Virusurile transmise de flebotomi

Virusurile transmise de flebotomi

Virusurile transmise de catre flebotomi apartin grupului Bunyavirus (Phleboviruses). Pe glob, le sunt asociate acestora circa 45 de virusuri. Unele dintre Phlebovirusuri sunt transmise si de catre tantari (febra Rift Valley iar altele sunt transmise de catre capuse). Febrele identificate in Europa includ virusurile: Arbia, Corfu, Napoli, Radi, Sicilian si Toscana. Virusul Arbia a fost izolat din flebotomi in Italia, iar virusul Corfu din Phlebotomus major in Insula Corfu, Grecia. Nici unul dintre aceste virusuri nu pare sa fie de importanta publica pentru sanatatea umana.

Virusurile Neapole si Sicilian sunt responsabile in mare masura pentru bolile cunoscute sub denumirea de "febra pappataci" sau febra flebotomilor. Ambele au fost izolate de catre Sabin in timpul celui de al II-lea Razboi Mondial, se stie ca erau comune pentru sudul Europei si Balcani, pentru estul Mediteranean inclusiv Cipru si de-a lungul coastelor Marii Negre pana spre Irak, Iran, Pakistan, Afganistan si India. Cele doua infectii se suprapun frecvent. Ele au cauzat un mare numar de imbolnaviri la nivelul armatelor beligerante din zonele endemice. Dupa razboi, datorita aplicarii DDT pentru controlul vectorilor malariei, virusurile Sicilian si Neapole au disparut (Nicoletti et al, 1997).

Incidenta acestor doua virusuri ramane totusi ridicata in majoritatea arealelor endemice. Cercetarile desfasurate pe litoralul Adriatic Croatia au aratat ca 23% din probele examinate sunt pozitive pentru virusul Neapole (Borcic & Punda, 1987). Analize facute in Grecia in 1981-1988 au evidentiat anticorpi pentru virusul Neapole in 16,7% si pentru cel Sicilian in 2% din cazuri. In Cipru, s-a constatat o prevalenta ridicata a anticorpilor, cu rate de 57% si respectiv 32% pentru virusurile Neapole si Sicilian, fapt ce ilustreaza ca febrele de flebotomi pot reprezenta o problema de sanatate publica in aceste tari (Eitrem et al, 1991). Prevalenta ramane ridicata in majoritatea tarilor endemice. Importul febrelor de flebotomi prin intermediul turistilor sau al soldatilor ce se reintorc din zonele endemice constituie o problema in expansiune. Eitem et al (1991a) arata ca probele de ser de la un grup de 95 de turisti numai 20% din numarul real de infectii cu febre de flebotomi au fost corect diagnosticate de catre medici.

Virusul Toscana a fost izolat din Phlebotomus perniciosus in Toscana, Italia in 1971 (Nicoletti et al, 1996). El a fost asociat cu o boala neurologica acuta iar cazuri clinice de meningite aseptice sau meningo-encefalite cauzate de catre virusul Toscana sunt observate anual in Italia centrala in timpul verii. Din anticorpii colectati de la 479 de oameni normali din Cipru 20% au fost testati pozitiv pentru virusul Toscana (Eitem et al, 1991a). Meningita acuta este cea mai frecventa dintre infectiile sistemului nervos central in Toscana, Italia (Valassina et al., 2000). Braito et al. (1998) raporteaza ca, in Siena, virusul este responsabil pentru cel putin 80% din infectiile virale acute ale SNC la copii in timpul verii. Semnele clinice si simptomele oscileaza intre meningite aseptice si meningoencefalite.

Virusul Toscana a fost raportat si in Portugalia, Cipru si Spania. Vectorul cel mai comun in Italia este Phlebotomus perniciosus.

Virusul Radi, un Vesiculovirus, a fost izolat din Phlebotomus perfilewi in Italia, dar nu a fost asociat cu boli umane.

In concluzie, febrele de flebotomi pot fi cauza a sute si mii de infectii anuale in sudul Europei; dar numai un procent moderat din aceste cazuri umane dau nastere unor boli clinice si, de aceea, nu sunt diagnosticate sau raportate. Este posibil ca numarul de cazuri de imbolnavire cu acest virus sa fie mai mare decat cel prezentat in raportari.

Virusurile transmise de ceratopogonide

Bluetongue este o maladie infectioasa, virulenta, inoculabila, ce afecteaza numeroase specii de rumegatoare in special ovinele. Este un virus din familia Reoviridae, genul Orbivirus, transmis de catre o insecta hematofaga din genul Culicoides. Este caracterizata pe plan clinic printr-o stomatita ulceroasa si de localizari podale, musculare, pulmonare sau digestive mai mult sau mai putin constante.

Istoric: Prima descriere detaliata se datoreaza lui Spreull (1905, Africa de Sud. In 1943, Dutoit pune in evidenta rolul lui Culicoides imicola, iar in 1948, Neitz pune in evidenta mai multe serotipuri virale.

Repartitia: Pana in prezent boala a fost descrisa pe toate continentele intre latitudinile 40°-50° Nord si 20°-30° Sud.

Modul epidemiologic (sporadic, enzootic sau epizootic) este conditionat de catre biologia vectorului care este variabila in functie de conditiile climatice (Lefevre, 1988). In Africa, boala era recunoscuta ca enzootica la sud de Sahara, tarile din Magreb prezentand procentaje scazute de animale infectate. In Europa, febra catarala a avut mai multe episoade: Spania si Portugalia intre 1957 si 1960 - serotipul 10; Cipru, 1977; Grecia, 1980 - serotipul 4, Italia, Franta.

Virologie: Nu toate tulpinile virusului au aceiasi putere patogena. Virusul este destul de rezistent in special la frig si la solventii lipidelor si este inrudit cu virusurile pestei ecvine si altele (Eubenangee, Palyam, Changuinola, Corriparta, Kemerovo, Warrego, Wallal, Encefalita ecvina . ).

Persistenta virusului in sange poate dura 30 de zile la oi si 100 de zile la bovine. Au fost izolate peste 50 de virusuri diferite din speciile de culicoide (Bunyaviridae, Reoviridae, Rhabdoviridae).