FENOMENOLOGIE SI HIPOCONDRIE

FENOMENOLOGIE SI HIPOCONDRIE

Punctul de plecare a reflexiilor fenomenologice despre hipocondrie se gaseste la Jaspers, care subliniaza ca "este normal ca pentru individ corpul sa joace un rol. Omul sanatos traieste corpul sau, dar nu se gandeste la el si nu-i da atentie sau, dupa cum ar spune Sartre, corpul este trecut sub tacere '. A doua tema fundamentala este constituita de valoarea ambigua a corpului (Merleau-Ponti), ambiguitate care se desfasoara intre a avea un corp si a fi un corp. Ruffin extrapoleaza aceasta contradictie in care corpul este totodata Eu-1 lui insusi si o parte a lumii exterioare in perceptia pe care individul o are despre propriul corp: "corpul este in mod egal suportul existentei mele fiind simultan o incarcatura si o greutate pe care trebuie sa o suport'. Wulff (1958) subliniaza ca hipocondria apare in momentele de criza existentiala, atunci cand subiectul nu poate sa faca fata exigentelor vitale. Tipul major de hipocondrie este de aceea cel al varstei medii cand declinul este gata sa inceapa. in comparatie cu moartea, hipocondria ar reprezenta o situatie relativ tolerabila prin faptul ca banalizeaza moartea, prezentand-o ca un accident statistic care mai este posibil sa fie evitat un timp.

Medicul si hipocondriacul - un cuplu inseparabil

Bolnavul hipocondriac traieste de aceea strans legat in relatia cu medi­cul sau fugind de moarte prin mici remedii si manipulari diagnostice. Haffner si Denschaar V arata ca nu vindecarea unei boli imaginare este ceruta de bolnav, ci confirmarea ca moartea este un accident banal sau intamplator fata de care conduita hipocondriaca ar asigura o oarecare protectie. In acest sens, hipocondria constituie, dupa Kehrer, "delirul de a gasi o boala' pe care hipo­condriacul sa isi reverse necazul si angoasa ca viata va continua si fara el.

Fenomenologia opune intr-o anumita masura bolnavul somatic si hipocondriacul: primul sufera o transformare exogena a corpului pe care o integreaza in modul sau personal surmontandu-se prin adaptare, hipocon­driacul din contra, isi traieste corpul ca pe o lume transformata si straina.

Tot intr-un mod metaforic, Feline (1981) spune ca hipocondria ramane legata de corpusul medicinei tot asa cum hipocondriacul se agata de bluza alba a medicului. Dar in cazul acestei delimitari nu putem sa nu fim de acord cu Hardy (1989), care spune ca "bolnavul intra intr-o relatie complexa cu medicul somatician raspunsul terapeutic va trebui sa ia in consideratie intotdeauna natura psihiatrica a acestei tulburari'. Aceasta este in consens cu opinia lui Barsky si colab. (1986) care plaseaza hipocondria intr-un teritoriu de tip "no man's land' intre medicina somatica si psihiatrie.