VALERIANUS (253-260) SI GALLIENUS (253-268)

VALERIANUS (253-260) SI GALLIENUS (253-268)

Dintre imparatii proclamati de legiuni in diferite parti ale imperiului, dupa moartea lui T. Decius, numai Valerianus (253-260), descendent al aristocratiei senatoriale, izbuteste sa se mentina, luandu-l ca asociat la domnie pe fiul sau, Gallienus (253-268). In timpul domniei comune a celor doi imparati, pana in anul 260 cand Valerianus a fost luat prizonier de catre persi, murind in captivitate, are loc o impartire a sarcinilor de guvernare: Valerianus domnea in Orient, iar Gallienus in Occident.

Pe fondul crizei politice, atacurile barbarilor devin tot mai frecvente. In anii 256 si 257 se produc primele invazii maritime in partea orientala a Imperiului. Boranii din jurul M. de Azov, asociati cu herulii, ataca orase de pe tarmul nord-estic al Asiei Mici. Un alt atac are loc in anul urmator (258), concomitent pe mare si pe uscat cand este atacata Bithynia.

Gallienus, general cu experienta, incearca printr-un efort deosebit sa mentina Imperiul atacat din afara si subminat din interior de numerosi pretendenti la tron. El a realizat o reforma militara menita sa sporeasca mobilitatea armatei si a creat un corp de cavalerie autonom, alcatuit dupa model persan. De asemenea, a exclus senatorii ca si clasa din randurile armatei. Indepartarea senatorilor din comandamentele militare insemna de fapt indepartarea lor de centrul puterii, chiar daca ei mai ocupau importante posturi administrative.

Sub Gallienus se finaliza indelungatul proces care a transformat cavalerii in clasa atotstapanitoare si sustinatoare a aparatului de stat. Cei mai inalti ofiteri si functionari ai administratiei imperiale aveau sa fie, de acum inainte, cavalerii care provin din randul armatei.

Gallienus a patronat si o miscare de renastere spirituala intemeiata pe curentul filoelenic al epocii. Imparatul credea ca prin reinstaurarea vechilor valori va putea infrange crestinismul si celelalte religii orientale intr-o lupta spirituala.

In provinciile sud-dunarene, ca si in cele orientale, insecuritatea se mentine mai ales datorita incursiunii gotilor, efectuate adesea pe mare. O invazie maritima la care participa gotii si alte semintii nord-pontice cucereste Chalcedonul, Nicomedia si jefuieste Efesul si Miletul (263). Aceste atacuri se repeta in anii urmatori (264, 266) cand sunt devastate provinciile Asiei Mici (Bithynia, Galatia, Capadoccia), iar in 267 este atacata si Grecia. Infrangerea herulilor in cursul retragerii pe uscat, in sudul Traciei, pe raul Nestus, ii determina pe atacatori sa incheie pace si sa se retraga.

In acelasi timp, domnia lui Gallienus este amenintata de numerosi uzurpatori. In Orient, dupa infrangerea lui Valerianus, apararea provinciilor rasaritene in fata amenintarii persane a fost preluata de Septimius Odenathus, principe al Palmyriei, care este numit de catre Gallienus imperator si corrector Orientis. Dupa asasinarea acestuia, Zenobia, sotia sa, care-i urmeaza la domnie (267-272), a proclamat secesiunea Imperiului oriental al Palmyriei, care cuprindea majoritatea provinciilor rasaritene, inclusiv Egiptul. Legiunile pannonice si moesice proclama imparat pe Ingenuus (258), iar in anul 260 apare un alt pretendent, Regalianus. Spre a restabili situatia, Gallienus apeleaza la legiunile cantonate in provinciile invecinate. Un alt uzurpator, Postumus, se instapaneste pe proviinciile occidentale ale imperiului, luandu-si titlul de restaurator al Galliei (Restitutor Galliarum). Ca urmare, Gallienus mai domnea efectiv numai asupra regiunilor centrale ale imperiului (Italia, Illyricum si Africa), pentru ca, in cele din urma, si aceasta parte sa fie revendicata de un alt uzurpator (Aureolus). In timpul luptei impotriva acestuia din urma, asediat la Mediolanum (Milano), Gallienus este asasinat, actiune de care se pare ca nu era strain urmasul sau, Claudius II.

Dupa disparitia lui Gallienus, legiunile din Illyricum si Pannonia au adus in fruntea statului roman, aflat in plin proces de destramare, cativa imparati care fac incercari izbutite de restabilire a ordinii, anuntand redresarea Imperiului realizata de Diocletianus. Dintre asa-numitii imparatii illyri, mai insemnati au fost Claudius si Aurelianus.