapteze la viata libera in societate. Astfel, imperativul resocializarii era pus impreuna cu cel al neutralizarii.
Intrebarea II
Care considerati ca sunt cele mai bune modalitati de apreciere in vederea eliberarii conditionate?
b) al doilea moment al acestei doctrine este reprezentat de F. Gramatica si M. Ancel.
Pana in acest moment, criminalul era sacrificat pe altarul interesului general. Noii reprezentanti: Filipo Gramatica, avocat penalist din Geneva, a creat un Centru de studii de aparare sociala, axat pe un anumit umanism penal iar Marc Ancel, magistrat francez va dezvolta ideile acestei miscari.
Foarte radical, Gramatica vrea sa suprime complet notiunile de infractiune, de responsabilitate si pedeapsa. Cuvintele cheie sunt pentru el, subiectivitatea si antisocialitatea.
El considera ca trebuie realizate anumite substituiri conceptuale, dupa cum urmeaza:
inlocuita responsabilitatea (fondata pe infractiune) cu antisocialitatea (fondata pe date subiective ale autorului infractiunii);
inlocuita infractiunea (considerata ca un fapt) cu indicele de antisocialitate subiectiva si gradele sale;
inlocuita pedeapsa proportionala cu infractiunea, cu masuri de aparare sociala adaptate autorilor de infractiuni. Aceste masuri pot fi aplicate ante delictum si post delictum.
Dimpotriva, Marc Ancel, conserva cadrul dreptului penal: nici masuri ante delictum, nici sentinte nedeterminate pronuntate de judecatori; ceea ce vrea este abandonarea fictiunilor juridice ca prezumtia de cunoastere a legii, respingerea mobilului. Este ceea ce numeste dejudiciarizarea dreptului penal.
Exista in sanul doctrinei apararii sociale o unitate profunda intre toti sustinatorii, unitate care apare din continutul unui document adoptat de Societatea internationala a apararii sociale in 1954 si actualizat in 1981.
Ideea de baza este aceea a apararii societatii pe calea adoptarii si resocializarii delincventului. Nu mai este vorba de a lupta impotriva individului si de a-l neutraliza. Activitatea legislativa trebuie sa fie inteleasa nu ca expresie a luptei intre stat si individ, ci ca o activitate indreptata constant catre binele fiecarui individ. Programul minim al miscarii de aparare sociala precizeaza ca trebuie sa se asigure protectia grupului precum si protectia membrilor sai.
Dreptul penal trebuie sa asigure respectul drepturilor omului si principiile libertatii, iar legalitatea trebuie sa fie considerata ca inviolabila.
Apararea societatii este in esenta ei stiintifica (observarea criminalilor si a cauzelor criminalitatii9 si nu metafizica. Justitia penala trebuie sa fie conforma cu constiinta sociala si face apel la responsabilitatea morala a fiecaruia. In consecinta, trebuie abandonat sistemul retributiv al represiunii clasice si redat delincventului sensul responsabilitatii sale. Aceasta responsabilitate este punctul de sosire, scopul condamnarii si nu punctul de plecare al acesteia.
Masurile aplicate delincventilor trebuie sa tinda la resocializarea lor, si trebuie sa fie, atat cat este posibil, unitare in scopul lor, dar variate in forma pentru a permite judecatorului sa aleaga in fiecare caz particular pe cea mai buna (principiul individualizarii). Aceasta doctrina marcheaza o ostilitate de principiu fata de pedeapsa cu moartea si o reticenta marcata in privinta privarii de libertate care antreneaza dezadaptarea.
Dreptul penal nu este nici singurul, nici cel mai bun mijloc de lupta impotriva criminalitatii.
In practica, aceste principii au dus la grija pentru alegerea si aplicarea masurii apararii sociale care sa asigure resocializarea criminalului.
Astfel, executarea pedepsei este integrata in judecata si da loc unei supravegheri de catre un judecator care va putea modifica decizia initiala.
Reticenta fata de incarcerare conduce la reducerea detentiei provizorii si imaginarea alternativelor (substitutelor): munca in interes general, privarea de drepturi, zilele amenda.
Intrebarea III
Puteti propune si alte substitute la incarcerare? Care credeti ca sunt mai eficace?
Sunt numerosi penalisti care inteleg sa nu sacrifice ideile de intimidare si de retributie si care se impotrivesc ideii scolii apararii sociale de periculozitate legata de conditii bio-psiho-social-culturale. Nu numai in Europa, ci si in America de Nord exista un punct de vedere in favoarea retributiei. Delincventul trebuie, cu indreptatire sa fie supus la anumite privatii pentru ca le merita; le merita pentru ca el s-a angajat intr-o conduita rea, care produce sau ameninta sa produca un prejudiciu. Astfel, pedeapsa nu este numai un mijloc de preventie a crimei, ci, de asemenea, un raspuns meritat la actul autorului.
Pentru ce pedepsim? Reprezentantii acestei orientari din dreptul penal, considera ca trebuie sa pedepsim din mai multe ratiuni (motive):
Primul motiv - slabiciunile sistemului de tratament penal, doua la numar.
- Esecul practic al tratamentului propovaduit de sustinatorii apararii sociale. Majoritatea adeptilor apararii sociale recunosc acest esec. Se considera ca trebuie indepartat tratamentul resocializarii realizat in mediu carceral.
O data acceptat esecul tratamentului, singura problema care ramane este de a sti daca acest esec este determinat de insuficienta mijloacelor materiale sau din imposibilitatea de a "trata" omul.
Intrebarea IV:
Care este punctul dv. de vedere in aceasta ultima problema?
A doua slabiciune a ideii de tratament penal o constituie pericolul anumitor principii pe care le ascunde. Ne aflam in fata unei probleme de legalitate. Sunt situatii cand, anumiti detinuti americani au revendicat nu un drept la tratament ci un drept la non-tratament. In consecinta, anumiti juristi au estimat ca idealul reabilitarii este contrar exigentelor constitutionale. S-a scris ca resocializarea unui delincvent este o incalcare a libertatii de a gandi mai periculoasa decat drumul urmat de dreptul penal clasic.
Revendicarea dreptului la pedeapsa clasica, retributiva, este cel mai bun mod de a-l considera responsabil de actele sale.
Al doilea motiv - avantajele sistemului retributivo-intimidator. Acestea sunt considerate a fi trei.
- opinia publica are nevoie de puncte de referinta la moralitate, judecati de valoare, exemple. O decizie penala de condamnare fondata pe ideea de blam, ii da satisfactie. Tocqueville spunea ca pedeapsa se adreseaza societatii mai mult decat delincventului.
Fauconnet scria ca prin pedeapsa juridica, raul moral al crimei este compensat . societatea recapatand incredere in ea insasi. Pedeapsa nu urmareste ispasirea sau satisfacerea unui sentiment de razbunare, ci are un efect de linistire, ea reface tesatura sociala desirata.
conceptia retributiva si intimidatoare este conforma cu rezultatele cele mai recente ale psihologiei. Sentimentul responsabilitatii exista la delincventii care incearca de mai multe ori un sentiment de culpabilitate, uneori patologic, care reclama pedeapsa. Alti delincventi au afirmat existenta liberului arbitru si in acest caz, pedeapsa care sanctioneaza un act liber (mai mult sau mai putin) nu are nici o ratiune de a fi o masura terapeutica si in consecinta, exista toate motivele de a o considera o reactie meritata.
A recunoaste libertatea individului si a admite in consecinta functia retributiva a pedepsei face ca condamnatul sa reflecteze asupra actelor sale si asupra propriului viitor. Astfel, el este adus in situatia de a lua cunostinta de actul sau si, in consecinta poate lua decizia de a nu mai incalca regulile comune.
Intrebarea V:
Ce functie a pedepsei credeti ca este mai eficace. Argumentati. De ce?
Cum pedepsim? Reprezentantii orientarii neoclasice nu exclud orice idee de tratament, insa aceasta nu apare decat cu ocazia alegerii sanctiunii si executarii sale.
Pedeapsa nu trebuie conceputa doar ca suferinta pe care trebuie sa o incerce autorul unei actiuni ilicite. Ea trebuie sa serveasca ameliorarii vinovatului. Responsabilitatea trebuie luata in seama daca vrem ca o masura luata impotriva raufacatorului sa fie o pedeapsa. Trebuie insa tinut seama de faptul ca aplicarea pedepsei nu mai este o problema de responsabilitate, ci de individualizare. Responsabilitatea este fundamentul pedepsei, iar individualizarea este criteriul aplicarii sale. Luarea in seama a subiectivitatii conduce la o relativa apropiere de doctrine apararii sociale. Astfel,
Neoclasicii admit ca daca judecatorii sunt in posesia unui dosar de personalitate, vor putea sa aleaga cea mai buna sanctiune. La fel considera ca nu le este interzis judecatorilor sa tina seama de mobiluri. Opinia lui Carrara, care vedea in infractiune o simpla "entitate juridica" ramane izolata.
Neoclasicii rup legatura dintre pedeapsa si responsabilitate. O infractiune putin grava poate primi o privare de libertate destul de lunga, eventual scurtata printr-o libertate conditionata si, invers, o infractiune relativ grava poate primi o foarte scurta privare de libertate. Vechea proportie intre amploarea delictului si severitatea pedepsei este corectata printr-un numar nedeterminat de factori agravanti sau atenuanti.
Neoclasicii nu repudiaza complet masurile de siguranta, apreciind ca acestea trebuie utilizate cu prudenta. Masura apararii sau sigurantei nu trebuie sa fie considerata ca un panaceu; ea poate fi un substitut, insa nu va putea in toate cazurile, substitui pedeapsa.
Anumiti autori adauga functiei retributive si intimidante a pedepsei o functie de resocializare, cu conditia ca condamnatul sa-si vrea binele. Aceasta exigenta a unei libertati de consimtamant a detinutului la reeducarea sa este prezenta in lucrarea lui Norvel Morris, The future of imprisonment, 1974.
Astfel, dupa o repartizare initiala in inchisoare, detinutul trebuie trimis timp de 4-6 saptamani intr-o alta inchisoare in care va fi supus fara voia sa la diverse activitati. Dupa efectuarea acestui stagiu, el decide daca vrea sa ramana in acest stabiliment de tratament sau prefera intoarcerea in inchisoarea initiala. Refuzul nu antreneaza nici o sanctiune iar acceptarea nici un beneficiu. Acest sistem are un dublu avantaj: inlatura posibilitatea incalcarii dreptului la respect a detinutului si potenteaza sursele sale de reinsertie caci intoarcerea pe calea cea buna nu poate veni decat de la individul insusi.
Dupa anii 1975-1980 s-a dezvoltat o miscare doctrinara care tinde sa restranga aplicarea sistemului penal. De altfel, la inceputul secolului al XX-lea Roux afirma ca mijloacele penale nu sunt nici singurele nici cele mai bune pe care le are societatea pentru a se apara (proteja).
Aceasta orientare are numeroase cauze:
multiplicarea la extrem a incriminarilor penale - (in dreptul francez 8.000)
inaplicarea sau chiar inaplicabilitatea unei bune parti a acestui ansamblu (tot in Franta 98% din pronuntari se refera la 400 de infractiuni)
convingerea ca se poate apara societatea la fel de bine prin procedee mai putin dure ca acelea ale dreptului penal (mai ales cand acesta utilizeaza privarea de libertate)
mediul social-politic mai putin favorabil ideilor de disciplina si constrangere
Intrebarea VI
Care considerati ca sunt mijloacele care pot apara societatea, in afara procedeelor dreptului penal?
Miscarea care preconizeaza reculul sistemului penal se inspira din doctrinele criminologice si prezinta doua forme:
1. Suprimarea surselor de interventie penala. Aceasta este una din vechile aspiratii (visuri) ale umanitatii de a suprima sursa insasi a infractiunii, actionand fie asupra individului predelincvent fie asupra mediului.
a) Actiunea asupra mediului. Putem aminti lucrarile unor sociologi care au initiat un vast program de preventie sociala a delincventei juvenile (Shaw si McKey)
De asemenea trebuie amintita doctrina Consiliului Europei cuprinsa in raportul asupra decriminalizarii (1980). Acest raport inventariaza diversele solutii care pot reduce ocaziile de infractiune.
Tehno-preventia. Se poate modifica mediul fizic prin mijloace tehnice si influenta astfel comportamentele regretabile prin micsorarea numarului lor (incuietori mai performante la masini, multiplicarea dispozitivelor electronice in magazine cu vitrine mari, obligatia de a purta casca de protectie de catre motociclisti).
Reorganizarea sociala care sa influenteze frecventa infractiunilor (modificarea raportului barbat - femeie, adulti - copii care sa permita modificarea dimensiunilor violentei intre aceste categorii, reorganizarea comertului en detail in mici buticuri).
b) Dezvoltarea decriminalizarii. Se considera ca o alta modalitate de a reduce numarul infractiunilor este reducerea numarului de interdictii penale. In raportul amintit decriminalizarea e definita ca un ansamblu de procese prin care competenta sistemului penal pentru a aplica sanctiuni ca forma de reactie la o anumita forma de comportament este restransa. Domeniile in care este recomandata: infractiuni sociale si economice, infractiuni rutiere, comportament in materie de morala familiala si sexuala.
Se considera:
ca nu trebuie sa facem apel la dreptul penal decat in ultima instanta, cand se produc actiuni care violeaza grav valorile esentiale.
ca obiectivele fundamentale ale codului penal trebuie sa se realizeze fara a impieta mai mult decat este necesar asupra libertatii indivizilor.
Exista un curent doctrinal favorabil unei reduceri a numarului de incriminari si in S.U.A.
Consiliul Europei a depus mari eforturi in favoarea decriminalizarii. Aportul sau vizeaza aspecte de facto si de jure.
Primul intereseaza (vizeaza) organele si persoanele insarcinate sa aplice dreptul penal: victima se va abtine sa denunte faptul la politie, politia va evita sa intervina in anumite cazuri sau va transfera cazul la alte sisteme sociale, parchetul va omite sa urmareasca, judecatorul va impune o pedeapsa simbolica.
Cat priveste al doilea aspect, de jure, Raportul enumera trei forme:
recunoasterea deplina, juridica si sociala a comportamentului decriminalizat, ceea ce implica recunoasterea ca legitim a unui mod de viata care era inainte contrar legii (decriminalizarea de tip A);
schimbarea opiniei asupra rolului statului intr-un domeniu determinat, statul devine neutru (decriminalizarea de tip B);
comportamentul care nu este complet recunoscut insa pentru care se lasa celor in cauza grija de a face fata situatiei indezirabile daca nu sunt oferite solutii de aplicare in numele sau la initiativa organelor de stat (decriminalizarea de tip C).
Aceste ultime doua forme de decriminalizare impreuna cu cel care opereaza de facto se confunda in parte cu remodelarea sistemului penal (depenalizarea).
In dreptul penal pozitiv exista eforturi ale legislatorilor in domeniul decriminalizarii. De ex. in Germania un mare numar de infractiuni penale a fost transformat in infractiuni administrative: sanctiunea este dictata de o autoritate administrativa, nu apare in cazierul judiciar, iar judecatorul penal nu intervine decat in cazul recursului. In Italia, Legea din 1981 a sustras regimului penal infractiunile pedepsite doar cu o pedeapsa pecuniara.
2. Remodelarea formelor de interventie penala
Schema clasica, in care o infractiune era urmarita de parchet si sanctionata cu o pedeapsa de catre instanta, este contestata de catre cei care sustin reculul sistemului penal. Acestia sugereaza apelul la depenalizare si diversiune.
Depenalizarea cuprinde toate formele de diminuare in sistemul penal, ca trecere de la o infractiune cu statut de crima la cea de delict sau inlocuirea unei pedepse privative de libertate printr-o alternativa la aceasta.
Diversiunea poate fi definita ca abtinerea de a urmari sau oprirea urmaririi penale prin apel la tehnici si procedee extrapenale.
Sunt doua tehnici la moda:
Remodelarea moderata. Multi cer aplicarea mai putin dura a dreptului penal. Aceasta miscare doctrinara se exprima printr-o extrema neincredere fata de privarea de libertate. Aceasta pedeapsa a putut sa apara candva ca o sanctiune umanitara in raport cu pedepsele corporale, pe care, de altfel, le-a inlocuit progresiv. Studiile de psihologie, de economie si sociale au evidentiat inconvenientele privarii de libertate.
Astfel, incarcerarea este privita nu numai din punctul de vedere al ideilor de justitie si umanitate, ci din punct de vedere economic. Din perspectiva economica trebuie redus la minimum sacrificiul impus societatii, sistemului penal, condamnatilor. Costul economic al privarii de libertate nu se limiteaza la construirea si intretinerea inchisorilor.
Inchisoarea constituie, dupa adeptii acestui curent, o sanctiune exceptionala si nu trebuie sa recurgem la ea decat pentru:
a neutraliza un anumit numar de delincventi care pun foarte serios in pericol membrii societatii,
a denunta comportamente pe care societatea le considera reprobabile in cel mai inalt grad pentru ca ele constituie o violare grava a valorilor fundamentale;
ca o masura de constrangere impotriva anumitor delincventi care refuza sa se supuna altor sanctiuni penale.
Reprezentantii acestei orientari propun sa se reduca pedeapsa maxima pentru a face sa apara o egalitate intre delincventi si sa se suprime inchisoarea pe viata.
De asemenea se militeaza pentru crearea unei comisii independente de administrare penitenciara, pentru a lua sau revizui deciziile importante referitoare la conditiile de detentie si de eliberare.
Tendinta de a rari aplicarea privarii de libertate implica sugerarea unor alternative la aceasta.
Inca din secolul al XIX-lea s-a propus munca in interesul general, idee recomandata de un numar mare de autori si asociatii.
In dreptul pozitiv actual panoplia alternantelor s-a diversificat intr-un numar foarte mare. Aceste alternative pot fi clasificate in urmatoarele categorii:
cele care sunt modalitati de executare a incarcerarii ca: semidetentia, arestarile la sfarsit de saptamana (week-end-ul penal), arestul la domiciliu, plasarea in institutii in mediul liber;
masurile care constituie sanctiuni distincte de inchisoare: amenda, zile amenda, sanctiunile restrictive sau privative de drepturi (ex. interdictia de a conduce un vehicul) munca in interesul general;
masuri care evita pronuntarea unei pedepse ca: suspendarea executarii inchisorii si suspendarea pronuntarii pedepsei.
In favoarea alternativelor se poate invoca faptul ca ele genereaza mai putin recidiva decat inchisoarea sau, dupa anumite anchete incarcerarea nu are o eficacitate mai mare decat aceste masuri.
Intrebarea VII
Credeti ca aceste noi sanctiuni se substituie in mod efectiv inchisorii? Ce dificultati putem intalni?
Remodelarea radicala. Mentinerea integrala a sistemului penal, schimbandu-se doar natura sanctiunii, nu a fost pe placul tuturor. Unii au mers mai departe propunand modele mai avansate.
a) Modelul nord-american, a carui idee centrala este medierea intre agresor si victima. In anii `70, miscarea cea mai populara a fost aceea a dejuridicizarii. Americanii foloseau diversiunea care se regaseste in lucrarile Consiliului Europei.
In anii `80 s-au realizat mai multe experimente (150) socio-juridice de mediere in afara contextului penal si judiciar. Community boards (Consiliul comunitar) au inlocuit tribunalele in reglarea conflictelor pe o cale amiabila, in materie de delicte contra proprietatii. Aceasta justitie comunitara, legata de relatiile de vecinatate, se inscrie in linia de actiune a justitiei traditionale din societatile arhaice studiate de antropologi. Sistemul penal clasic se pastreaza pentru infractiunile grave.
b) Modelul italiano-german critica sistemul penal, care nu este egal pentru toti si care nu apara pe toata lumea. Criminologii radicali italieni si germani denunta monopolul statului asupra pedepsei si doresc ca societatea sa faca din preventie si nu represiune, prioritatea sa in materie de politica penala. Unii, (de ex. A. Baralta, profesor la Saarbrucken) sunt contestatari ai ordinii stabilite, considerand ca disparitia dreptului penal nu se va putea face decat atunci cand actuala societate va fi inlocuita de o alta mai buna, ne-burgheza, care ar putea asigura in mod direct, controlul deviatiilor.
c) Modelul olandez este sustinut de L. Hulsman, fost ministru al justitiei, care intr-o carticica Peines Perdues, cerea abolirea organizarii penale si penitenciare. Vrea sa schimbe si vocabularul: nu ar trebui sa se vorbeasca de politica penala, de crime sau delicte, ci de situatii-problema. Critica vizeaza inainte de toate pedeapsa cu inchisoarea, contrara drepturilor omului, simptom al unei societati inegalitare.
Recomanda urmatorul model pentru cazul in care o interventie exterioara ramane:
recursul la un mecanism de tip community board in care cei interesati sunt invitati si ajutati sa gaseasca ei insisi solutia conflictului care-i opune;
in caz de esec, este necesar recursul la o procedura de arbitraj inaintea unui conciliator care propune o solutie celor interesati, solicitandu-le acordul;
in ultima instanta, recursul la solutii legale civile de tip compensator si conciliator.
In esenta Hulsman preconizeaza reglarea conflictelor in afara campului penal traditional.
Intrebarea VIII
Ce avantaje au si ce dificultati intampina aceste modele?
Daca uneori este oportun sa dedramatizam anumite conflicte tratandu-le in afara judecatii beneficiind si de aportul psihologilor si sociologilor, nu putem trece cu vederea anumite puncte slabe. Aceasta doctrina antreneaza urmatoarele reprosuri:
pleaca de la postulatul discutabil, al bunatatii naturale a omului
alternativele pe care le propune sunt inaplicabile cand faptele sunt grave
pot fi periculoase pentru delincventul insusi, privat de garantiile procedurii penale.
Intrebarea IX
Sunt indreptatite aceste reprosuri? Daca nu, din ce cauza?
C. Dezbaterea asupra realizarii (functionarii) justitiei penale
Inca de la inceputul secolului al XX-lea o problema controversata a fost aceea a admiterii responsabilitatii persoanelor juridice.
Astazi, noile probleme care genereaza dezbateri se refera la implicarea sectorului privat in lupta impotriva criminalitatii.
In anul 1987 la Aix-en-Provence s-a organizat un colocviu asupra inchisorilor zise "private" ca solutie la criza penitenciara. Consiliul Europei retine in august 1988 tema privatizarii controlului criminalitatii. Orientarile insa raman prudente.
Intrebarea X:
Dupa parerea dvs. este posibila administrarea privata a executarii pedepselor? Care sunt avantajele si care sunt dezavantajele?
Nota:
Dupa parcurgerea documentului incercati sa va (schitati) formulati propriul punct de vedere la cele 10 intrebari.
La colocviu va trebui sa raspundeti la 2 (doua) din cele 10 intrebari.
Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate
