Metodologia activitatii didactice

Pentru ca sa se poata realiza, activitatea de predare - invatare trebuie sa dispuna de un sistem coerent de cai si mijloace, de o instrumentalizare a pasilor ce trebuie facuti pentru atingerea scopului propus.

Calea strategica de realizare a sarcinilor didactice se exprima in sintagma: metodologia instruirii.

- conditionante pentru performanta lor scolara. Incat se poate spune ca a). exista o influenta metodica "dinafara", realizata de profesor asupra elevului, b). pe masura ce elevul creste psihic, are loc o substitutie a acestor metode " dinafara " cu metode "dinauntru", participative, active, practicate de elevul insusi. Sunt metode de reflectie, interioare, generatoare de structuri operationale. Si se poate spune ca fara reflectie nu exista cunoastere, elaborare si creatie. Profesorii trebuie sa gaseasca loc in timp pentru a favoriza reflectia personala a elevilor

Praxiologic (praxiologia = stiinta actiunii eficiente), metoda este un model de actiune eficienta, o tehnica de realizarea a actiunii (educationale).

Istoric, evolutia metodelor de instruire releva o tendinta de adecvare a lor la continutul de transmis, la particularitatile de varsta ale elevului, la scopul si obiectivele educationale, existand o continuitate metodica, metodologica a instruirii.

Esential,metoda= calea spre adevar, un ansamblu de procedee si de moduri de infaptuire a operatiilor cuprinse in actul instruirii (predare - invatare).Deci, metoda= procedee si operatii )intelesul operational al metodei) si metoda= procedee si moduri de actiune (intelesul instrumental al metodei).

Structural, metoda contine procedee si tehnici de realizare operationala a actiunii.

Procedeul didactic= o secventa a metodei,o operatie, o tehnica de actiune, o particularizare a metodei. Din perspectiva procedeului, metoda se defineste ca ansamblu de procedee. Astfel relatia metoda - procedeu este atat de stransa, incat, la limita, metoda poate deveni procedeu iar procedeul metoda (Ex. demonstratia si explicatia, pot fi cand metode cand procedee in functie de continutul comunicat)

Optiunea pentru o metoda este o decizie de mare complexitate, alegerea ei tinand cont de finalitatile educatiei, de continutul comunicat, de particularitatea de varsta ale elevilor, de psihologia grupurilor scolare, de experienta didactica, de mijloacele de invatamant. Astfel incat, din perspectiva metodei, educatia ramane "o arta", arta de a se adapta la o situatie concreta.

1. functie cognitiva, ea fiind un mod de a afla, de a cerceta, de a descoperi, o cale de acces spre cunoasterea adevarurilor, procedurilor de actiune;

2. functie educativa - metodele exerseaza functiile psihice si fizice ale elevilor prin formarea unor deprinderi intelectuale, atitudini, capacitati, comportamente, structuri cognitive; metoda de predare este si un proces educativ ;

3. functie instrumentala, metoda fiind o tehnica de executie pentru atingerea obiectivelor;

4. functie normativa care consta in aceea ca metoda arata cum trebuie sa se procedeze in predarea si invatarea pentru obtinerea unor rezultate bune.

Pentru ca o metoda sa fie " buna",

ea trebuie sa respecte anumite presupozitii de oportunitate, adecvare si convergenta, acestea constituind un indicator al pertinentei. Astfel:

metodologia didactica, ca intreg, trebuie sa fie consonanta cu schimbarile din invatamant;

orice metoda pedagogica trebuie sa fie adecvata unei situatii date;

secventele (procedeele) care compun o metoda alternanta si, articularea lor etc. trebuie sa fie convergente, intrucat

calitatea metodologica a instruirii este un aspect ce tine de combinatorica metodelor.

Nu se poate spune aprioric ca o metoda este buna sau rea, ci numai daca se are in vedere contextul in care ea se exerseaza.

In afara de presupozitiile oportunitatii si congruentei metodologice, au fost avansate si o serie de cerinte spre care trebuie sa evolueze metodologia instruirii. Asa sunt:

punerea in practica a noi metode (cresterea cantitativa) si procedee de instruire prin adecvarea si integrarea unor metode nespecifice, din alte spatii problematice (Ex. brainstorming-ul - metoda de dezvoltare a creativitatii);

folosirea pe scara larga a unor metode active, participative, pentru activizarea structurilor cognitive si operative ale elevilor;

folosirea unor combinatii metodologice si renuntarea la o metoda dominanta in favoarea unei flexibilitati metodologice;

instrumentalizarea metodologiei prin integrarea unor mijloace de invatamant adecvate, nu ca simpla "adecvare", ci ca o redimensionare a acestora din perspectiva metodologica;

folosirea unor metode care solicita componenta relationala, comunicationala a activitatii didactice, intarind dreptul elevului de a invata prin participare;

accentuarea tendintelor formative ale metodologiei didactice prin utilizarea metodelor de "cautare" a cunostintelor, pe cont propriu, " pragmatizarea metodologiei ".

"Modul" reprezinta un grupaj de metode si procedee (G.Vaideanu) care opereaza intr-o situatie de invatare (Ex: ore duble, ore succesive, mai multe clase grupate la un loc, asocierea cu o alta modalitate de invatare: I.A.O.)

Asa sunt "complexele metodologice" de tip Montessori, Decroly, Claparede etc.,care includ elementele organizatorice si mijloacele de invatamant. Acestora li se potriveste mai bine denumirea de "mod de organizare a invatarii".

Metodologia = 1. sistemul metodelor plus, 2. teoria lor.

Situarea metodelor in sistem este necesara pentru a preciza interactiunea lor (s-a precizat deja interactiunea "de pozitie" metoda - procedeu in cazul demonstratiei - explicatiei ).

Mai utila este insa, clasificarea (taxonomizarea) metodelor de instruire.

Complexitatea metodologiei instruirii a facut sa se propuna:diferite criterii de clasificare si a determinat diferite clasificari, insa criteriile au fost intotdeauna referentiale si prin urmare unilaterale. Incat incadrarea unei metode intr-o anumita clasa nu este definitiva, ci relativa. Anume, avand anumite caracteristici ce se pot metamorfoza, o metoda poate aluneca imperceptibil dintr-o clasa in alta.

Plecandu-se de la o vasta literatura in domeniu, au fost avansate urmatoarele clasificari posibile:

1. din punct de vedere istoric, metodele sunt: clasice si moderne;

2. in functie de sfera de aplicabilitate, metodele sunt: generale (expunerea, conversatia etc.) si particulare (restranse la discipline de invatamant sau trepte de instruire);

3. dupa functia didactica indeplinita, metodele sunt:de comunicare, de fixare, de verificare si apreciere a cunostintelor;

4. dupa modalitatea de prezentare a cunostintelor, metodele sunt:verbale, utilizand cuvantul si intuitive, utilizand observarea directa a realitatii;

5. dupa gradul de angajare a elevilor la lectie metodele sunt: expozitive, pasive, centrate pe memoria reproductiva si active, bazate pe explorarea directa personala a realitatii;

6. dupa administrarea experientei ce urmeaza a fi insusita, metodele sunt: algoritmice dinainte construite, bazate pe secvente operationale, si euristice, de descoperire proprie si de rezolvare de probleme;

7. dupa forma de organizare a muncii, metodele sunt: individuale, frontale (cu intreaga clasa) in grupuri (omogene, eterogene) si combinate (prin alternarea intre variantele sus mentionate);

8. in functie de axa de invatare (de receptare, de descoperire), metodele sunt: de descoperire dirijata (conversatia euristica, observatia dirijata, instruirea programata), metode de descoperire propriu - zisa (observarea, exercitiul euristic, rezolvarea de probleme etc.), bazate pe invatarea receptare.

De precizat este faptul ca taxonomiile avansate sunt constructii teoretice orientative care releva tendintele generale ale metodologiei iar metodele nu apar in stare pura, ci sub forma unor variante, incat, in cadrul unei metode algoritmice ,se poate naste o metoda euristica.

Profesorul I. Cerghit, propune drept criteriu de clasificare, izvorul cunoasterii - experienta - ca sursa de invatare. Anume:

1. experienta social - istorica a omenirii fixata in cuvant, experienta simbolica;

2. experienta individuala, directa, de contact cu realitatea, experienta sensibila ;

3. experienta transformatoare de realitate, experienta tehnica - practica.

In functie de tipul de experienta, exista patru tipuri de metode:

1. metode de transmitere/ insusire a valorilor culturii;

2. metode bazate pe explorarea organizata a realitatii;

3. metode bazate pe actiunea practica;

4. instruirea programata.

1. Metode de transmitere / insusire a valorilor culturii

a) Sunt metode de comunicare orala, expozitive (prelegerea, povestirea, cursul, conferinta etc.), fiecare cu specificul sau, sprijinind invatarea notionala, conceptuala si avand avantaje si dezavantaje.

Avantaje:

- au capacitatea de a condensa experienta culturala a omenirii

- favorizeaza o invatare economica, rapida, sintetica, de mare volum;

- abordeaza realitatea in mod rational;

- si structureaza cunostintele in mod logic, riguros;

Dezavantaje:

- produc o invatare verbalista, care adesea elimina experienta directa, de unde si o superficialitate verbala;

- faciliteaza insusirea unor " notiuni - cuvant ", fara semnificatie reala;

- ofera cunostinte " gata facute", obligatoriu acceptate si reproduse, conducand spre un consum pasiv, adesea plictisitor, de informatii.

Dintre metodele de comunicare insusire orala a valorilor culturii se pot aminti:

Explicatia presupune clarificarea unei idei, unui principiu, unei legaturi cauzale, urmarind intelegerea noului material prin raportare la exemple si aplicatii.

Psihologic, explicatia uzeaza de gandirea logica, si de operatiile ei, de argumentatia deductiva.

In invatare accentul cade pe receptare mai mult decat pe interpretare. Explicatia apeleaza la operatii logice precum inductia, deductia, comparatia, sinteza, analogia.

Ca forma, explicatia este

1. normativa, cand se analizeaza, dupa anumite criterii, asemanarile si deosebirile dintre obiecte, fenomene, evenimente, procese;

2. cauzala, cand urmareste explicarea faptelor prin cauzele care le-au generat;

3. teleologica, cand explica faptele prin referire la scop (telos);

Aria de utilizare :explicatia se utilizeaza la toate clasele si la toate obiectele de invatamant, de catre profesor si de catre elevi pentru a dovedi profesorului ca au inteles ceea ce el a dorit sa le clarifice.

Conversatia este o metoda activa, dialogala, de incitare a elevilor prin intrebari pentru a afla adevarul; este formativa si utilizeaza cuvantul ca purtator de informatie.

Etimologic, conversatia provine din (lat.) com = cum, cu, si versus = intoarcere, ea fiind o "intoarcere" la cunostinte, idei, stiute.

Psihologic, conversatia se bazeaza pe tendinta omului de a schimba informatii cu semenii pentru a gasi raspunsuri la unele probleme.

Pedagogic, conversatia se bazeaza pe dialogul scolar ce caracterizeaza procesul de invatamant.

Structural, conversatia cuprinde un sistem de interactiuni verbale informationale, comunicationale profesor - elev pentru realizarea unor scopuri, obiective instructionale.

Functional, conversatia are functie de instrument didactic utilizat de profesor, fiind:

- conversatie de descoperire a adevarului,

- conversatie de aprofundare a cunostintelor,

- conversatia de verificare a performantelor elevilor.

Istoric conversatia a fost euristica, de descoperire, atribuita lui Socrate, metoda conversatiei socratice, maieutica socratica, "arta" de a "mosi" adevarul.

Conversatia euristica este o metoda activa, formativa, solicita inteligenta productiva, spontaneitatea, lasand elevilor libertatea de cautare. Nu este atat transmitatoare de cunostinte, cat de "intoarcere" (com-versus) la cunostintele stiute. Este realizata de maieut (profesorul este un maieut) prin interogarea preopinentului, pentru ca acesta, facand un efort de gandire, sa gaseasca adevarul care, de fapt, se afla in constiinta cunoscatoare.

Constitutiv, conversatia contine serii de intrebari si raspunsuri, la sfarsitul carora elevii trebuie sa gaseasca adevarul ajutati de profesor si pe baza experientei personale. Metoda se utilizeaza atunci cand lectia se desfasoara pe baza unui studiu individual, in lectiile de recapitulare, sau/si de verificare.

Istoric, ulterior, conversatia si-a pierdut caracterul de descoperire de cautare, devenind o metoda de reproducere a unor cunostinte " gata facute", prin memorare mecanica, fiind numita conversatia catehetica, utilizata mai ales in Evul mediu, dar si mai tarziu, pana in sec. XIX-lea. Ea consta dintr-un sistem de intrebari si raspunsuri pe care elevul trebuia sa le memoreze mecanic.

Actual, conversatia catehetica este examinatoare si are drept scop cunoasterea nivelului de pregatire / cunoasterea elevului. Seriile de intrebari si raspunsuri nu mai sunt obligatorii, existand o independenta a lor, precum si posibilitatea de a nu expune toate laturile continutului analizat.

In timpul conversatiei, intrebarile au rolul de a schimba directia gandirii, dinspre cunoasterea imprecisa, spre ceea ce precisa, stiintifica.

Conversatia catehetica se utilizeaza in predare sub forma intrebarilor de sondaj, la sfarsitul predarii, prin intrebari recapitulative sau in cazul conversatiei ce precede predarea.

Istoric contemporan, conversatia a fost revigorata prin fundamentarea ei pe psihologia genetica, care a propus o schimbare a naturii si structurii intrebarilor, de ele depinzand, activitatea mintala a elevului. Astfel, in activitatea scolara a elevului, accentul trebuie pus pe intrebarile de producere - cunoastere (de tip "de ce"), nu pe cele de reproducere-cunoastere (de tip , ce, care, cat)

In practica conversatiei sunt necesare:

- intrebari inchise, cu un singur raspuns, ales dintre doua variabile posibile;

- un lant de intrebari inchise, in contextul carora, raspunsul la o intrebare declanseaza alte intrebari, pana se ajunge la rezultatul final prestabilit;

- intrebari deschise, de alegere a unor raspunsuri corecte din mai multe posibilitati;astfel aceeasi intrebare va declansa mai multe raspunsuri corecte, toate receptate de profesor;

- intrebari exploratorii care declanseaza cunoasterea , raspunsurile fiind un rezultat al cautarilor individuale.

Toate cele patru tipuri de intrebari releva o crestere a independentei elevilor in formularea raspunsurilor.

Conversatia se bazeaza pe tehnica interogatiei si valoarea ei depinde de maiestria profesorului in formularea intrebarilor pentru a "deschide" mintea elevilor.

Intrebarea este inceputul cunoasterii si al progresului in cunoastere, ea conduce la aparitia motivului cognitiv, anticipeaza operatiile de efectuat (in planul gandirii), schimba directia gandirii. Intrebarea este o invitatie la actiune, este un instrument de obtinere a informatiilor, este o "judecata incompleta" care sustine o relatie intre oameni. Intrebarea nu este un semn al necunoasterii, pentru ca ceea ce se cauta este prezent in ea.

Raspunsul "se ascunde" in intrebarea pusa, iar intrebarea emerge dintr-un fond de cunostinte stiute. Intrebarea "lumineaza" lucrurile (C. Noica).

Exista o logica si o dinamica a punerii intrebarilor. Erotetica didactica se ocupa de logica punerii intrebarilor. Ea este "solidara" cu disciplina de invatamant, este o "secretie" a acesteia, este o parte a "materiei" cuprinse intr-un obiect de studiu.

Dinamismul intrebarilor consta in aceea ca ele se leaga, "se cheama" si se completeaza reciproc. O intrebare "trezeste" alte intrebari. Interogatia contine "o cutie" cu surprize; iar intrebarea contine ceva din " zestrea " interioara a problemei ( L. Blaga ).

Conversatia trebuie sa indrume capacitatea operatorie a elevului, orientandu-i operatiile ce urmeaza a fi infaptuite. Insa, utilizata abuziv, conversatia conduce la pasivism didactic, pierzand - si valoarea formativa.

Problematizarea este o metoda de comunicare, insusire orala, cu mare potential euristic. Este un exercitiu intelectual de mare complexitate si de mare amploare psihica.

Esential, ea consta din utilizarea (de catre profesor sau elevi) a unor procedee pentru a crea " o situatie problema".

"Situatia problema" este un plan de actiune cu date incomplete, dar de completat, fiind doar orientativa pentru o activitate si stimulativa pentru o solutie pe care n-o ofera.

Ex. O intrebare de gandire sau de memorie poate deveni "problema" daca genereaza o neliniste, o nedumerire, o mirare, "un conflict launtric" (cognitiv, afectiv,volitiv)pe care elevul vrea sa-l depaseasca prin gasirea solutiei. Stimularea spre solutie, dar neoferirea ei, conduce la "conflictul launtric", situational, declansat intre experienta trecuta, cunoscuta, si cea necunoscuta inca.

Specificul problematizarii consta in faptul ca profesorul nu comunica cunostinte "gata facute" ci dezvaluie elevilor doar "embriologia adevarurilor", punandu-i in situatia de cautare si de descoperire.

Psihologic, problematizarea se fundamenteaza pe interesul cognitiv al elevului, provocandu-i o angajare complexa pentru rezolvarea situatiei-problema.

Structural, problematizarea presupune mai multe momente: un moment declansator, un moment tensional si un moment rezolutiv.

Aplicarea problematizarii se face cu respectarea unor conditii precum:

- existenta unui interes pentru rezolvarea problemei;

- alegerea momentului potrivit din lectie pentru plasarea problemei;

- o anumita gradatie in dezvoltarea dificultatilor;

- existenta unui fond aperceptiv suficient din partea elevilor.

Rolul problematizarii: dezvolta procesele intelectuale - gandirea divergenta, memoria logica; consolideaza structurile cognitive, formeaza in stil activ de munca, cultiva autonomia si curajul in afirmarea unor pozitii proprii.

Metoda de instruire, problematizarea a generat un tip de invatamant: cel problematizat, cu predarea pe probleme si cu invatarea pe probleme.

Aria de utilizare - problematizarea nu este universala, fiind conditionata de varsta elevilor. Utilizata abuziv poate duce la inhibarea lor. Se utilizeaza la disciplinele umanistice, la stiintele naturii, stiintele tehnice.

Metodele de comunicare / insusire a valorilor sunt si de comunicare scrisa, precum lectura - munca cu manualul si munca cu alte carti, fiecare cu specificul sau, sprijinind invatarea notionala si avand avantaje si dezavantaje (ca si metodele de comunicare orala ).

b) Munca elevilor cu manualul si cu alte carti

Esential, aceasta metoda reprezinta un ansamblu de actiuni prin care se urmareste formarea priceperilor si deprinderilor de utilizare a manualelor si altor carti, ca surse de informatie si stapanirea tehnicilor de lectura si a capacitatii de a trece de la un tip de lectura la altul,(lenta, rapida, paralela, critica, profunda, selectiva, comentata, libera etc.). In scoala contemporana, asemenea surse de informatie sunt dictionarele, revistele, antologii, atlase, opere beletristice.

Ordonarea logica, psihologica si pedagogica a cunostintelor din manual confera muncii cu manualul caracterul de "model" al muncii cu cartea.

Rolul acestei metode consta in a-i introduce pe elevi in tehnica folosirii textului scris, punandu-se astfel bazele autoinstruirii si educatiei permanente.

Formele muncii cu cartea sunt variate si pot fi realizate in functie de varsta elevilor, constand din:

- intocmirea planului de idei ale unei opere literare;

- rezolvarea si efectuarea unor exercitii, experiente, masuratori, ( cu ajutorul explicatiilor din manual );

- intocmirea unor rezumate, cronici, recenzii pe baza unor lucrari studiate;

- intocmirea fiselor pe probleme, pe baza studierii unui numar mai mare de lucrari.

Pentru a fi eficienta, aceasta metoda presupune - stapanirea deprinderii de stocare, de prelucrare si de expunere a informatiilor.

. Metode de explorare directa a realitatii

Sunt cele care , exprima cautari, experimentari, incercari, redescoperiri (toate ca explorare directa) si modelarea didactica, demonstratia etc.( ca explorare indirecta)

Observatia

a). Ca observatie independenta cuprinde procedee de antrenare a elevilor in cunoasterea nemijlocita a realitatii.

Observatia are valoare euristica si participativa pentru ca se bazeaza pe receptivitatea elevilor fata de fenomenologia existentiala.

Scopul observatiei il constituie explicarea descrierea si interpretarea unor fenomene, din perspectiva sarcinii de invatare.

Organizatoric, observatia se realizeaza individual pe grupe, pe clasa, oral sau cu fise de observatie.

Temporal, observatia poate fi utilizata la lectie la o tema; Este o metoda activa, participativa:

b). Ca observatie provocata ea ofera elevilor posibilitatea de a interveni in desfasurarea evenimentelor, prin variatia conditiilor de desfasurare.

Metoda experimentala. Este o metoda activa, formativa, participativa. Metoda experimentala consta din efectuarea de catre elevi, supravegheati de profesor, a unor experiente pentru: a acumula cunostinte, sau pentru a dovedi adevarurile deja transmise.

Psihologic se intemeiaza pe faptul ca la 11-12 ani elevii au deja instrumentele necesare experimentarii.

Psihopedagogic, experimentul are valoare pentru ca suscita curiozitatea elevilor, dezvolta spiritul de observatie.

Istoric, experimentul a fost, intai demonstrativ, realizat de profesor pentru a ilustra explicatia, participarea elevilor fiind redusa; apoi, experimentul a luat diferite forme fiind aplicativ, de descoperire etc.

Organizatoric, experimentele de laborator pot fi: frontale, pe echipe, individuale, toate in functie de dotarea tehnica a scolii.

Formele experimentului - dupa finalitatea educativa, experimentul de laborator poate fi:

- de descoperire, urmand calea cercetarii stiintifice (ipoteza, organizare, prelucrarea datelor, concluzii);

- demonstrativ, luand calea demonstratiei, fiind pregatit de profesor si realizat de elev pentru a consolida cunostintele expuse;

- aplicativ,urmand calea aplicarii practice a unor idei, teze, teorii, legi etc.

- de formare a abilitatilor si deprinderilor motrice de manuire a aparatelor din laborator.

Metoda experimentala a generat un nou tip de invatare: invatarea experimentala.

Demonstratia (didactica) este o metoda de explorare directa a realitatii si consta din prezentarea unor obiecte sau substitute ale lor, ca suport senzorial - concret, pentru a facilita cunoasterea unor aspecte ale realitatii.

A demonstra = a arata, a dovedi, a descrie, a clarifica prin obiecte, prin fenomene reale sau prin substitutele lor.

In demonstratie, experienta de cunoastere este de contact, directa, fapt ce aduce o mai mare veridicitate cunoasterii (imaginilor, reprezentarilor) si o claritate mai mare a notiunilor, o operativitate mai mare a ideilor, conceptelor.

Cand, pentru cunoastere nu se pot aduce "crampeie de lume" in fata elevilor, pentru demonstratie sunt folositi inlocuitori.

Psihologic, demonstratia se bazeaza pe particularitatile gandirii logico-concrete, ce domina la varsta de 11-12 ani. Aceasta presupune un suport material perceptiv pentru a se putea realiza abstractii, notiuni.

Istoric, statutul demonstratiei s-a degradat datorita accentului pus pe suportul perceptiv, ca "un absolut" necesar pentru formarea notiunilor. Ea a decazut in descriptivism, favorizand pasivismul elevilor.

Fireste, datele concrete au importanta pentru formarea notiunilor, dar ele nu trebuie impregnate pasiv in mintea elevilor, ci prelucrate prin operarea cu ele (operatii: masurarea, descompunerea, compararea etc.) pentru a reconstitui din interior faptele exterioare si pentru a se ajunge la notiuni.

Rezulta ca functia demonstratiei este sa sugereze operatii mintale.

Demonstratia didactica imbraca mai multe forme, in functie de materialul utilizat pentru realizarea ei. Astfel, ea se realizeaza:

- cu obiecte, "pe viu";

- pe modele, desene, grafice;

- cu ajutorul imaginilor vizuale, etc.

Aria de cuprindere: demonstratia se utilizeaza conditionat de varsta elevilor si cu deosebire la disciplinele stiintifice.

Modelarea este o metoda de cunoastere a realitatii, utilizata mai intai in stiinta apoi in didactica. In cazul "modelarii" cunoasterea se realizeaza pe baza unor "inlocuitori" ai originalului.

Modelul reprezinta o constructie mentala sau substantiala, fiind utilizat ca instrument de invatare. Modelul este mai partial, mai simplu, mai sarac decat realitatea, dar mai esential. El reproduce esentialul. Prin model, elevii pot realiza o forma de activitate practica care, mai apoi, se interiorizeaza intr-o operatie mintala.

Functiile didactice

- modelul are functie ilustrativa, el ilustreaza o realitate,

- modelul are functie cognitiva, de descoperire pentru ca incita la cautarea adevarului si la fixarea lui in notiuni;si de invatare, invatarea pe modele, prin care elevii pot descoperi proprietati si relatii intre obiecte, fenomene, procese. Cunoscand modelul se pot opera modificari asupra lui, ajungandu-se la cunostinte, deprinderi utile pentru a se lucra pe original.

Tipologic: dupa modul de abstractizare, modelele pot fi:

- materiale miniaturizate (machete, mulaje etc.);ele reproduc fidel originalul;

- figurative (grafice, diagrame, modele de atom, circuite electrice);

- simbolice ( formule matematice, fizice, chimice etc.);reproduc originalul prin semne.

- cibernetice, care reproduc procese ce functioneaza pe principii cibernetice.

Oricare ar fi natura lor - obiectuala, imagistica, simbolica, modele didactice sunt analoage realitati si nu copii ale ei. Ele reproduc structura obiectelor, fenomenelor, proceselor si insista asupra relatiilor functionale dintre componentele acestora.

3.Metode bazate pe actiune, operationale

Sunt acelea care propun o invatare prin actiune, prin aplicatii practice de laborator si prin "repetare exercitionala"si solicita experiente personale.

Exercitiul este o actiune repetata pentru "mentinere in forma" si pentru dezvoltare.

Didactic, exercitiul presupune efectuarea constienta a unor operatii si actiuni mintale si motrice in vederea realizarii unor scopuri.

1. dupa functiile indeplinite:exercitii introductive, reproductive, aplicative, creative, operatorii;

2. dupa natura deprinderii de format:exercitii motrice, de scriere, de manuire a aparatelor, mentale;

3. dupa participarea / nonparticiparea elevului: exercitii independente efectuate de elev si exercitii efectuate de elev, dar propuse de profesor.

- sa fie cat mai variate,

- sa fie executate in conditii diferite,

- sa fie gradate ca si complexitate,

- sa fie realizate dupa un model "perfect" pentru a preintampina invatarea gresita.

Insa exercitarea numai pentru formarea deprinderilor nu este suficienta, ea trebuie sa vizeze formarea operatiilor, care sunt mai mobile, mai suple, mai usor aplicabile unor diverse situatii.

Operatia este un act intelectual de mare mobilitate, prin aceasta impiedecand rigiditatea deprinderii.

Metoda exercitiului are, in principiu, un caracter algoritmic, prin aceea ca presupune o suita de actiuni ce se reiau relativ identic si care conduc la formarea unor componente automatizate ale comportamentelor elevilor.

Ea s-a impus ca metoda de instruire pe baza descoperirilor psihologiei contemporane (genetice) referitoare la operativitatea gandirii. Gandirea contine, ca elemente ale sale, operatii si notiuni, operatiile, ca mijloace de actiune mintala si notiunile, ca rezultat al operativitatii gandirii. Astfel asimilarea notiunilor presupune anumite operatii iar operarea este o forma de activitate mintala cu diverse notiuni.

Exista 1.o operativitate nespecifica care cuprinde operatii cu sfera larga de aplicabilitate, precum analiza, sinteza, comparatia, abstractizarea, generalizarea, concretizarea, utilizarea lor depinzand de dezvoltarea gandirii, de anumite particularitati ale ei, precum rapiditatea, creativitatea, flexibilitatea. Aceste operatii se aplica unei game largi de situatii;

2. o operativitate specifica, caracterizata prin folosirea unor reguli, scheme, instructaje etc. pentru rezolvarea unor situatii concrete. Ea este constituita din algoritmii activitatii intelectuale.

Algoritmul este o actiune constituita din secvente (de operatie) ce se succed univoc si duc spre acelasi rezultat, acestea fiind caracteristicile lui.

1. un grupaj de scheme procedurale;

2. o suita de operatii standard;

3. un grupaj de reguli de calcul pentru rezolvarea unei probleme;

4. un instructaj pentru ordinea realizarii unei actiuni;

5. un grup de insusiri necesare pentru descrierea unor obiecte (specii de plante, categorii gramaticale);

6. prototipuri de gandire si actiune.

In activitatea didactica, mai ales in fazele initiale de invatare se cere formarea unor prototipuri de gandire si actiune, a unor scheme rigide de rezolvare care ajuta la realizarea unor activitati complexe ulterioare. Astfel se poate spune ca algoritmizarea este o metoda care tine de dimensiunea "mecanica" a invatarii. Insa utilizarea de catre elevi a unor reguli fixe, rigide (regulile de calcul la matematica) face operativa rezolvarea unor sarcini didactice. Prin urmare, algoritmul este un element procedural functional mai ales cand este vorba de sarcini care contin componentele automatizate.

a). rezolvarea unor probleme tipice si

b). asimilarea cunostintelor, concomitent cu

c). formarea capacitatilor operationale corespunzatoare.

In cazul altor metode de instruire, formativul rezulta din informativ.

In cazul algoritmizarii, formativul (dezvoltarea operativitatii specifice) este scop fundamental. El se realizeaza prin 1. transmiterea si 2. asimilarea algoritmilor.

Asimilarea algoritmilor nu trebuie sa se realizeze a).ca memorare a ceva dat, gata facut, ci prin b).descoperirea lor prin c).aplicarea lor pentru a se fixa ca instrument de invatare.

Metodic invatarea algoritmului urmeaza calea: 1.depistarea lui, 2. descrierea secventelor din care este compus si a succesiunii lor, 3. invatarea analitica a fiecarei secvente, 4. invatarea prin inlantuirea secventelor, 5. consolidarea si automatizarea algoritmului prin exercitii aplicative.

Suita de operatii din algoritm este prestabilita de catre profesor sau este presupusa de logica intrinseca a disciplinei de invatamant.

Uneori, algoritmii pot fi identificati sau chiar construiti de elevi.

In faza de inceput a invatarii se pot folosi algoritmi, insa prin repetare si constientizare se pot descoperi noi solutii algoritmice, mai rafinate, si mai suple decat cele initiale, ajungandu-se la o noua faza de invatare, cea euristica,de exersare a noi proceduri (algoritmi).

Profesorul trebuie sa hotarasca cand se renunta la insusirea algoritmica a cunostintelor si cand se impune strategia euristica.

1.algoritmi didactici, referitori la activitatea profesorului. Anume: descompusa in etape derulate identic pentru anume sarcini, prin repetarea ei, elevii vor fi deprinsi sa procedeze la fel. Astfel algoritmul devine tehnica de munca intelectuala. (Ex. algoritmul didactic al rezolvarii unei probleme, al analizei gramaticale).

2.algoritmi ai invatarii, aplicati la continutul celor invatate. Aici operatiile sunt impuse de inlaturarea logica a cunostintelor. Si exista algoritmi ai invatarii matematicii, fizicii, disciplinelor tehnice.

4. Instruirea programata

Esential instruirea programata este 1.o modalitate de organizare a invatarii

2. o metoda de instruire si

3. un tip de invatamant

Evolutia istorica a instruirii programate, ca metoda, este marcata de doua etape:

1. fundamentata pe teoria behaviorista si pe " conditionarea operanta " - etapa Skinner si

2. fundamentata pe cibernetica (care a patruns si in procesul de invatamant).

1. Pentru B.F.Skinner, invatarea este un comportament si a invata inseamna a forma comportamente. In formarea comportamentelor, un rol important il au "intaririle" (confirmarea raspunsului prin da, nu ). Daca intaririle sunt imediate si pozitive, eficienta invatarii creste. A instrui = a organiza relatii de " intarire ", a le programa, de unde si "instruirea programata".

Etapa Skinner, in instruirea programata, a utilizat programarea liniara, o programa cu raspuns construit. Materia de studiat este divizata pe secvente, iar raspunsurile la intrebari sau exercitiile date, sunt construite de elevi. Fiecare secventa cuprinde: prezentarea informatiei, intrebari sau exercitiul de rezolvat, construirea si rezolvarea raspunsului, compararea raspunsului construit cu cel corect (toate sunt momente ale secventei de instruire).

Raspunsul corect la o situatie de instruire permite trecerea "automat" la alta situatie de instruire mai complexa, pe cand raspunsul incorect opreste procesul.

Grafic, inlantuirea secventelor se prezinta astfel:

D

C

B

A

A

2. Cibernetica a adus o importanta contributie la instruirea programata.

S-a considerat chiar ca instruirea programata reprezinta o aplicare a ciberneticii la organizarea invatarii.

Este adevarat, invatarea poate fi tratata cibernetic pentru ca in interiorul ei exista:

un flux de informatie,

un tip de comanda si

un tip de control, toate ca atribute ale unui sistem cibernetic cu autoreglare ( predarea fiind reglare externa iar invatarea, autoreglare).

Comanda consta in transmiterea si receptarea informatiei, ea este astfel un proces informational. Instruirea programata realizeaza o ordonare speciala a informatiei prin divizarea ei in unitati logice (pasi, secvente) prezentate intr-o succesiune univoca, un program al activitatii de predare invatare.

Prelucrarea informatiei presupune si integrarea "in stoc" si elaborarea unor noi combinatii. Este " o prelucrare activa", neintrerupta. Elevul trebuie sa raspunda fiecarei unitati logice de informatie, altfel nu poate merge mai departe. Dupa parcurgerea unei unitati, elevul este informat daca a raspuns corect sau nu. Confirmarea este, psihologie, o "intarire".(o conexiune inversa)

Astfel realizata, instruirea programata este o expresie a interpretarii cibernetice a procesului de invatamant.

Etapa cibernetica a instruirii programate va adopta programarea ramificata initiata de N.Crowder, bazata pe o programa cu raspuns la alegere. Elevul nu construieste raspunsul, ci ii sunt prezentate mai multe raspunsuri (3-4), din care el alege pe cel considerat corect. Cand alege un raspuns gresit, programa il obliga sa parcurga mai multe secvente secundare, de corectie, care cuprinzand explicatii suplimentare, ajuta la corectarea greselii comise. Programarea ramificata are doua feluri de secvente: principale si secundare, ultimele fiind folosite doar cand s-a raspuns gresit. De aceea gradul de dificultate dintre secventele principale este mai mare decat in cazul programarii liniare. Grafic, inlantuirea secventelor se prezinta astfel:

A1

A2

B1

B2

Programa este definita de ansamblul pasilor ce contin o cantitate de informatie ce urmeaza a fi asimilata de catre elevi. Ea realizeaza o concordanta dintre continutul informatiei (programarea externa) si operatiile efectuate de elev pentru ca acest continut sa devina achizitie proprie. (programare interna)

Principiile care stau la baza programarii unui continut de studiat sunt urmatoarele:

1. principiul pasilor mici care cere ca materialul de invatat sa fie programat in mici unitati didactice inlantuite organic, usor de asimilat de catre elev; "pasul" este mai mic decat lectia si contine: informatii, exercitii aplicative si raspunsul corect;

2. principiul participarii active a elevului, principiu derivat din "logica pasilor", care-l obliga pe elev sa parcurga toti pasi, neputand trece la pasul urmator, daca n-a fost realizat precedentul;

3. principiul conformarii imediate a raspunsului corect. Anume: depasirea dificultatii pasului este imediat verificata de elev prin confruntarea raspuns dat - raspuns corect;

4. principiul ritmului propriu de lucru conform caruia elevul lucreaza independent, pe baza programei, dupa posibilitati. Prin aceasta se realizeaza individualizarea instruirii.

5. principiul reusitei pe baza validarii programei. Pentru a fi valida, programa poate contine un numar de greseli / colectivitate de sub 10%. In caz contrar trebuie revazuta, pana ce greselile scad sub 10%.

Instruirea programata si, in contextul ei, programa are la baza:

1.manualele programate: fiecare pagina este impartita in casete corespunzatoare secventelor din programa; fiecare caseta contine informatia si exercitiul de rezolvat; raspunsul corect este dat pe pagina urmatoare. Important este ca elevul sa nu-l vada decat dupa ce a ales un raspuns.

2.fisele programate alcatuite dupa aceleasi reguli, dar ele redau un continut mai redus, (al unei lectii),

3.masinile de instruire, utilizate pentru administrarea programului elaborat.

Instruirea programata are:

- avantaje: economie de timp, ritm individual, randament crescut, activism, autocontrol; si

- dezavantaje:divizarea materiei,impiedica dezvoltarea gandirii independente, creatoare.