IMPERIUL otoman - Situatia interna; incercari de reforma

IMPERIUL OTOMAN (SECOLELE XVII-XVIII)

Situatia interna; incercari de reforma; inceputurile "Chestiunii Orientale"

Dupa esecul asediului Vienei (1683), Imperiul Otoman intra in faza unui declin ireversibil; prin Pacea de la Kaarlowitz (1699) suprafata sa europeana este micsorata cu 250.000 km˛. In ciuda unor victorii obtinute impotriva rusilor si venetienilor (Pacea de la Passarowitz, 1839), el nu mai poate fi considerat o mare putere mondiala, prevederile Pacii de la Kuciuk-Kainargi (1774) fiind ilustrative in aceste sens.

Imperiul Otoman continua sa se intinda pe cele trei continente; teritoriile europene erau direct subordonate si erau impartite in 5 vilaete - Rumelia, Bosnia, Silistra Geziar (insulele), Creta; comandantul-sef al primelor trei teritorii era beylerbeyul cu resedinta la Monastir (Bitolia), iar celelalte doua erau subordonate lui Kapudan-pasa (amiralul-sef).

Ceea ce se numeste Chestiunea Orientala corespunde unui ansamblu de fapte care s-au derulat intre 1774 (Tratatul de la Kuciuk-Kainargi) si 1923 (Tratatul de la Lausanne).

Acestea au ca trasaturi esentiale dezmembrarea treptata a Imperiului Otoman si rivalitatea Marilor Puteri in vederea stabilirii controlului si influentei lor in Europa Balcanica si in tarile riverane Mediteranei Orientale (pana la Golful Persic si Oceanul Indian) si Meridionale. Luand ca pretext protectia ortodocsilor si a slavilor, rusii vizau sa-si extinda dominatia asupra Balcanilor si sa aiba acces la marea libera. Englezii incercau sa protejeze drumul Indiilor, deci sa controleze istmul ce separa Marea Mediterana de Oceanul Indian, de unde interesul pe care il manifestau pentru tarile arabe din regiune. Francezii voiau sa-si apere interesele comerciale si culturale fata de crestinii din Levant si se aflau in opozitie, dupa imprejurari, cu rusii sau cu englezii. Austriecii, temandu-se de extinderea influentei rusesti in Balcani, se straduiau sa formeze aici un baraj, mai ales in Bosnia-Hertegovina. Mai tarziu, germanii se vor interesa si ei de Imperiul Otoman, prin optica Drang nach Osten.

Razboaiele duse de otomani in secolul al XIX-lea vor fi aproape toate pierdute si vor sfarsi prin a lipsi imperiul, bucata cu bucata, de cvasitotalitatea teritoriilor sale, in timp ce trecerea unei mari parti a resurselor sale sub controlul societatilor occidentale va contribui la micsorarea si la dependenta sa.

Cu toate acestea, conducatorii otomani s-au straduit sa promoveze reforme (Tanzimat) in domeniul administrativ, social, politic si cultural. Insa jocul marilor puteri a limitat, daca nu a anihilat influenta acestor eforturi.

Astfel, sultanul Mahmud al III-lea (1757-1774) era convins de necesitatea unor reforme pentru modernizarea statului, in conditiile unei reticente evidentedin partea marilor feudali si clerici; el a a stabilit un control mai sever al finantelor, a deschis o scoala superioara de geniu (cu ajutorul ofiterilor francezi), a avut un proiect sa strapunga Istmul de Suez - dar, toate aceste intentii sunt stopate de inceputul razboiului (1768) cu Rusia

Indata dupa incheierea Tratatului de la Kuciuk Kainargi, sultanul Abdul-Hamid 1 (1774-1789), apoi urmasul sau, Selim al III-lea (1789-1807) au lucrat la reinnoirea statului otoman si m primul rand la constituirea unei armate capabile sa protejeze granitele imperiului. Aceasta reinnoire insemna, de asemenea, o deschidere a lumii otomane in fata tehnicilor si a ideilor occidentale, iar unii intelectuali otomani, indeosebi cei turci si cei egipteni deja din timpul lui Abudl-Hamid I au considerat ca puteau fi introduse inovatii si in gandirea musulmana, insa acesti intelectuali au fost putini si s-au facut putin ascultati.

Cu toate acestea, actiunea lor nu a fost complet lipsita de rezultate.

Abdul Hamid I (1774-1789)

Ajuns pe tronul otoman in imprejurari dificile, Abdul-Hamid 1 a inteles repede necesitatea reformelor. Din acest punct de vedere, el apare ca adevaratul initiator al unei noi politici, suscitate de o viziune realista asupra situatiei imperiului; el a condus personal aceasta politica, sprijinindu-se pe mari viziri competenti, care impartaseau conceptiile sale si dintre care unii au ramas relativ multa vreme in functie.

Situatia interna

Daca Abdul-Hamid I stapaneste conducerea centrala, daca in capitala domneste calmul pe parcursul intregii sale domnii, in schimb autoritatea sa este doar recunoscuta in provinciile europene, asiatice sau africane in care anumiti notabili au dobandit o situatie locala foarte solida, profitand de dificultatile conducerii pe plan extern (aceasta este situatia in diferite regiuni din Anatolia, in Siria, Liban, Palestina, Irak, Egipt unde mamelucii tin control tinutul) Provinciile din vest ("Regentele nord-africane') continua sa beneficieze de o foarte larga autonomie si se feresc sa rupa legaturile cu Istanbulul.

In provinciile europene, agitatia nu este mai mica, din cauza miscarilor mai mult sau mai putin autonomiste, daca nu deja nationaliste, din Tracia, Serbia, Epir (cu faimosul guvernator de Ianina, Al Pasa de Tepelen), din Albania si Muntenegru.

In aceste situatii, cu rare exceptii, sultanul nu a incercat sa restabileasca autoritatea conducerii centrale prin forta, mai ales ca amenintarea externa apasa in permanenta asupra imperiului. El s-a straduit sa ajunga la o intelegere cu sefii acestor miscari, acordandu-le titluri oficiale si responsabilitati. Cu toate acestea, rezultatele au fost minore, iar zadarnicia acestor tratative i-a facut pe oponenti sa-si manifeste inca mai mult spiritul de independenta, mai ales in chestiuni financiare si economice; ei pastreaza pentru ei insisi si domeniul lor partea importanta a taxelor si veniturilor care, in mod formal, ar fi trebuit sa ia drumul Trezoreriei statului si trateaza direct cu marii negustori straini schimburile comerciale.

Reforme militare si civile

Incearca modernizarea armatei, reusita partial; eforturi pentru crearea unei artilerii (sarcina incredintata baronului de Tott, nobil ungur trecut in serviciul Frantei) si a unei marine reinnoite in intregime In ceea ce priveste corpurile de ieniceri si spahii, nu se pot face schimbari profunde; totusi, ienicerii se angajeaza sa faca antrenamente constante, iar spahii se angajeaza sa traiasca pe pamanturile lor.

In economie, sunt incurajate industriile locale (se urmareste mai ales revigorarea celei textile, puternic concurata de produsele europene); se da un avant tiparirii si publicarii de carti.

Incercarile de modernizare se izbesc de rezistenta ulemalelor si a unor sefi militari; putinii reformatori sunt acuzati de subminarea bazelor religioase si sociale ale Imperiului, prin apelul la specialistii straini; aceasta opozitie la reforme era sustinuta pe ascunzis de catre rusi si austrieci (care nu doreau un imperiu puternic), iar sprijinitori gaseau in englezi,francezi, olandezi (desi si acestia aveau proprii planuri in actiunile lor).

Selim al III-lea

Domnia sa este o perioada de tranzitie catre modernitate.

El poate fi considerat unul dintre suveranii "luminati", precursor al sultanilor si al marilor viziri din secolul al XIX-lea.

Reformare armatei este in centrul obiectivelor sale; corpul de ieniceri sufera o asemenea modernizare (cu o noua ierarhie, grade, solde lunare, antrenament obligatoriu); ea are un succes moderat; in Anatolia se introduce un nou sistem de recrutare si formare a noilor militari; in marina, insa, se continua cu mai mult succes modernizarea (se reorganizeaza arsenalele, scolile navale).

Reformele civile sunt mai putin profunde - ele privesc reorganizarea serviciilor financiare, aprovizionarea oraselor, obligatia taranilor de a se intoarce in satele lor, respectarea traditiilor cu privire la portul costumelor "legale" de catre diferitele categorii sociale

In domeniul diplomatiei, sultanul a avut inovatii efective. El este adeptul deschiderii catre Occident, mai ales Franta, a carei cultura o apreciaza; ideile noi aparute in timpul Revolutiei sunt cunoscute si la Istanbul - aici, ambasada franceza are o tipografie mica, unde se tiparesc pamfletele revolutionare (putin intelese de catre otomani); sunt numiti ambasadori permanenti in diferite capitale (nu si la Paris, din cauza executarii lui Ludovic al XVI-lea); tinerii diplomati invata limbi straine, se familiarizeaza cu sistemele politice si administrative europene. Observatiile si concluziile lor vor permite, in secolul al XIX-lea declansarea reformelor menire sa modernizeze Imperiul Otoman.

Acaparat de problemele politicii externe, Selim al IIIlea nu a stiut sa formeze cadre indispensabile politicii sale de reforma; in 1807, el este nevoit sa faca fata unei revolte a ienicerilor rasculati impotriva ofiterilor din noua armata; ei cer abolirea reformelor, detronarea sa (se retrage in mai 1807, iar ceva mai tarziu este asasinat).

Noul sultan este Mahmud al II-lea (1808-1839) (fiul lui Abdul Hamid I) - cel care va fi adevaratul initiator al schimbarilor in Imperiul Otoman, in 1839 incepand perioada reformelor (Tanzimat).

Recomandari bibliografice

Jelavich, Barbara, Istoria Balcanilor, vol. I Secolele al XVIII-lea si al XIX-lea.     Traducere de Mihai-Eugen Avadanei. Postfata de I. Ciuperca, Institutul European, Iasi, 2000 /356 pp./.

Mantram, Robert (coord.), Istoria Imperiului Otoman.     Traducere de Cristina Barsan, Editura All (col. All istoric), Bucuresti, 2001 /684 pp./.

Mehmed, M.A., Istoria turcilor, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976     /448 pp./.

Prevelakis, G., Balcanii. Cultura si geopolitica. Traducere: N.-S.Tanasoca, Corint (col. Geopolitica si geostrategie 3), Bucuresti, 2001 /208 pp./.