Semiotica si stilistica

SEMIOTICA SI STILISTICA

O discutie despre semne trimite la o stiinta care s-a impus cu deosebire incepand cu anii *50 ai secolului XX: semiotica sau semiologia. Stiinta a semnelor, a producerii si utilizarii lor in procesul de comunicare, semiologia prefigureaza de fapt stiintele comunicarii si informatiei. Datorand mult structuralismului si, in special, lui Saussure, semiologia studiaza functionarea semnelor in cadrul sistemului. Un element al sistemului nu semnifica prin adecvare la un lucru sau eveniment, ci in raport cu relatia de opozitie sau de distinctie in interiorul structurii. In limbi nu exista decat diferente, afirma Saussure care vorbind despre functionarea sunetelor spune ca aceasta are un caracter discret si opozitional, fonemele, de exemplu, fiind discontinue, un b nu este un p, iar intre ele nu exista un al treilea termen. Ordinea binara sau digitala nu se bazeaza pe valoarea intrinseca a elementelor, ci doar pe pozitia lor in sistem. Semiologia va proceda in primul rand la desprinderea semnelor de lucruri, astfel incat semnele sa poata fi gandite conform tabelului de opozitii pertinente, adica prevazute in cod[1]. O asemenea structura in care actioneaza semiologia este limba, unde semnele nu adera la lucruri, ci semnifica prin opozitie, cu exceptia onomatopeelor sau a unor cuvinte „motivate”.

Doua curente sunt recunoscute in semiologie: unul logocentrist, apartinand lui Roland Barthes[2] care vede in aceasta stiinta un fel de superlingvistica, si altul, cel initiat de Charles S. Peirce[3], pentru care totul este semn. Saussure postula existenta unui emitator si a unui receptor. Peirce propune trecerea din semn in semn, orice „obiect” putand servi drept semn pentru alt semn si asa mai departe. Schema binara saussuriana este inlocuita cu triunghiul in care relatia intre semn si obiect se realizeaza prin intermediul unui interpretant vazut ca punct de vedere, ca un cod sau ansamblu de cunostinte constituite, conventia care permite raportarea unui semn la un anumit obiect.

interpretant

semn (representamen obiect

Un exemplu de interpretare in perspectiva peirceniana este cerul rosu care din punct de vedere meteorologic inseamna timp frumos, dar care pentru un pictor poate semnifica cu totul altceva. La fel se poate intampla cu un semn lingvistic cum este „poarta” care poate trimite la obiect, dar care, contextual, poate sa insemne si deschidere, posibilitate.

Peirce va face, de altfel, distinctie intre principalele tipuri de semne: indiciale, iconice si simbolice

Indicele reprezinta  semnul al carui sens nu poate fi asigurat decat relativ la o situatie de comunicare reala sau reprezentata de text. Indicele din domenii nelingvistice se afla el insusi in contiguitate cu obiectul denotat (de exemplu, simptomul unei boli, scaderea barometrului). Limbile naturale nu au indici puri, ci semne indiciale ca demonstrativele, posesivele si toate semnele cu intrebuintare deictica. Pentru Pierce indicele este un semn extras din lucru, care pierde imediat trasatura ce face din el un semn daca obiectul sau nu mai exista (un obiect cu o gaura de glonte poate fi indice numai in anumite situatii). Indicele nu reprezinta lucrul, ci este manifestarea acestuia in mod direct, real (vezi amprentele, simptomul medical sau meteorologic, urmele, depunerile, dar si intonatia, contactul vizual, pozitia corpului, mimica si gestica pentru comunicarea verbala). J. Lyons considera indice situatiile in care exista un raport suprapus sau stabilit intre un semn A si un obiect C, raport care face ca ocurenta lui A sa implice prezenta sau existenta lui C. Indicii sunt la originea sistemului de comunicare reprezentand continuitatea dintre obiect si semn.

Iconul sau semnul iconic ca semn non-arbitrar al carui semnificant reprezinta analogic refrenul se bazeaza pe asemanarea naturala sau culturala. El presupune, in acceptia lui Peirce, ruptura semiotica, pastrand insa continuitatea prin analogie. Peirce propune ca subdiviziuni ale semnelor iconice imaginile, diagramele si metaforele (in privinta ultimei existand pareri contrare, care considera iconul mai degraba o sinecdoca decat o metafora). Iconul presupune aceeasi calitate sau aceeasi configuratie a calitatilor pe care un obiect le denota (de ex. onomatopeele sau diagramele care reproduc relatiile intre proprietati). Semnele iconice sunt prezente in limbile cu scriere ideografica in diverse grade (ieroglifele nu sunt decat slab iconice). J. Lyons delimiteaza semne iconice de gradul intai, cum ar fi sunetele pasarilor de tipul cu-cu (care se refera la sursa sunetelor); la fel se presupune ca ar fi existat in franceza un semn iconic de gradul intai redand sunetele scoase de cucuvea, cuvant care s-a pierdut in franceza actuala, unde exista numai sensul de ”femeie batrana, acra”; acest din urma sens este considerat un icon secundar sau de al doilea grad, bazat pe o legatura iconica primara cu strigatul caracteristic pasarii.

Simbolul nu exista ca semn fara interpretant fiind legat de triunghiul semiotic (cuvant/concept/lucru), unde denumeste relatia care uneste conceptul de lucru. Simbolul se refera la ceva prin forta unei legi, conditie indeplinita de majoritatea cuvintelor unei limbi. Spre deosebire de imagine, simbolul se structureaza prin excludere. Prezenta unui semn simbolic inseamna absenta tuturor celorlalte din locul pe care acesta il ocupa (cuvant in locul oricarui alt semn, litera alfabetului in structura cuvantului, rosul semaforului). De la indicele tridimensional la ordinea simbolica liniara, prin ordinea bidimensionala, de regula, a semnelor iconice, drumul este de la concret la abstractizarea maxima din sistemul digital: („totul sau nimic”), intre doua fenomene pe care le articuleaza limba, ca si intre 0 si 1 din limbajul binar al calculatorului, nu exista al treilea termen.

PIRAMIDA SEMIOTICA

ordinea

simbolica

ordinea

iconica

ordinea indicilor

Urmarind piramida, se poate observa ca sensul culturii logocentrice, al invatarii este spre ordinea simbolica. Aceasta inseamna limbaj, calcul si ratiune si aparea inca la Platon, si este si azi prezenta in tot ceea ce presupune logosul, numericul. Dar arta, poezia, cultura de masa sau somnul se folosesc de imagine si de indici, deci sensul este invers. Imbinarea lor creeaza lumea noastra exterioara si interioara.

Semnalul - ca tip de semn este un fapt imediat perceptibil care informeaza asupra a ceva ce nu e imediat perceptibil. Doua conditii sunt necesare pentru ca un semn sa poata fi considerat semnal: sa fie produs pentru a servi indicele, cu o intentie determinata, si cel caruia ii e destinata indicatia continuta in semnal sa poata sa-l recunoasca. Un semn-semnal este voluntar, conventional si explicit. (Vezi si SAL 1997: 443-444)

In lucrarea sa, O teorie a semioticii, Umberto Eco arata ca semiotica studiaza procesele culturale ca procese de comunicare, campul semiotic fiind considerat, ipotetic si la prima vedere, ca lista de comportamente comunicationale. Dar, subliniaza autorul, procesul comunicational subzista pentru ca dincolo de el se statorniceste un sistem de semnificare subiacent, ceea ce din punct de vedere semiotic ar conduce la doua directii de cercetare: una privind semiotica comunicarii si alta privind semiotica semnificarii, cu linii metodologice si aparate categoriale diferite. In realitate, in procesele culturale comunicarea si semnificarea se impletesc, astfel ca si repertoriile tematice, ca si tehnicile de cercetare amesteca ambele aspecte ale fenomenului semiotic. (Eco 2003: 14-15)

Indiferent daca luam in considerare abordarea lineara sau sistemica a comunicarii, vom fi de acord cu Umberto Eco care sustine ca atunci „cand destinatia este o fiinta umana, un destinatar, suntem in prezenta unui proces de semnificare, cu conditia ca semnalul sa nu se limiteze sa functioneze ca simplu stimul, ci sa solicite un raspuns interpretativ de la destinatar”. In acest caz, vom recunoaste un proces de semnificare[4] bazat pe existenta codului ca sistem de semnificare „ce cupleaza entitati prezente cu entitati absente”[5], perceptia reala a destinatarului si comportamentul sau interpretativ nefiind necesare pentru definirea relatiei semnificante ca atare; este suficient ca respectivul cod sa prevada o corespondenta stabilita intre ceea ce tine locul si corelat, valida pentru orice destinatar, chiar daca nu exista nici unul sau nici nu va exista. Relatia semnificanta sau semnificarea devine deci un construct semiotic, autonom si abstract, „independent de orice act posibil de comunicare care sa le poata actualiza”. (Eco 2003: 15)

Procesul de comunicare, in schimb, indiferent de calitatea participantilor, nu poate exista fara un sistem de semnificare adiacent (de altfel, este imposibil sa se conceapa si o relatie de semnificare care sa nu fie motivata de intentia de comunicare). De aici deductia autorului ca „este posibil sa se statueze o semiotica a semnificarii, independenta de o semiotica a comunicarii, dar este imposibil de statuat o semiotica a comunicarii, independenta de semiotica semnificarii”. (Eco 2003: 15)

Mesajul, privit de Umberto Eco ca text cu mai multe niveluri discursive, trimite la existenta codului ca sistem dinamic de semnificare[6]

Comentand triunghiurile semiotice (Osgood si Richards, Peirce sau Frege), Eco afirma ca toate codurile[7], „acceptate fiind de societate, construiesc o lume culturala (s.n) care nu este nici reala, nici posibila in sens ontologic; existenta ei este de ordin cultural si constituie modul in care o societate gandeste, vorbeste si, in timp ce vorbeste, explica sensul (s.n.) propriilor ganduri prin alte ganduri.” (Eco 2003:71)

Ideea se relationeaza cu gradul de „exprimabilitate” a semnelor, ajungandu-se inevitabil la o discutie privind capacitatea diferita de semnificare a codurilor, fie ele simbolice sau analogice.

Umberto Eco accepta diferentierile intre coduri, dar atrage atentia asupra faptului ca, in general, orice teorie a semnificarii si comunicarii are un singur obiect primar, „limbajul verbal”, in timp ce toate celelalte limbaje sunt aproximari imperfecte ale capacitatilor lui si constituie asadar exemple periferice si impure ale artificiilor semiotice (Eco 2003:185). Amintindu-l pe Lotman, Eco subliniaza faptul ca limbajul verbal este un sistem modelator primar, celelalte fiind posibilitati „secundare”, translatii derivate (si partiale) ale unora dintre componentele sale (Lotman 1967).

Barthes sustine si el ca lingvistica este modelul oricarei activitati semiotice si ca numai limbajul verbal are proprietatea de a satisface cerintele exprimabilitatii. De aici „traductibilitatea” oricarui continut exprimat in termeni semiotici in limbaj verbal (datorita capacitatii de exprimare, flexibilitate articulatorie si combinatorie, prezenta unitatilor discrete, puternic standardizate, usor de invatat si susceptibile de un evantai rezonabil de variatii nonpertinente).

Wittgenstein arata insa ca exista multe continuturi exprimate prin unitati nonverbale complexe care nu pot fi traduse intr-o unitate verbala sau in mai multe, iar Garoni (1973) reprezinta schematic existenta unui ansamblu de continuturi traductibile la interferenta dintre un ansamblu de artificii lingvistice si unul de artificii nonlingvistice, dar releva concomitent si existenta unor continuturi verbalizate care nu pot fi traduse in alte sisteme semiotice sau, invers, continuturi nonlingvistice care, desi exprimabile, nu pot fi traduse in limbaj verbal. (Apud Eco 2003:186)

L un ansamblu de artificii lingvistice

NL un ansamblu de artificii nonlingvistice

continuturi       continuturi continuturi

verbalizate       traductibile nonverbalizabile

dar nu nonexprimabile

tablourile

Fiind vorba de continuturi traductibile, semnele-vehicul[8] se suprapun sau gliseaza dintr-un sistem semiotic intr-altul, determinand reprezentari similare sau diferite, in functie de experienta culturala a interlocutorilor. Atat in teoria semiotica a lui Peirce cat si la Umberto Eco, Interpretantul apare ca o alta reprezentare referitoare la acelasi „obiect” din cadrul triunghiului semiotic[9].

Pornind de la acceptiunea in care Interpretantul poate fi un semn-vehicul echivalent (sau aparent echivalent) intr-un alt sistem semiotic, posibilitatea de a traduce semnificatiile dintr-un limbaj in altul este mult mai usor de acceptat. In general este identificat cu orice proprietate intensionala codificata a unui continut, deci cu intreaga serie de denotatii si conotatii ale semnului-vehicul. Rezulta o semioza nelimitata (numim Interpretant printr-un alt semn care are un alt Interpretant numit printr-un alt semn etc.)[10].

O alta idee a lui Umberto Eco, ce poate fi valorificata in cazul de fata, este aceea ca Interpretantii pot fi „atinsi”, intrucat „cultura traduce continuu semnele in alte semne, definitiile in alte definitii, cuvintele in iconi, iconii in semne ostensive, semnele ostensive in noi definitii, noile definitii in functii propozitionale, functiile propozitionale in enunturi exemplificative si asa mai departe; astfel ea propune subiectilor sai un lant neintrerupt de unitati culturale care alcatuiesc alte unitati culturale[11] si astfel le traduc si le explica”. (Eco 2003: 82)

Pe de alta parte, procesul de comunicare in viziune sistemica este mult mai complex, avand in vedere ca prezinta doua aspecte: continutul si relatia (sau cadrul), ultima inglobandu-l pe cel dintai si devenind astfel o metacomunicare. (Bougnoux 2000: 28) Evident ca o conditie elementara in receptarea unui mesaj este recunoasterea relatiei sau a cadrului, a carui semantica preceda continuturile reprezentarilor noastre in general si le dirijeaza.

Procesul de semnificare, recunoscut drept conditie a procesului de comunicare, se distribuie astfel, din perspectiva organicista, la ambele aspecte ale comunicarii (cadrul si continutul), determinand calitatea semnificanta a mesajelor-cadru si a mesajelor de continut sau de informatie propriu-zisa, la cele doua niveluri: de emisie si de receptie, in procesul de comunicare. Concomitent, se produce, chiar daca nu intotdeauna explicit, un proces de metacomunicare „ce le indica interlocutorilor principalele repere privind calitatea mesajului: in ce categorie, la ce nivel sau adresa trebuie clasat acesta (verbal, vizual, comportamental)” (Bougnoux 2000: 28).

Bougnoux aminteste, de asemenea, de ordinea simbolica a lui Jaques Lacan, ce-ti permite „intrarea in orchestra” (vezi Scoala de la Palo Alto), adica inscrierea „intr-o relatie compatibila cu mijloacele de comunicare, canalele si retelele disponibile”, relatie, de regula, anterioara, deja construita, avand caracter simbolic. (Bougnoux 2000: 29) Este de retinut din comentariul oferit de Bougnoux ca metafora intrarii in orchestra se opune imaginii lineare a telegrafului, fiind agreat mai degraba modelul cibernetic, sensibil la cauzalitatile sistemice, ca si la prioritatea relatiei fata de continutul mesajelor noastre. (Bougnoux 2000: 30)

De cele mai multe ori, codurile nonverbale, in ipostaza de „mesaje analogice”, redundante in raport cu mesajul verbal, gestioneaza relatia si faciliteaza transferul eventualelor continuturi informative. Caracterul redundant al mesajelor analogice conduce spre aparitia asa-numitei „relatii invizibile”, cand interlocutorii sunt tentati sa acorde o mai mare importanta firului logico-verbal, in defavoarea relatiei (miscarile gestuale, mimice, paralingvistice etc.), eludand mimetismul ca si comportament comunicational. In comunicarea fata-in-fata, insa, redundanta operatorilor nonverbali este necesara, deoarece permite imbunatatirea receptarii mesajului, de natura polifonica[12] in cele mai multe cazuri: protejeaza receptarea impotriva zgomotului, a entropiei sau a pierderii de informatie pe parcurs. (Bougnoux 2000: 36) Pe de alta parte, caracterul recunoscut de universalii comunicationale al majoritatii mijloacelor nonverbale asigura si existenta unui sistem de semnificare general-valabil, depasind, de cele mai multe ori granitele culturale.

Exista insa numeroase situatii in care, la nivelul celor doua aspecte ale comunicarii, apar situatii de contradictie comunicationala sau asa-zisele „paradoxuri pragmatice” (Watzlawick), ca noduri in comunicare, cand continutul verbal este dezmintit de mesajul cadru care ar trebui sa-l confirme. Paradoxul[13] apare pe verticala, intre enunt si enuntarea ce dau mesajului relief logic, adica intre ceea ce arata si ceea ce spune mesajul; intre marja comportamentala si textul verbal, intre aspectele de continut si de relatie ale aceluiasi mesaj. (Bougnoux 2000: 36)[14]

Intr-o lume iconico-indiciala, semiotica semnificarii la nivelul relatiei trimite nu numai la metacomunicare, ci si la afirmatiile–axiome ale reprezentantilor Scolii de la Palo Alto, dintre care amintim pe aceea care sustine ca „in masura in care semnele enuntarii se bazeaza in mare parte pe indici corporali, se schiteaza o echivalenta intre comunicare si comportament.” Nu exista un comportament zero, chiar si tacerea sau replierea catatonica constituie mesaje. La fel, spatiul abunda in mesaje. Este perfect posibil sa nu spunem nimic, dar nu putem sa nu aratam nimic. (Apud Bougnoux 2000: 63).

Chiar daca indicele este considerat semnul-liant, adica „ceea ce se arata, se exprima sau actioneaza sub forma unei prezente reale”, fara a reprezenta lucrul sau fenomenul, dar ca manifestare a acestora in mod direct, real (Bougnoux 2000: 46)[15], majoritatea mesajelor combina diverse straturi semiotice (indici, iconuri, simboluri), astfel incat sensul care rezulta este el insusi de natura polifonica („orchestral”, dupa Bateson, fondatorul Scolii de la Palo Alto). Sensul „receptionat” de fiecare este intotdeauna, dupa cum subliniaza si Bougnoux, o coproductie. Alchimia sensului include ideile de semnificatie, sensibilitate si directie, adica acelasi cod plus „atingerea”. Emitatorul trebuie sa faca apel la stratul iconico-indicial al sensibilitatii si, mai ales, trebuie sa deschida o perspectiva de iesire dincolo de cuvinte. (Tatiana Slama Cazacu: 1999), (Peirce 1978), (Bougnoux 2000)