POSIBILITATILE OAMENILOR PENTRU DEZVOLTAREA ABILITATILOR DE COMUNICARE SI CONTROLUL COMUNICARII

1. Posibilitatile oamenilor pentru dezvoltarea abilitatilor de comunicare

Omul a cautat necontenit 'sa-si amelioreze capacitatea de a recepta si de a asimila informatia; a dorit si a facut ce i-a stat in putinta pentru a diversifica mijloacele de transmitere a informatiilor, de a se face mai bine si mai repede inteles'[1]. Deci, oamenii nu raman in acelasi stadiu al capacitatii si competentei de a comunica; ei isi modifica posibilitatile de la o etapa la alta a vietii, dar si in functie de statusul, rolurile si functiile pe care le indeplinesc succesiv de-a lungul vietii.

Capacitatea si competenta de a comunica a oamenilor sunt dezvoltate atat sistematic, prin intermediul familiei, scolii si a altor forme de pregatire institutionalizate (cursuri, armata, de exemplu), cat si nesistematic, prin grupurile de prieteni, colectivul de munca si chiar accidental in cazul unor situatii inedite. Practic, se poate spune ca omul isi adauga un plus de experienta prin orice fapt comunicational.

Capacitatea si competenta de a comunica pot fi analizate din cel putin doua perspective:

♦trecand prin stadiile maturizarii;

♦in functie de locul si rolul in grup, la locul de munca si in viata publica.

Prima perspectiva ne ofera atat alternative cantitative, cat si calitative, intrucat pune in evidenta acumularile prin educatie si experienta de viata. In cadrul acestei analize este interesant de urmarit evolutia ponderii intre comunicarea verbala (orala si scrisa) si comunicarea nonverbala, precum si modul cum aceste evolutii influenteaza caracteristicile personalitatii.

A doua perspectiva ne ofera repere concludente indeosebi asupra aspectelor calitative ale comunicarii. Sunt relevante analize care privesc:

♦corelatia status, rol, functie - stil de comunicare;

♦ponderile comunicarii nonverbale si verbale in cadrul diverselor stiluri de comunicare;

♦corelatia experinta comunicativa - eficienta comunicativa;

♦corelatia abilitate comunicativa - expresivitate nuantare etc.

Pentru intelegerea posibilitatilor oamenilor de dezvoltare a abilitatilor de comunicare este necesara cunoasterea corelatiei dintre nativ si dobandit in comunicare. In acest sens un rol foarte important il au ereditatea, ca premisa bio-fizica si psihica, mediul care ofera conditiile pe baza carora se construiesc si se restructureaza modelele psihologice si sociale si educatia ce intermediaza modul organizat, constient si dirijat de actiune asupra individului in vederea valorificarii potentialului sau biologic. Desigur, multe dintre deficientele de comunicare au la baza handicapuri fizice sau psihice. Insa, cel mai frecvent, acestea se datoreaza carentelor de ordin educativ si de mediu nefavorabil. In concluzie, capacitatea si competenta de a comunica a oamenilor devine posibila si se dezvolta in mod normal numai daca individul dispune de zestrea nativa corespunzatoare, se afla intr-un mediu adecvat si este integrat in procese socializante specifice. Capacitatea si competenta de a comunica se dobandesc si se dezvolta prin:

♦invatare (componenta comunicationala) si antrenament;

♦copiere, imitare, mai mult sau mai putin spontana, a conduitei comunicationale a unor idoli, persoane cu prestanta si credibilitate etc.;

♦studierea nesistematica a unor lucrari de profil;

♦asimilarea unor maniere comunicationale din lecturi, mass-media, discutii cu membrii grupului s.a.

Insa, dobandirea si dezvoltarea abilitatilor de a comunica nu sunt numai rodul invatarii (acumularea de cunostinte despre comunicare); este nevoie de deprinderi si de priceperea de a le folosi potrivit imprejurarilor, ceea ce presupune capacitati de introspectie si autoanaliza, discernamant in preluarea unor modelele de comportament comunicational si insusirea stiintei de a comunica spontan (autoinvatarea).

Ce inseamna dezvoltarea abilitatilor de a comunica?

Omul, pe tot parcursul existentei sale, acumuleaza cunostinte si experienta care determina si ameliorarea continua a capacitatii si competentei de a comunica.

a) In comunicarea nonverbala:

♦constientizarea si luarea sub control, atat cat este posibil, a elementelor nonverbale innascute;

♦acordarea atentiei corespunzatoare fiecarui cod nonverbal;

♦cresterea atentiei la interpretarea mesajelor nonverbale; fiecare avem un sistem propriu dupa care ii judecam pe ceilalti dar uneori stereotipii pe care ii aplicam in mod automat, nu sunt intotdeauna adevarati;

♦dezvoltarea autocontrolului emotional in comunicare;

♦evitarea de a comunica in stari emotive si frustrante accentuate;

♦exersarea "tacerii" si folosirea ei cu stiinta etc.

b) In comunicarea orala:

♦insusirea unor stiluri de comunicare si registre de exprimare tot mai variate;

♦formarea unui limbaj bogat, nuantat si adecvat statusurilor si rolurilor avute in grup, la locul de munca, in spatiul public;

♦corelarea adecvata a stilurilor de comunicare si registrelor de exprimare cu contextul comunicarii si situatia in care se comunica;

♦dezvoltarea calitatilor necesare pentru a vorbi (vigilenta, placere, claritate, acuratete, expresivitate[2])

♦obtinerea autocontrolului emotional in comunicare;

♦obtinerea autocontrolului asupra acelor aspecte care pot determina aparitia unor bariere in comunicare (egocentrismul, limbutia, secretomania, generalizarea, autobruiajul psihologic etc.);

♦cresterea capacitatii de absorbtie a mesajelor;

♦folosirea cat mai nuantata a elementelor de paralimbaj si de metacomunicare;

♦imbunatatirea calitatilor vocale nonverbale (voce, volum, pronuntie, timbru, viteza etc.[3]);

♦prevenirea si eliminarea (daca este cazul) stereotipiilor si ticurilor verbale;

♦corelarea adecvata a elementelor nonverbale cu cele verbale etc.

c) In comunicarea scrisa:

♦perfectionarea exprimarilor stilistice si acuratetei;

♦folosirea corecta a elementelor de paralimbaj;

♦ordonarea scrisului ca aspect vizual general, ca asezare in pagina, ca idei etc.

Pentru ameliorarea abilitatilor de a comunica omul trebuie sa-si perfectioneze anumite posibilitati fizice si psihice:

♦educarea respiratiei si echilibrul dintre expiratie si inspiratie;

♦dezvoltarea auzului fonematic;

♦dezvoltarea motricitatii generale si a miscarilor fono-articulatorii;

♦educarea personalitatii.

2. Posibilitatile oamenilor de a controla comunicarea. Ameliorarea capacitatii de a asculta

2.1. Definirea ascultarii

Ascultarea, alaturi de vorbire, scriere si citire este o componeta a procesului de comunicare. Daca se doreste insusirea cu succes a comunicarii interpersonale trebuie sa se cultive aptitudinea unei ascultari empatice, intemeiate pe un caracter care sa inspire incredere, sa trezeasca dorinta in celalalt de a se deschide.

Un intelept, exagerand putin, spunea: 'N-am invatat niciodata nimic in timp ce vorbeam'[4]. Nu este suficient sa-ti organizezi temeinic emisia, fie ca este orala, vorbind cu multa convingere si sensibilitate, fie ca este in scris, exprimand clar si concis ideile. Comunicarea umana eficienta depinde in mare masura si de capacitatea de a receptiona informatia. De altfel, sunt numeroase studii care evidentiaza faptul ca oamenii acorda mai mult timp ascultarii decat altor activitati cu profil de comunicare (scris, vorbit, citit). Procentele sunt diferite de la un segment societal la altul, indeosebi in ce priveste 'implicarea in primele doua tipuri de activitate a caror pondere poate scadea pana la zero (analfabetii, dar nu numai)'[5]:

Cele prezentate denota ca ascultarea este tehnica de comunicare cea mai evidenta si cea mai eficace, dar experienta demonstreaza ca, in mod egal ea este si cea mai deficitar utilizata. Daca primele trei activitati se invata ascultarea nu face 'obiectul nici unei pedagogii' desi, dupa cum se poate vedea, este vitala in comunicare, intrucat in viata 'succesul nu vine doar din arta de a vorbi, ci si din aceea de a asculta'[9].

In general, ascultarea este un aspect al comunicarii neglijat sau chiar neluat in considerare, aceasta fiind privita ca o abilitate pasiva in privinta careia sunt putine de facut. Se presupune ca atata timp cat nu sunt deficiente de auz suntem automat capabili sa ascultam si, prin urmare, nu este nevoie sa se mai invete sa se faca acest lucru. Neintelegerea rolului ascultarii in comunicare se datoreaza si confuziei care se face, de cei mai multi, intre 'a auzi' si 'a asculta'. 'Cel ce aude nu este decat un receptor pasiv de semnale sonore, pe cand ascultatorul le traduce si le interpreteaza tragand si un folos personal, pe masura ce integreaza informatiile in structura propriei personalitati'[10]. Nu intamplator ne punem intrebarea: De ce avem doua urechi si o singura gura?[11] Este sansa pe care o are omul de a asculta de doua ori si de a vorbi o singura data. Tot in acest context este semnificativa si expresia: Iti intra pe o ureche si-ti iese pe doua!

Ascultarea este una dintre abilitatile sociale deosebite ale omului; este capacitatea de al asculta pe celalalt, importanta si apreciata, ca atare, intrucat este considerata sinonima cu atentia si respectul pe care i-l acordam interlocutorului, care atunci cand vede ca este ascultat este placut impresionat ca a suscitat atentia, ca ceea ce spune este luat in seama, lucru pentru care se simte important si magulit.

2.2. Nevoia de a asculta

A-ti asculta interlocutorul poate parea un lucru simplu, ascultarea decurgand din insasi procesul comunicarii. Pentru aceasta trebuie sa fii capabil de a recepta corect mesajele, intrucat 'un mesaj care nu este receptionat corect nu este altceva decat un banal zgomot de fond'[12], iar o ascultare necorespunzatoare constituie, adeseori, baza neintelegerilor si chiar a conflictelor interpersonale. Cei mai multi considera ca a asculta inseamna, in primul rand, sa taci. Dar tacerea nu inseamna intotdeauna ascultare; ea poate fi si altceva: interlocutorul este cu gandurile ('capul') in alta parte, se gandeste la raspunsul pe care ar trebui sa-l dea etc.

De ce trebuie sa asculti? Nicki Stanton considera ca oamenii fac acest lucru pentru[13]:

♦incurajarea celorlalti, prin manifestarea interesului, bunavointei si solicitudinii fata de interlocutor, intrucat pozitiile defensive diminuiaza receptivitatea la mesajele altora si induc aceeasi stare si partenerului de dialog;

♦obtinerea intregii informatii, prin acordarea unei atentii sporite care, de obicei, incurajeaza vorbitorul sa continuie discutia si sa furnizeze cat mai multe date;

♦ameliorarea relatiilor cu ceilalti, prin intelegerea si interesul aratat persoanei interlocutorului, care de regula, favorizeaza dorinta acestuia de a se elibera de fapte, idei si sentimente reprimate;

♦rezolvarea problemelor, prin ascultare, intelegerea si acceptarea parerilor personale ale celuilalt cu privire la rezolvarea unor situatii, fara a abandona gandirea, opinia si punctul de vedere personal;

♦o mai buna intelegere a oamenilor, intrucat prin ascultarea cu atentie vom afla cum interlocutorul gandeste, ce simte si care este scopul mesajului sau.

Ca urmare, sustine Nicki Stanton, 'un bun ascultator castiga: informatie, intelegere, receptie (ascultare) reciproca, cooperare'[14] si are un control permanent asupra actului comunicational.

2.3. Cauzele ascultarii insuficiente

Oamenii, de regula, sesizeaza daca sunt ascultati, daca li se acorda atentie, daca li se iau in deradere opiniile si dorintele si, in consecinta, vor intretine sau vor intrerupe comunicarea atunci cand se simt intr-o situatie stanjenitoare. De ce unii oameni nu-i asculta pe ceilalti, de ce au tendinta de a 'taia', de a intrerupe, de a contra pe altii? Stefan Prutianu precizeaza ca ascultarea insuficienta se datoreaza mai multor cauze[15]:

♦egocentrismul determinat de credinta unor oameni ca ce spun ei este mai valoros decat ceea ce spune partenerul de dialog si ca daca detin monopolul conversatiei reprezinta un semn de putere si de inteligenta, un mod de a-l impresiona si de a-l supune pe cel care asculta;

♦supra incarcarea cu mesaje este rezultatul expunerii la mai multe surse de informatii, ceea ce determina dese reorientari si comutari ale atentiei, care obosesc si reduc capacitatea de a percepe;

♦grijile prea multe diminuiaza disponibilitatea de a concentra atentia asupra partenerilor de comunicare;

♦gandirea rapida face posibila diverse forme de deconectare si deviere a atentiei (autobruiajul psihologic);

♦zgomotele si perturbatiile bruiaza si irita, sparg fluenta comunicarii;

♦deficientele auzului pot determina deformarea mesajelor si compromiterea comunicarii;

♦neancrederea in ceilalti, in informatii noi, care adesea nu se confirma, pot genera ganduri ce bruiaza atentia si concentrarea;

♦mentalitatea conform careia ascultarea este o stare pasiva, si nu una activa, nu una profunda si chiar epuizanta mental;

♦perceptia eronata asupra comunicarii umane, datorita careia se scapa din vedere faptul ca mesajul vorbirii nu exista in sine si nu ramane cu vorbitorul.

2.4. Cerinte ale ascultarii active (suportive)

Pentru a fi eficienta, ascultarea trebuie sa fie reala si totala (asa cum mai este denumita ascultarea activa, suportiva). Aceasta constituie cea mai buna maniera pentru a-l determina pe interlocutor sa se simta O.K., adica acceptat ca un partener valabil la dialog, caruia i se acorda atentia maxima.

Ascultarea activa (suportiva) nu este simpla ascultare pasiva, in maniera unui inregistrator ci, dimpotriva, o ascultare dinamica, in timpul careia este analizat, imediat, tot ce a spus interlocutorul, se fac conexiunile necesare si se constata ce elemente importante lipsesc pentru a putea desprinde concluziile de rigoare. Concomitent se raliaza cele spuse la preocuparile interlocutorului si la viziunea sa despre problematica supusa discutiei.

Stefan Prutianu considera ca 'a asculta activ inseamna mai multdecat a ramane tacuti pantru a auzi ce spune partenerul si a astepta cuminti ceea ce are de spus'[16]. Pentru o ascultare activa este necesar[17]

♦distanta si plasament adecvat;

♦a concentra atentia asupra vorbitorului si mentalul asupra mesajului;

♦a ramane tacuti calmi si stapaniti;

♦a ignora propiile emotii si sentimente;

♦a fi deopotriva critici (ascultarea evaluativa) si empatici;

♦a emite permanent semnale de confirmare;

♦a clarifica din timp aspectele neclare;

♦a incuraja periodic vorbitorul, a-l stimula sa spuna mai multe despre subiectul in discutie;

♦a controla gradul de implicare emotionala agresiva sau defensiva care perturba luciditatea, prin grija de a face distinctia intre continutul a ceea ce spune vorbitorul (mesaj verbal) si natura relatiei cu el (ton si trup).

Acestea, apreciaza autorul citat, duc la: formularea de raspunsuri precise si la subiect fara devierea cursului discutiei; intelegerea corecta si concentrarea asupra emotiilor si sentimentelor pe care le invoca partenerul si transmiterea faptului ca este inteles si la nivel afectiv; incurajarea conversatiei sincere si a increderii intre parteneri.

Totodata se mai pot considera esentiale pentru ameliorarea modului de a asculta[18]:

♦valorificarea eficienta a decalajului dintre gandire si vorbire;

♦evitarea filtrarii mesajului in sensul eludarii a ceea ce ne displace, nu ne convine sau ne solicita efort de intelegere pe care nu suntem dispusi sa-l facem.