Obiectivele Uniunii Europene si implicatiile globalizarii economice asupra pietei fortei de munca

Obiectivele Uniunii Europene si implicatiile globalizarii economice asupra pietei fortei de munca

Bilantul" trecutului comunitar al tarilor europene arata ca procesul integrarii nu a fost deloc usor. Dupa zeci de ani de demersuri legislative si acorduri la nivelul statelor membre, inca nu se poate spune ca este suficient sistemul institutional creat. Scopul uniunii statelor europene nu consta doar in libertatea de miscare a oamenilor, bunurilor, serviciilor si capitalului. Obiectivul fundamental il reprezinta cresterea bunastarii oamenilor care muncesc in interiorul Uniunii. Tratatul de la Maastricht din 1992 prevede prin dispozitii distincte (art. 137) ca, in vederea realizarii obiectivelor stabilite, Comunitatea trebuie sa sprijine activitatile statelor membre in urmatoarele domenii: ameliorarea mediului de munca pentru protejarea sanatatii si securitatii lucratorilor; conditii de lucru; securitate sociala si protectie sociala a lucratorilor; protectia lucratorilor in cazul rezilierii contractului de munca; informare si consultare a lucratorilor; reprezentare si aparare colectiva a intereselor lucratorilor si ale patronilor; conditii de angajare pentru membrii statelor terte care isi au resedinta, in mod legal, pe teritoriul comunitar; integrarea persoanelor excluse de pe piata muncii; egalitatea intre barbati si femei cu privire la sansele pe piata muncii si a tratamentului la locul de munca; combaterea excluziunii sociale; modernizarea sistemelor de protectie sociala.

De-a lungul anilor, in baza recomandarilor sau rezolutiilor Consiliului, respectiv Comisiei Europene, statele membre au adoptat numeroase masuri de armonizare a legislatiilor si politicilor sociale. Ca urmare a modificarilor aduse prin Tratatul de la Maastricht, a fost nevoie sa se acorde o atentie mai mare si problemelor educatiei, formarii profesionale  si tineretului. Obiectivele Comunitatii s-au focalizat, in primul rand, pe dezvoltarea unei educatii de calitate, incurajand cooperarea dintre statele membre si sprijinul reciproc. In acest scop, actiunea Comunitatii a avut in vedere: dezvoltarea dimensiunii europene in educatie, in special prin insusirea si difuzarea limbilor statelor membre; favorizarea mobilitatii studentilor si profesorilor, inclusiv incurajarea recunoasterii academice a diplomelor si a perioadelor de studii; promovarea cooperarii intre institutiile de invatamant; dezvoltarea schimbului de informatii si de experienta privind problemele comune sistemelor de educatie ale statelor membre.

Pentru a veni in sprijinul actiunii statelor europene membre, s-a creat si o politica de formare profesionala. In 1994, Consiliul a adoptat Decizia nr. 94/819 din decembrie, prin care s-a stabilit un program concret de actiune pentru implementarea unei politici de formare - Programul "Leonardo da Vinci" -, capabil sa permita cooperarea intre tarile membre, dar si cu tarile terte sau cu organizatiile internationale. In mod concret, programul comunitar de formare profesionala continua a adultilor urmareste: facilitarea adaptarii la mutatiile industriale, in special prin formarea si reconversia profesionala; ameliorarea formarii profesionale initiale si formarea continua in scopul de a facilita insertia si reinsertia profesionala pe piata muncii; facilitarea accesului la formarea profesionala si favorizarea mobilitatii formatorilor si a persoanelor in formare, in special a tinerilor; stimularea cooperarii in materie de formare intre institutiile de invatamant sau de formare profesionala si intreprinderi; dezvoltarea schimbului de informatii si de experienta privind chestiunile comune sistemelor de formare ale statelor membre.

Scopul lansarii acestor actiuni de cooperare a statelor membre, la inceputul deceniului noua al secolului trecut, il reprezinta utilizarea fortei de munca in regim de urgenta, intrucat cele 18 milioane de someri, reprezentand 10,8% din populatia activa, exercitau presiune asupra sistemelor de protectie sociala. 5% din somerii Uniunii Europene nu aveau un loc de munca de mai bine de un an, iar 20% erau tineri. Daca la acest tablou se mai adauga si faptul ca mai mult de jumatate din populatia cuprinsa intre 25 si 64 de ani nu poseda o calificare si ca 45% dintre tineri nu-si aveau terminate studiile liceale, atunci devine usor de inteles situarea politicii de formare si ocupare a fortei de munca in centrul atentiei guvernelor europene.

Desi un plan de actiune a fost aprobat in 1994 la Essen, abia in 1997, in cadrul semnarii Tratatului de la Amsterdam, a fost introdus un intreg capitol referitor la ocuparea fortei de munca. Pentru prima data, politica de ocupare a fortei de munca a fost declarata ca o sarcina europeana comuna. In esenta, liniile directoare trasate vizau ameliorarea capacitatii de insertie profesionala, dezvoltarea spiritului antreprenorial, incurajarea capacitatii de adaptare la realitatile contemporane a intreprinderilor si a angajatilor si asigurarea egalitatii de sanse intre barbati si femei.

Procesul de coordonare a actiunilor privitoare la ocuparea fortei de munca in cadrul Uniunii a fost lansat de catre Consiliul Europei la Luxemburg, in noiembrie 1997, la "Job Summit". In functie de prioritatile identificate, strategia a fost structurata pe patru piloni, fiecare reprezentand cate un domeniu de actiune, a carui dezvoltare putea contribui la o mai buna ocupare a fortei de munca la nivel comunitar: Angajabilitatea, Antreprenoriatul, Adaptabilitatea, Asigurarea de sanse egale.

Pentru a se asigura coordonarea la nivel european a strategiei, anual a fost necesara parcurgerea anumitor etape privind stabilirea unor "Directii in ocuparea fortei de munca", document elaborat pe baza propunerii Comisiei Europene, care mai apoi a fost discutat si aprobat de catre Consiliul European, si elaborarea de catre fiecare stat membru in parte a "Planurilor Nationale de Actiune", planuri care descriau modul de aplicare a directiilor de ocuparea fortei de munca si a recomandarilor specifice fiecarei tari. Comisia si Consiliul examinau impreuna aceste planuri si elaborau un "Raport comun asupra ocuparii fortei de munca". In urma analizarii acestui raport se elaborau noile directii si recomandari pentru anul urmator.

Metoda pe baza careia se desfasura acest proces de coordonare a politicilor de ocupare a fortei de munca a fost cunoscuta ca "metoda deschisa de coordonare". Principiile ce sustineau aceasta metoda au ramas in continuare valabile:

Principiul subsidiaritatii: stabilirea / impartirea responsabilitatilor intre nivelul comunitar si cel national prin stabilirea obiectivelor la nivel comunitar si responsabilizarea statelor membre in privinta masurilor de actiune adoptate, pentru realizarea acestora la nivel national;

Principiul convergentei: urmarirea obiectivelor comune prin actiuni corelate;

Managementul pe baza de obiective: monitorizarea si evaluarea progresului prin stabilirea de indicatori comuni pentru toate statele membre;

Monitorizarea pe tara: elaborarea de rapoarte ce inregistreaza progresul si identifica posibilele "bune practici" la nivelul statelor membre;

Abordarea integrata: extinderea directiilor politicilor pietei muncii in sfera altor politici (sociale, educationale, antreprenoriale, regionale si de impozitare).

Lansarea in 1997 a strategiei europene de ocupare a fortei de munca a avut in vedere ca in urmatorii cinci ani sa se inregistreze progrese simtitoare in combaterea somajului. Pentru a se realiza acest scop, strategia a fost evaluata prima data in anul 2000, pentru ca mai apoi, in anul 2002 sa se realizeze o evaluare de impact. Rezultatele acestor evaluari au aratat progrese in directia crearii unui cadru integrat al politicilor nationale, cresterea transparentei politicilor de ocupare si a numarului de factori implicati, atat la nivel comunitar, cat si la nivelul statelor membre. De asemenea, au fost identificate si aspecte sensibile ale politicii de ocupare a fortei de munca si au fost trasate prioritatile perioadei urmatoare.

Anul 2000 a reprezentat un moment semnificativ in istoria comuna a statelor membre. Pentru prima data, in cadrul Consiliului European de la Lisabona, Uniunea a definit o ampla strategie pentru dezvoltarea de perspectiva a economiei, ocuparii depline, coeziunii sociale si cunoasterii la nivel european. La Summitul de la Lisabona , din martie 2000, Comisia Europeana concluziona, pe baza analizelor economice si sociale asupra Uniunii Europene, ca s-au facut progrese considerabile, motiv pentru care s-a stabilit un nou obiectiv in agenda: imbunatatirea angajarii si cresterea calitatii muncii. Acest obiectiv se urmarea a fi realizat pe mai multe directii: prin crearea de locuri de munca inalt calitative cu obiectivul cresterii ratei ocuparii fortei de munca pana la 70% in anul 2010, iar al femeilor la mai mult de 60%; prin anticiparea problemelor si adaptarea permanenta la schimbare a fortei de munca la noul mediu de munca; prin exploatarea oportunitatilor economiei bazate pe cunoastere; prin promovarea mobilitatii geografice (libera circulatie a persoanelor).

Atingerea acestor deziderate implica o monitorizare continua a aplicarii regulilor comunitatii, examinarea nevoilor sociale specifice si dezvoltarea mecanismelor de suport si facilitare. In urma procesului de la Lisabona, Uniunea a adoptat in 2001 o strategie comuna de implicare sociala. Consiliul European de la Stockholm, din martie 2001, a adaugat doua obiective intermediare si unul aditional: rata ocuparii fortei de munca trebuie sa creasca per total la 67%, pana in anul 2005 (57% pentru femei), si 50% pentru varstnici, pana in anul 2010. In martie 2002, Consiliul European de la Barcelona a confirmat faptul ca ocuparea totala a fortei de munca este obiectivul principal al Uniunii Europene si a facut un apel pentru continuarea aplicarii strategiei de ocupare a fortei de munca pentru intarirea pozitiei strategiei de la Lisabona intr-o Uniune Europeana largita.

A doua generatie a planurilor de actiune care au fost intocmite in 2003 de statele membre evidentiaza caracterul multidimensional al excluderii sociale si necesitatea combaterii acesteia prin intermediul unei game ample de masuri in vederea sprijinirii reciproce a strategiilor economice, de ocupare si social-politice. In 2003, strategia europeana de ocupare a fost revizuita cu scopul de a veni in intampinarea obiectivelor formulate la Lisabona in contextul unei Europe largite. Actiunile politice adoptate vizau, de data aceasta, nu numai sprijinirea eforturilor statelor membre in procesul de reforma a pietelor muncii, obtinerea ocuparii depline si sporirea calitatii si productivitatii muncii, cat mai ales inlaturarea disparitilor sociale. Reprezentantii Uniunii au ajuns la concluzia ca succesul implementarii strategiei europene de ocupare depinde de angajamentul statelor membre, in sensul sprijinirii persoanelor ocupate si intreprinderilor in adaptabilitatea acestora, al crearii stimulentelor in vederea participarii la viata activa, al investitiei in capitalul uman si al imbunatatirii guvernarii. .

In opinia comisarilor europeni, masurile de sporire a gradului de implicare sociala pot contribui substantial la inlaturarea dezechilibrelor in accesul la piata de formare, dar si la ridicarea potentialului de dezvoltare economica.

Odata cu extinderea Uniunii Europene prin admiterea celor zece noi state, in mai 2004, si a Romaniei si Bulgariei in 2007, evident, astfel de obiective nu reprezinta doar noi puncte pe agenda noilor state membre, ci si criterii de performanta pentru comunitatea europeana. Aceasta extindere a facut ca Uniunea sa se confrunte cu noi provocari. Indicatorii inregistrati insa in ultimii ani in tarile membre ale Uniunii subliniaza incetinirea cresterii economice si o crestere nesatisfacatoare a produsului intern brut (sub nivelul prevazut in rapoarte), ceea ce a amanat relansarea economica prevazuta pentru anul 2004. Desi s-a prevazut o crestere a ocuparii fortei de munca de 0,6% in 2004, slabirea economica inregistrata in Uniunea Europeana a condus la o stagnare a gradului de ocupare

. Noua strategie de ocupare a fortei de munca propusa de Comisia Europeana vizeaza linii directoare mai simple si efective pentru calendarul stabilit pana in 2010, capabile sa sustina coordonarea proceselor de ajustare a pietei muncii europene, in conditiile in care: creste gradul de implicare a femeilor pe piata muncii; creste nivelul competentelor (educatiei) si participarii tinerilor; creste utilizarea noilor forme contractuale de munca pe termen determinat si part-time.