Raspunderea membrilor organelor de conducere

Raspunderea membrilor organelor de conducere

1. Conditiile raspunderii

1.1. Observatii

Noua lege a preluat conceptia legii anterioare privitoare la raspunderea civila a persoanelor implicate in conducerea, supravegherea si activitatea debitorului, daca au comis una din faptele ilicite enumerate limitativ de lege.

Legea prevede ca:

La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecatorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoana juridica, ajuns in stare de insolventa, sa fie suportata de membrii organelor de supraveghere din cadrul societatii sau de conducere, precum si de orice alta persoana care a cauzat starea de insolventa a debitorului prin una dintre urmatoarele fapte:

a)       au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice in folosul propriu sau in cel al unei alte persoane;

b)       au facut acte de comert in interes personal, sub acoperirea altei persoane juridice;

c)       au dispus, in interes personal, continuarea unei activitati care ducea, in mod vadit, persoana juridica la incetare de plati;

d)       au tinut o contabilitate fictiva, au facut sa dispara unele documente contabile sau nu au tinut contabilitatea in conformitate cu legea ;

e)       au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au marit in mod fictiv pasivul acesteia ;

f)        au folosit mijloace ruinatoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, in scopul intarzierii incetarii de plati

g)       in luna precedenta platilor, au platit sau au dispus sa se plateasca cu preferinta unui creditor, in dauna celorlalti creditori.

Comitetul creditorilor poate cere judecatorului-sindic sa fie autorizat sa introduca actiunea prevazuta la alin. 1, daca administratorul judiciar sau lichidatorul a omis sa indice, in raportul sau asupra cauzelor insolventei, persoanele culpabile de starea de insolventa a patrimoniului debitorului persoana juridica, ori daca acesta a omis sa formuleze actiunea prevazuta de alin. 1 si raspunderea persoanelor la care se refera alin. 1 ameninta sa se prescrie.

Aplicarea dispozitiilor alin. 1 nu inlatura aplicarea legii penale pentru faptele care constituie infractiuni.

In caz de pluralitate, raspunderea persoanelor prevazute la alin. 1 este solidara, cu conditia ca aparitia starii de insolventa sa fie contemporana sau anterioara perioadei de timp in care si-au exercitat mandatul sau in care au detinut pozitia care ar fi putut cauza insolventa. Persoanele in cauza se pot apara de solidaritate daca, in organele colegiale de conducere ale persoanei juridice, s-au opus la actele sau la faptele care au cauzat insolventa sau au lipsit de la luarea deciziilor care au cauzat insolventa si au facut sa se consemneze, ulterior luarii deciziei, opozitia lor la aceste decizii.

Raspunderea prevazuta de art. 138 a nascut multe controverse in doctrina si a provocat practici neunitare in activitatea instantelor. Se discuta in esenta cum poate fi incadrata aceasta forma de raspundere in ansamblul formelor de raspundere juridica din care apoi sa se deduca pe cale de consecinta natura juridica a actiunii dupa care se realizeaza tragerea la raspundere, cu toate consecintele practice ale calificarilor care se vor face.

1.2. Titularii cererii de tragere la raspundere

Legea indica pe administrator, pe lichidator si, in conditiile precizate, comitetul creditorilor ca avand calitate procesuala activa sa initieze asemenea procedura de atragere a raspunderii fata de cei care au condus afacerile debitorului pentru ajungerea in stare de insolventa; administratorul si lichidatorul in principal iar comitetul creditorilor in subsidiar cu autorizarea prealabila a judecatorului sindic.

Se pune problema daca din oficiu judecatorul sindic poate initia procedura. S-a observat ca judecatorul prin statutul sau nu poate sa formuleze o cerere si sa o judece. Deci nu este admisibil ca judecatorul sa dispuna din oficiu asupra acestui tip de raspundere[1]; judecatorul trebuie sa fie sesizat de cineva indreptatit si care sa justifice un interes.

Se discuta in teorie si in practica daca administratorul sau lichidatorul porneste actiunea in nume propriu sau in numele debitorului. Felul cum este organizata in prezent procedura insolventei ne indreptateste sa afirmam ca administratorul/lichidatorul actioneaza in nume propriu urmand sarcinile ce le implineste in procedura insolventei. Legea indica cine savarseste actele ce duc la implinirea obiectivelor urmarite de pornirea procedurii insolventei. Or, legea arata ca toate actele de management al averii debitorului, toate operatiile sunt efectuate de specialisti in insolventa sub cenzura de legalitate a judecatorului. Asemenea raspuns directioneaza solutia si in legatura cu posibilitatea administratorului/lichidatorului de a-si delega sarcinile sau de a le efectua prin reprezentanti: actiunea de atragere a raspunderii organelor de conducere nu poate fi delegata sau exercitata prin mandatari.

Comitetul creditorilor trebuie autorizat in prealabil de catre judecatorul sindic ca sa initieze o astfel de actiune; autorizarea presupune o verificare prealabila daca sunt implinite conditiile legale ale pornirii actiunii in subsidiar. Judecatorul va analiza pentru autorizarea comitetului creditorilor doar conditiile de legalitate a initierii actiunii si nu oportunitatea pornirii ei.

1.3. Persoanele raspunzatoare

Textul alin. 1 al art. 138 enumera 3 categorii de persoane carora le sunt aplicabile dispozitiile acestui articol :

- membrii organelor de supraveghere, auditori si cenzori, precum si membrii comitetului de directie cu atributii de supraveghere;

- membrii organelor de conducere;

- orice alta persoana care a cauzat starea de insolventa a debitorului persoana juridica prin una dintre faptele enumerate in alin. 1 lit. a-g.

Din formularea legii deducem ca enumerarea persoanelor raspunzatoare este limitativa si nu exemplificativa urmand doar ca in practica sa se stabileasca acele criterii juridice si de fapt care demonstreaza ca persoana vizata indeplineste conditiile indicate de lege pentru a raspunde cu averea proprie.

Conducatorii de drept sunt cei a caror investire in functia respectiva a avut un caracter statutar fiindu-i facute si formalitatile de publicitate la registrul comertului: administratori, directori, membrii comitetului de administratie, etc. Va raspunde de asemenea orice persoana care exercitat de fapt[3] atributiile conducatorilor de drept, la data pornirii procedurii sau inainte, emitand acte care au angajat unitatea sau savarsind, acte de gestiune . Raspunderea conducatorilor este solidara aplicandu-se dispozitiile art. 42 din codul comercial .

Membrii organelor de supraveghere si control sunt cenzorii sau orice alta persoana prevazuta de lege pentru exercitarea acestor atributii sau care a efectuat astfel de acte.

In categoria altor persoane care au cauzat starea de insolventa se pot cuprinde asociatii[6], actionarii, functionarii comerciali care indeplinesc exigentele legii pentru a fi facuti raspunzatori .

1.4. Natura juridica a raspunderii membrilor organelor de conducere

Stabilirea naturii juridice a raspunderii are interes practic: sub aspectul identificarii elementelor componente, a dovedirii acestora, asupra intinderii acesteia. Spre exemplu in cazul raspunderii contractuale culpa este prezumata ceea ce nu este valabil si in cazul raspunderii delictuale; raspunderea delictuala presupune repararea integrala a prejudiciului, atat pe cel previzibil cat si pe cel imprevizibil, pe cand in raspunderea contractuala se acopera doar prejudiciul previzibil, etc.

S-a spus ca raspunderea membrilor organelor de conducere este fie o raspundere contractuala fie una delictuala, dupa caz. Sursa obligatiei incalcate de catre persoana a carei raspundere se discuta indica natura juridica a raspunderii acestora: persoanele a caror raspundere este atrasa de incalcarea contractului pe baza caruia functioneaza vor raspunde contractual[8]; ceilalti vor raspunde delictual .

Astfel, in raportul dintre administratori si persoana juridica, sunt aplicabile dispozitiile art. 72 din Legea nr. 31/1990 conform carora « obligatiile si raspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozitiile referitoare la mandat si de cele speciale prevazute de aceasta lege ». Mandatul este cuprins in actul constitutiv (art. 5) sau in hotararea adunarii generale si este acceptat prin semnarea in registrul comertului. Acceptand desemnarea, administratorul stabileste un raport juridic contractual de mandat comercial cu persoana juridica.

In alte situatii, mandatul de administrator izvoraste din contractul de munca. Aceeasi sursa o poate avea mandatul directorului executiv sau mandatul cenzorului (art. 144 si art. 159). Continutul mandatului este determinat in primul rand de contract, dar nu numai de acesta. Unele obligatii ale administratorului, directorului sau cenzorului decurg direct din lege, dupa cum rezulta atat din art. 72 ( prevazute de lege ) cat si din art. 73 lit. c. 

Deci, s-a spus, natura raspunderii va fi determinata de sursa obligatiei incalcate sau neindeplinite. In unele cazuri va fi o raspundere civila contractuala, iar in altele va fi o raspundere civila delictuala. In situatia reglementata de alin. 2 al art. 137, indiferent de sursa obligatiei, raspunderea va fi delictuala deoarece fapta constituie infractiune[10].

S-a observat insa ca in cazul raspunderii reglementate de art.138 se are in vedere calitatea functionala ce o are cel raspunzator cu debitorul si nu natura juridica a raporturilor lor; deci abordarile ce califica aceasta raspundere ca fiind contractuala se indeparteaza de prescriptiile legii privind procedura insolventei. Asemenea forma de raspundere se apropie mai mult de raspunderea delictuala[11].

Chiar daca se pot retine foarte multe asemanari cu raspunderea delictuala nu pot fi nesocotite diferentieri semnificative:

- aceasta forma de raspundere nu intervine oricand si oriunde ci numai in derularea procedurii insolventei; ea are menirea sa implineasca scopul pentru care a fost reglementate procedurile de insolventa si faliment;

- titularul demararii cererii de atragere a raspunderii este numai specialistul in insolventa care administreaza averea debitorului pe perioada derularii procedurii;

- raspunderea poate fi atrasa numai in situatia savarsirii unor fapte precis indicate de lege, fapte cauzatoare de prejudiciu si nu in cazul savarsirii vreunei alte fapte pagubitoare;

- prejudiciul specific consta in punerea creditorilor in imposibilitatea de a recupera creantele in conditii normale iar nu in creantele creditorilor;

- aria persoanelor la care este fixata raspunderea este limitata, asa cum prevede legea speciala a insolventei; in cazul raspunderii delictuale orice persoana care provoca o paguba este raspunzatoare;

Sub toate celelalte aspecte, raspunderea reglementata de art. 138 se suprapune peste continutul conceptului de raspundere delictuala[12].

S-ar putea spune ca avem de-a face cu o forma particulara de raspundere delictuala pe care Legea nr. 85/ 2006 o defineste in cadrul indicat de art. 138. Izvorul acestei forme de raspundere este legea insolventei. Nu este o raspundere autonoma ci o forma particulara de manifestare a raspunderii delictuale intr-un domeniu economic, in sfera speciala de manifestare a comerciantilor in caz de insolventa. Elementele ei sunt indicate de lege iar unde legea nu prevede expres se aplica regulile de drept comun, regulile raspunderii civile delictuale.

Deci avem de-a face cu o forma de raspundere legala cu caracter special, pentru un domeniu de interes special ce presupune un cadru procesual limitat la procedura insolventei, instituita sub forma reparatorie, patrimoniala: are ca scop plata unei sume de bani stabilita de judecator pentru repararea unui prejudiciu specific. Prejudiciul este cauzat de frauda debitorului sau a reprezentantilor sai, delicte civile prin manifestarile descrise expres de lege. Reparatia profita ca orice actiune fundamentata pe ideea de frauda tuturor creditorilor, distribuirea reparatiei efectuandu-e de judecator dupa regulile procedurilor de insolventa.

1.5. Elementele raspunderii membrilor organelor de conducere

1.5.1. Fapta

Art. 138 al.1 enumera actiuni ori inactiuni referitoare la bunurile, la creditele debitorului precum si la activitati, operatiuni ori acte ale acestuia care daca sunt savarsite atrag raspunderea celui care le-a faptuit. Enumerarea nu este exemplificativa ci limitativa.. Raspunderea speciala instituita de aceasta lege nu va putea fi antrenata in cazul savarsirii altor fapte decat cele prevazute in art.138.

Raspunderea va putea fi atrasa cu aceeasi amplitudine ca urmare a probarii savarsirii fie a unei singure fapte din cele enumerate fie a mai multora dintre ele. Fapta cauzatoare de prejudiciu trebuie indicata, individualizata in cererea de tragere la raspundere si nu formulata la modul general[13].

Faptele inscrise in art. 138 al.1, ca elemente ale raspunderii, au de regula un caracter ilicit, care nu subzista in cazul intervenirii unor cauze care exclud acest caracter precum cazul fortuit, starea de necesitate, legitima aparare etc[14].

1.5.2. Prejudiciul

Prejudiciul rezulta din starea de insolventa a debitorului fiind cauzat de savarsirea faptelor ce le enumera legea; el deriva din starea de insolventa. Situatia creata prin incapacitatea de plata face, de obicei, sa nu se poata plati integral creantele creditorilor.

Prejudiciul ca element al acestei raspunderi nu consta in pasivul debitorului, reprezentat de creantele indreptate impotriva sa; el se refera la paguba suferita de creditori prin faptul ca declansandu-se procedura insolventei, desocotirea debitorului cu creditorii sai se face concursual iar activele nu pot acoperi pasivul; creditorii nu vor putea acoperi decat in parte creantele lor efect al procedurii declansate din cauza conduitei culpabile a debitorului sau a reprezentantilor sai cu functii de decizie ori de control. Sensul legii este clar : este vorba de prejudiciul creditorilor si nu prejudiciul debitorului. Este posibil ca si debitorul sa aiba un prejudiciu dar acest efect patrimonial nu intra sub incidenta reglementarii art. 138.

Pe cale de consecinta, actiunea de atragere a raspunderii prevazuta de art. 138 trebuie formulata cu privire la toate creantele nascute anterior procedurii precum si cele nascute in derularea acesteia. Ea va profita tuturor creditorilor si nu numai unora dintre ei; este un efect subsidiar si particular al procedurii colective, concursuale si egalitare specific procedurii insolventei.

Catimea prejudiciului si, implicit, intinderea raspunderii a constituit o preocupare atat pentru doctrina[15] cat si pentru jurisprudenta . Legea retine ca aceasta raspundere are in vedere o parte a pasivului debitorului fara sa faca alte precizari; asta in contextul in care se admite unanim ca prejudiciul cauzat prin faptele membrilor organelor de conducere nu se identifica cu pasivul debitorului.

Este de necontestat ca averea debitorilor a suferit un prejudiciu, a carui existenta certa se stabileste prin constatarea de catre judecatorul-sindic nu numai a faptului ca persoana juridica a ajuns in incetare de plati, ci si a imprejurarii ca obligatiile fata de creditori nu pot fi platite integral din averea debitorului. Acest prejudiciu exista atat in cazul procedurii de faliment, cat si in cazul confirmarii unui plan de reorganizare sau de lichidare. Insa este greu de localizat si de precizat intinderea lui.

S-a discutat[17] daca aceasta raspundere are sau nu un caracter subsidiar; daca nu este cazul sa se deruleze intai procedurile de reorganizare ori de lichidare sau amandoua ca sa se constate fara echivoc daca averea debitorului dupa derularea procedurilor in totalitate poate sau nu sa acopere creantele ce alcatuiesc pasivul debitorului; numai in masura in care nu se acopera integral creantele, deci in subsidiar, se poate porni urmarirea in realizarea raspunderii ce o analizam; numai asa se poate indica un prejudiciu cert, suport al raspunderii.

Se observa ca legea insolventei nu conditioneaza pornirea actiunii de stabilire a prejudiciului in forma si dupa metoda indicata mai inainte; nimic nu interzice pornirea si derularea actiunii in timpul procedurii insolventei sau a falimentului. Asta ne indreptateste sa afirmam ca in realizarea scopului urmarit de procedura insolventei asa cum este el indicat in art. 2 se prevad doua cai distincte de acoperire a pasivului: de catre debitor utilizandu-se procedura reorganizarii ori a falimentului si de catre persoanele fizice ce au indeplinit functii de decizie ori de control folosindu-se actiunea indicata de art. 138. Vorbim in acest rationament de doua cai alternative de acoperire a pasivului.

Daca se admite ca actiunea inscrisa in art. 138 este o cale alternativa de acoperire a pasivului debitorului trebuie sa se accepte si ideea ca insuficienta activului debitorului nu este o conditie prealabila pentru stabilirea prejudiciului ca un element esential al retinerii raspunderii persoanelor fizice. Asta pentru ca nu mai este necesar sa se astepte constatarea insuficientei activului la finalizarea activitatilor de lichidare si de distribuire a sumelor. Derularea procedurii insolventei in ambele componente se poate derula in paralel dar nu izolat cu judecarea actiunii speciale prevazuta de art. 138.

Urmand acest rationament trebuie sa se accepte ca nu se pot deduce din lege criterii precise de calculare a prejudiciului. Paguba va fi stabilita de la caz la caz de catre judecator pe baza probelor administrate de catre cei care au calitate procesuala activa in aceasta actiune. Ea nu poate excede insa intinderii pasivului debitorului. In practica se poate accepta ca aceasta paguba sa fie mai mare dar asemenea prejudiciu nu poate recuperat uzand de asemenea procedura speciala.

Deci, independent de cuantumul activului raspunderea fiecaruia dintre conducatori se va limita la prejudiciul dovedit de cei interesati, cauzat cu vinovatie, prin fapta proprie sau fapta comuna. Nu este insa obligatoriu ca intregul prejudiciu cauzat astfel sa fie suportat de conducatori pentru ca legea prevede expres: "judecatorul-sindic poate dispune ca o parte din pasivul persoanei juridice" sa fie platit de membrii organelor de conduce. La stabilirea prejudiciului concret judecatorul trebuie totusi sa urmareasca sa nu incalce alte principii generale de drept precum imbogatirea fara justa cauza, vinovatia sustinuta de culpa,etc.

1.5.4. Vinovatia

Vinovatia este un element necesar al raspunderii ce exprima latura subiectiva a acesteia respectiv atitudinea psihica a celui ce a savarsit fapta ilicita, existenta in acel moment fata de aceasta sau de urmarile ei. Conditia vinovatiei nu este prevazuta de legea speciala dar o deducem din principii; totusi legea face referire la persoanele culpabile de starea de insolventa.

Vinovatia trebuie stabilita si dovedita cata vreme vedem in aceasta forma de raspundere o exprimare particulara a raspunderii delictuale. Simpla existenta a debitelor, a starii de insolventa, a faptei ilicite si a legaturii de cauzalitate, slaba administrare a debitorului nu justifica atragerea imediata a raspunderii. Activitatea in pierdere a debitorului organizata personal sau prin reprezentanti trebuie sa fie realizata cu vinovatie pentru a putea vorbi de raspundere.

Legea prin art. 138 nu instituie o prezumtie de culpa, de vinovatie a paratului[18]. Ea trebuie dovedita iar sarcina probei revine celui ce o afirma. Vinovatia poate fi dedusa din elementele exterioare a comportamentului persoanei a carei raspundere se discuta. Fiind vorba de dovedirea unor fapte, a unor stari de fapt sunt admisibile orice mijloace de proba.

Orice forma de vinovatie poate constitui temei subiectiv pentru atragerea raspunderii. Raspunderea va fi atrasa atat pentru culpa lata, vina cea mai grava cat si pentru culpa levissima, culpa cea mai usoara. Faptuitorul are obligatia de a se comporta ca un bun profesionist, cu diligenta si nivelul de cunostinte necesare, conduita lui fiind apreciata in abstracto. Forma culpei nu influenteaza intinderea raspunderii[19].

1.5.5. Raportul de cauzalitate intre fapta conducatorului si prejudiciu

Sunt raspunzatori pecuniar, in temeiul dispozitiilor art. 138, membrii organelor de conducere,,care au cauzat' ajungerea persoanei juridice in incetare de plati prin una dintre faptele enumerate in continuare. Expresia sugereaza existenta raportului de cauzalitate intre fapta personala si prejudiciul suferit de averea debitorului si consecutiv de creditori, dar totodata si aplicarea textului, chiar si in situatia in care fapta a constituit numai o conditie favorabila pentru realizarea efectului .

Este mai ales cazul faptelor omisive ale cenzorilor, care nu au descoperit, nu au sesizat si nu au actionat pentru remedierea consecintelor faptelor comise de administratori sau de directori . In consecinta, nu sunt aplicabile dispozitiile art. 138 in toate situatiile in care starea de insolventa a fost cauzata de faptele ilicite al unor terte persoane si nu de administrator[22].

1.5.6. Distinctia fata de extinderea procedurii impotriva asociatilor

Actiunea reglementata de dispozitiile art. 138 este diferita de extinderea executarii silite impotriva asociatilor cu raspundere nelimitata reglementata de dispozitiile art. 126 sau impotriva asociatului unic, conform art. 236 al Legii nr. 31/1990.

In aceste cazuri, raspunderea pentru plata obligatiilor sociale izvorate direct din calitatea de asociat al societatii in nume colectiv (art 2 lit. a) si art. 3 alin 2 al Legii nr. 31/1990) sau de asociat comanditat (art. 2 lit. b si art. 3 alin. 2 ), iar judecatorul-sindic procedeaza direct la executarea silita impotriva acestor categorii de asociati, fara a fi obligat sa constate culpa asociatilor si sa pronunte obligarea lor la plata datoriilor sociale.

Aplicarea dispozitiilor art. 126 reprezinta o extindere automata a procedurii, de la averea debitorului la averea persona1a a asociatului raspunzator nelimitat pentru pasivul societatii. Contra acestei masuri a lichidatorului nu este reglementata expres nici o cale de atac. In consecinta, conform dispozitiilor art. 11 alin. 1 lit. g, raportat la art. 25, masura poate fi atacata cu contestatie la judecatorul-sindic.

In situatiile reglementate de art. 138, nu se extinde procedura fata de membrii organelor de conducere, ci se initiaza o procedura diferita de stabilire a raspunderii patrimoniale personale a membrilor organelor de conducere si de obligare a acestor persoane la plata unei plati din pasivul persoanei juridice. Aceasta procedura este aplicabila numai atunci cand debitorul este o persoana juridica si numai contra persoanelor care au savarsit una dintre faptele comisive sau omisive enumerate limitativ de art. lit. a-g.

2. Procedura stabilirii raspunderii

2.1. Investirea judecatorului sindic

Conform art. 138 al. 1, judecatorul-sindic poate fi investit de administratorul judiciar, de lichidator sau de comitetul creditorilor.

In ce priveste comitetul creditorilor, abilitarea legala este conditionata de prealabila autorizare a judecatorului-sindic, iar cererea de acordare a autorizarii este conditionata, la randul acesteia, de cel putin una dintre urmatoarele imprejurari:

- administratorul judiciar sau lichidatorul a omis sa indice, in raportul sau cu privire la cauzele insolventei, persoanele vinovate de starea de insolventa a patrimoniului debitorului persoana juridica;

- administratorul judiciar sau lichidatorul, desi a indicat persoanele vinovate, a omis sa formuleze actiunea prevazuta la alin. 1 al art. 138, si, in aceasta din urma situatie, pentru stabilirea raspunderii acelor persoane amenintate sa se prescrie.

Astfel, judecatorul-sindic nu se poate legal autoinvesti[23] cu stabilirea raspunderii in temeiul art. 138, iar posibilitatea comitetului creditorilor sa fie investit de judecator este subsidiara pentru ca depinde de :

a) omisiunea administratorului judiciar sau a lichidatorului de a indica, in raportul sau, cauzele insolventei si persoanele vinovate pentru starea de insolventa a debitorului persoana juridica ;

b) neintroducerea unei cereri cu acest obiect de catre administratorul judiciar sau lichidator, desi a identificat persoanele vinovate;

c) existenta amenintarii prescrierii dreptului la actiune pentru stabilirea raspunderii persoanelor vinovate.

In doctrina s-a aratat ca este contraindicata formula prealabilei autorizari a comitetului creditorilor de catre judecatorul-sindic, deoarece pronuntandu-se favorabil cererii de autorizare, judecatorul-sindic poate fi recuzabil, existand puternice suspiciuni asupra impartialitatii sale in viitorul imediat, cand se va pronunta asupra aceleiasi cereri

Separat de asta, conform dispozitiilor art. 129 C.proc.civ., judecatorul in tot cursul procesului, conduce desfasurarea acestuia, vegheaza la respectarea dispozitiilor legale si are puterea de a fixa termenele si de a ordona masurile necesare judecarii cererii. De asemenea, el are indatorirea sa faca respectate si sa respecte el insusi principiul contradictorialitatii si celelalte principii ale procesului civil. In toate cazurile, judecatorii hotarasc numai asupra obiectului cererii deduse judecatii[25] si nu sunt indreptatiti prin statutul lor sa porneasca actiuni. Deci, este nelegala si fara efecte juridice autoinvestirea judecatorului-sindic cu aplicarea dispozitiilor art. 138. Rolul sau activ instituit de normele de procedura nu presupune si pornirea unor actiuni sau introducerea din oficiu a unor noi subiecti in procesul aflat in curs de derulare .

2.2. Momentul introducerii actiunii

Introducerea actiunii poate fi studiata intre doua momente de referinta cu implicatii practice: momentul cand actiunea poate fi introdusa cel mai devreme si, respectiv, cel mai tarziu.

Nu poate fi promovata actiunea mai devreme de inceperea procedurii insolventei deoarece aceasta forma de raspundere este legata prin natura sa de regulile insolventei. Cum intre momentul introducerii cererii de constatare a insolventei si cel al pronuntarii hotararii constatatoare nu sunt numiti nici administratorul si nici lichidatorul, subiectii initiatori ai actiunii in raspundere se poate deduce ca nu poate fi promovata actiunea mai devreme de data deschiderii procedurii. Deci aceasta cerere in raspundere poate fi introdusa de indata ce s-a pronuntat hotararea de deschidere a procedurii insolventei.

In consecinta, cererile introductive ale debitorului si ale creditorilor nu pot cuprinde in obiectul lor capete de cerere referitoare la atragerea raspunderii. Daca totusi se formuleaza ele, in aceasta faza, trebuie respinse ca prematur introduse.

Evident ca nu poate introduce astfel de actiuni comitetul creditorilor inainte de se fi constituit si inainte de a fi obtinut autorizarea judecatorului sindic. Din punct de vedere practic este important de observat ca o astfel de actiune poate fi formulata fundamentat abia dupa ce se depune raportul administratorului sau al lichidatorului asupra activitatii debitorului unde trebuie sa se consemneze, intre altele, cauzele insolventei si numele persoanelor carora le este imputabila aparitia starii de insolventa. Dar nimic nu impiedeca pe cei indreptatiti sa porneasca actiune mai devreme, dupa pronuntarea hotararii de declarare a starii de insolventa.

Actiunea poate fi pornita pe toata durata derularii procedurii insolventei pana cel tarziu la momentul inchiderii acesteia. Dupa acest moment formularea actiunii este inadmisibila deoarece intervine atunci cand procedura nu mai este pe rol fiind astfel in afara unei cauze.

In principiu, judecarea actiunii si executarea hotararii trebuie sa se desfasoare practic inainte de inchiderea procedurii insolventei deoarece sumele obtinute prin stabilirea raspunderii au ca destinatie distribuirea catre creditori. Totusi legea nu exclude ci chiar reglementeaza expres in art. 142 al.2 ipoteza realizarii unor acte de executare dupa inchiderea procedurii.[27]

Daca judecare actiunii se face in perioada de observatie, adica cea cuprinsa intre momentul deschiderii procedurii si data confirmarii planului sau, dupa caz, data intrarii in faliment trebuie sa se tina seama de procedura specifica dupa care se stabileste pasivul debitorului (intocmirea tabelelor preliminare a creantelor, contestarea lor, etc); este necesar ca judecatorul care se pronunta in actiunea de raspundere sa se pronunte expres nu numai asupra obligarii paratilor la acoperirea prejudiciului ci sa faca trimitere la cuantumul pasivului, ca echivalent al creantelor impotriva debitorului. Asta inseamna ca pe calea indirecta a actiunii in raspundere judecatorul sindic se poate pronunta anticipat asupra pasivului neurmand procedura comuna a dezbaterii tabelelor preliminare ale creantelor. Hotararea judecatorului sindic va avea autoritate de lucru judecat in procedura ce urmeaza.[28]

2.3. Solutionarea actiunii in raspundere dupa inchiderea procedurii falimentului

Dispozitiile art.142 al.2 care contureaza posibilitatea de a finaliza actiunea in raspundere si dupa inchiderea procedurii falimentului a nascut controverse si a pus in discutie interpretarea de ansamblu a legii nr.85/2006.

Intr-o interpretare mai apropiata de vechea jurisprudenta se poate observa ca promovarea actiunii in raspundere, judecarea acesteia precum si executarea sa se poate realiza numai intre momentul deschiderii procedurii insolventei si data inchiderii acesteia, iar nu ulterior acesteia din urma sau independent de procedura. Cel mult se poate accepta ca dupa inchiderea procedurii poate interveni executarea silita, o activitate administrativa si nu una jurisdictionala. In cazul sesizarii judecatorului-sindic cu rezolvarea unei astfel de actiuni dupa inchiderea procedurii insolventei aceasta trebuie respinsa ca tardiva deoarece inchiderea procedurii echivaleaza cu desesizarea instantei iar angajarea raspunderii se poate face numai in cadrul procedurii.

S-ar putea observa ca atragerea raspunderii constituie o parte integranta a procedurii insolventei care fixeaza cadrul general de derulare a intregii proceduri colective. Procedura raspunderii poate dura mai mult decat procedura propriu-zisa in ipoteza inchiderii acesteia din urma sub conditia ca cererea sa se faca obligatoriu anterior inchiderii. Descarcarea de atributii ar privi doar atributiile aferente procedurii care a fost inchisa in concret iar nu si alte atributii prevazute in cuprinsul legii[29].

Este de observat ca in art. 2 al legii este mentionat scopul general al declansarii procedurilor de insolventa: acoperirea pasivului debitorului aflat in stare de insolventa. Pentru realizarea acestui scop putem spune sustinuti de texte ca legea ofera trei posibilitati procedurale: reorganizarea judiciara, lichidarea prin faliment si atragerea raspunderii persoanelor fizice pentru acoperirea unei parti din pasivul debitorului. Toate trei posibilitatile se integreaza intr-un ansamblu procesual descris ca procedura insolventei. Actiunea in raspundere poate fi inteleasa prin prisma acestei abordari ca o a treia procedura avand acelasi scop colectiv si acelasi scop comun cu celelalte doua proceduri precum si o relativa independenta in ansamblul procedural construit de legea nr. 85/2006. Ramane de vazut daca aceasta perspectiva de abordare ar justifica prin argumente pertinente, sustinute de textele legii, judecarea actiunii in raspundere dupa inchiderea procedurii. Asta, tinand seama ca jurisprudenta data in aplicarea legii nr. 64/1995 a admis uneori si aceasta formula, evident intr-un cu totul alt cadru[30].

Textul art. 142 al. 2 face referire numai la executarea silita a hotararii de atragere a raspunderii persoanelor fizice. Nici un alt text nu ofera solutie problemei pe care ne-o furnizeaza practica. Jurisprudenta de pana acum este contradictorie si needificatoare sub aspectele ce ne intereseaza marginindu-se cel mai adesea sa solutioneze problemele tehnice pe care le-a pus aplicarea legilor de insolventa si faliment in succesiunea lor. Deci solutia nu poate fi obtinuta decat prin interpretare si prin deductii logice.

De asemenea remarcam ca titulari ai actiunii in raspundere sunt administratorul judiciar si lichidatorul. Ei stau in judecata pana la pronuntarea irevocabila a hotararii dar ei nu au atributii in activitatea de executare. Sarcinile lor procesuale tin numai de managementul procedurii. Dupa obtinerea hotararii nu mai au nici o legitimare activa pentru valorificarea titlului executoriu. Ei mai au doar sarcina de a depune executorului tabloul consolidat al creantelor( art. 142 al.2). Executarea o realizeaza creditorii: ei formuleaza cererea de executare, ei au obligatia de a achita taxele de executare.

Deci legea prevede expres ca dupa inchiderea procedurii lichidatorul depune executorului la care creditorii au inceput executarea silita tabloul consolidat al creantelor, necesar acestuia sa faca distribuirea sumelor. Altfel spus lichidatorul efectueaza un act de procedura, prevazut expres de lege, dupa ce judecatorul sindic a dispus inchiderea procedurii insolventei. Daca este admis prin lege efectuarea acestui act de procedura evident ca se poate discuta daca sunt permise si alte acte procedurale, precum pronuntarea unei sentinte in stabilirea raspunderii persoanelor care au avut functii de conducere; astea, dupa inchiderea procedurii insolventei.

S-a sustinut ca nici una din prevederile Legii nr. 85/2006 nu poate fi interpretata in sensul ca judecata si pronuntarea hotararii in temeiul art. 138 nu ar putea interveni si dupa inchiderea procedurii falimentului; ca de vreme ce este permis lichidatorului sa faca un act procedural dupa inchiderea procedurii, cata vreme legea nu interzice, se poate admite ca judecarea actiunii in raspundere sa se efectueze in aceleasi conditii[31].

Din economia legii deducem ca procedura insolventei cu toate componentele sale urmareste un scop unic, cel descris in art. 2 al legii, si presupune aplicarea unitara a normelor, pe cat este posibil de acelasi judecator; prin inchiderea procedurii falimentului judecatorul desemnat sa cenzureze sub aspectul legalitatii actele de gestiune ori de lichidare a averii debitorului, este dezinvestit; judecarea unei proceduri separat de cadrul general de derulare a procedurilor de insolventa n-ar avea nici o justificare legala; acceptarea unei asemenea formule presupune o adaugare la lege.

Situatia creditorului individual

In principiu, oricarui creditor i se permite sa ceara deschiderea procedurii, sa actioneze prin procedura pentru valorificarea creantei sale, inregistrand cererea de participare la proces, contestand masurile administratorului/lichidatorului si atacand hotararile judecatorului-sindic. Totodata, caracterul colectiv al procedurii insolventei fiind de natura, dar nu si de esenta acestei proceduri, este legal obligatorie constituirea comitetului creditorilor ca organ de exercitare a drepturilor si a intereselor colective ale creditorilor.

In ipoteza neconstituirii comitetului creditorilor, fie datorita faptului ca judecatorul-sindic nu l-a desemnat, fie datorita situatiei particulare, a numarului restrans de creditori, procedura isi poate urma cursul si cu un singur creditor care, asemenea asociatului unic al S.R.L, unipersonale, isi va asuma rolul de adunare a creditorilor si de comitet al creditorilor. In aceasta plurala calitate este logic sa aiba si dreptul de a-l investi pe judecatorul-sindic cu cererea pentru aplicarea art. 138[32].

Situatia creditorilor inerti

In situatia in care procedura este colectiva, dar creditorii, cu o singura exceptie, sunt inactivi si nu se intrunesc nici in adunare generala, nici in comitetul creditorilor, unicul creditor activ, care nu detine 30 procente din valoarea totala a creantelor fata de averea creditorilor, ar putea fi legitimat sa exercite prerogativele adunarii creditorilor si ale comitetului creditor; asta numai cu conditia sa faca dovada ca a fost efectiv si procedural convocata adunarea creditorilor de catre administratorul judiciar sau de catre lichidator ori de catre creditorul care detine 30 procente din valoarea creantelor, fara a obtine rezultatul scontat. In acest mod se recunoaste unicului creditor activ dreptul de a sesiza judecatorul-sindic cu cererea prevazuta la art.138[33].

2.6. Termenul de prescriptie a dreptului la actiune

Potrivit art. 139 din Legea 85/2006 actiunea prevazuta la art.139 se prescrie in termen de 3 ani de la data la care a fost cunoscuta persoana care a cauzat aparitia starii de insolventa dar nu mai devreme de doi ani de la data hotararii de deschidere a procedurii. Mentiunea " dar nu mai devreme de doi ani de la dat de deschidere a procedurii" din cuprinsul textului de lege este in masura sa conduca la interpretarea in sensul ca, in fapt, termenul de prescriptie ar fi putut sa inceapa, chiar sa se implineasca mai inainte de deschiderea procedurii si pentru o astfel de eventualitate legiuitorul a urmarit ca implinirea termenului de prescriptie sa fie prorogata timp de doi ani de la deschiderea procedurii.

Or, este unanim acceptat ca actiunea reglementata la art.138 al Legii nr.85/2005 se introduce numai dupa deschiderea procedurii[34].

Dreptul subiectiv al creditorilor sociali nu se poate naste anterior deschiderii procedurii, deoarece societatea debitoare nu se afla in situatia -premisa "debitor ajuns in stare de insolventa"- iar in aceasta perioada prefalimentara actiunea pentru stabilirea raspunderii administratorilor apartine societatii conform dispozitiilor art.73 si 155 din Legea nr.31/1990[35]. Chiar daca creditorii sociali au recunoscut faptele administratorilor anterior deschiderii procedurii, ei nu pot actiona pe temeiul art. decat dupa deschiderea procedurii si inainte de inchiderea acesteia.

Momentul inceperii curgerii termenului de prescriptie coincide cu momentul nasterii dreptului la actiune (art. 8 al Decretului nr. 167/1958[36]). Totusi, art. 138 introduce o derogare: prescriptia cu o durata de 3 ani curge de la data cunoasterii persoanei care a cauzat insolventa ( art.

Asadar, dreptul la actiune se poate naste anterior deschiderii procedurii si,,actiunea se prescrie' intr-un termen de 3 ani calculat de la data cunoasterii persoanei raspunzatoare, dar cu toate acestea, curgerea termenului de prescriptie nu poate fi conceputa anterior deschiderii procedurii datorita dispozitiilor legale citate mai sus in favoarea creditorilor sociali.

Data cunoasterii raportului este momentul initial a1 curgerii termenului de prescriptie de 3 ani deoarece in acest document se consemneaza, intre altele, cauzele ajungerii la starea de insolventa si persoanele care au cauzat asemenea stare. Pe langa momentul subiectiv al cunoasterii persoanei, textul art. prevede si un al doilea moment, de natura obiectiva:,,sau trebuia cunoscuta persoana care a cauzat aparitia starii de insolventa'. Acest moment coincide, in ultima instanta, cu data cunoasterii raportului administratorului judiciar/ lichidatorului.

Este posibil totusi ca persoane care vor avea calitatea de administrator sau lichidator dupa deschiderea procedurii sa ajunga sa cunoasca persoanele raspunzatoare anterior acestui moment, in functie de diferite imprejurari. O asemenea imprejurare nu va avea insa semnificatie juridica deoarece aceste persoane nu aveau in acel moment calitatea procesuala activa de a porni actiunea in raspundere.

Actiunea se prescrie in trei ani "dar nu mai devreme de doi ani' calculata de la data hotararii de deschidere a procedurii. Aceasta mentiune ar fi putut avea semnificatie in ipoteza in care titulari ai cererii de tragere la raspundere ar fi fost creditorii. In acest caz creditorii ar fi putut cunoaste persoanele raspunzatoare chiar si inainte de deschiderea procedurii. Dar noua lege a insolventei nu a mai preluat formularile legii nr. 64/1995 in legatura cu dreptul creditorilor de a porni o astfel de actiune chiar daca proiectul legii nr. 85/2006 a avut-o in vedere. Astfel s-a ajuns ca textul art. 139 al legii procedurii insolventei sa fie preluat asa cum a fost consemnat in proiect iar creditorii sa fie inlaturati dintre persoanele care pot initia actiunea in raspundere. Din perspectiva acestui scurt istoric mentiunea ca actiunea se prescrie in trei ani "dar nu mai devreme de doi ani' calculata de la data hotararii de deschidere a procedurii reprezinta o necorelare de texte aparuta in cursul adoptarii legii .

Asadar formularea legii ramane: indiferent de momentul initial, care, in aparenta, s-ar putea situa si anterior deschiderii procedurii, implinirea duratei termenului de prescriptie de 3 ani nu se poate produce,,mai devreme de 2 ani de la data deschiderii procedurii'. Asta cu atat mai mult cu cat actiunea reglementata la art. 138 nu poate fi izolata de procedura insolventei, pentru a fi exercitata ulterior, in procedura de drept comun.

In cazul in care o procedura a fost deschisa sub imperiul legii vechi, respectiv a Legii nr. 64/1995 iar derularea ei continua sub regimul legii noi se pune problema analizei prescriptiei extinctive a dreptului material la actiune de atragere a raspunderii in functie de momentul formularii acesteia sub imperiul legii vechi sau a celei noi.

Este de mentionat ca Legea nr. 64/1995 nu cuprindea reglementari speciale in legatura cu prescriptia extinctiva si facea trimitere la normele de drept comun. Deci actiunile incepute sub regimul legii vechi erau supuse sub aspectul prescrierii lor regimului comun, general de prescriptie.

In acest cadru actiunea in raspundere inceputa de creditori este mentinuta pe rol chiar daca sub regimul legii noi creditorii nu mai aveau calitate procesuala activa. Concluzia se impune deoarece legea noua nu retroactiveaza, insa sub aspect procesual actiunea pornita urmeaza regulile procedurale impuse de legea noua care sunt de imediata aplicare. Noua lege impune insa si reguli speciale de prescriptie pe care legea veche nu le-a avut, respectiv cele inscrise in art. 139. Vor fi ele aplicabile si pentru creditori sau actiunea pornita de acestia va fi supusa in continuare reglementarii dreptului comun in materie de prescriptie asa cum prevedea Legea nr. 64/1005 ? S-a observat ca normele de prescriptie au caracter procesual si sunt de imediata aplicare si, prin urmare, regulile inscrise in art. 139 vor guverna si actiunea pornita sub regimul legii vechi[38].

De altfel doctrina a retinut ca problematica aplicarii normelor de prescriptie in succesiunea lor vizeaza constituirea unei situatii juridice prin prelungirea unei stari de fapt continue[39]. Pornind de la aceasta premisa s-a observat ca termenele de prescriptie incepute sub legea veche si inca neimplinite la data cand a fost abrogata depind de legea noua, in temeiul actiunii ei imediate, fie ca le scurteaza, fie ca le prelungeste. In consecinta, s-a spus, termenele care au fost reduse de legea noua sunt socotite ca incep sa curga din momentul intrarii sale in vigoare; prin exceptie, termenele vechi raman mai departe aplicabile, daca se implinesc mai inainte sau odata cu cele stabilite de legea noua. Prelungirea unor termene se aplica si prescriptiei incepute sub legea veche, dar adaugandu-se in calcul si timpul scurs pana la intrarea in vigoare a legii noi .