PSIHOTERAPIE

Psihoterapiile umaniste

(sau experientiale, sau existentialiste)

Psihoterapiile existentialiste s-au format ca o reactie mai ales la psihanaliza, care considera ca omul este implacabil determinat de instinctele si conflictele inconstiente, care ii ghideaza existenta si evolutia. Existentialistii nu sunt de acord nici cu terapiile comportamentale, care transforma omul intr-un automat ce poate fi programat si condus.

Demersul experientialistilor este mai curand filosofic si are in vedere mai ales actualizarea disponibilitatilor ascunse ale fiintei umane. Ei considera ca obiectivul principal al terapiei il reprezinta contracararea alienarii si autoactualizarea umana. Psihoterapia experientialista considera omul ca pe o entitate activa, cu un potential latent, care trebuie valorificat. Strategiile efective sunt mai curand strategii de autoperfectionare si mai putin de tratare a unor boli sau simptome. Scopul terapiei il reprezinta constientizarea propriului eu si atingerea unui nivel superior de constiinta.

La baza psihoterapiilor experientialiste se afla filosofia existentialista si filosofia pe care se fundamenteaza tehnicile orientale (yoga, zen etc). Tulburarile psihopatologice sunt privite ca expresii de scadere a potentialului uman, ca expresii ale unui blocaj sau ca o pierdere cu propria experienta interna. Nevroza devine o expresie a disperarii existentiale, rezultata din instrainarea eului de sine insusi si de lumea sa. Anxietatea este considerata ca teama omului de a se confrunta cu propriile limite, in special cu moartea si cu nimicnicia. Originile sentimentului de culpabilitate stau in ignorarea propriilor posibilitati si valori, iar idealul psihoterapeutic il reprezinta crearea omului activ, creativ, spontan.

Aceasta orientare pune accent pe trairea emotiilor si a experientei prezente, "aici si acum". Aceasta traire a experientei reprezinta un proces mai mult afectiv decat cognitiv. Schimburile terapeutice rezulta in urma procesului trairii experientei. La ele contribuie in foarte mare masura tipul de relatie dintre client si terapeut.

Unul dintre conceptele de baza ale acestei orientari consta in ideea lui C. R. Rogers conform careia orice organism are tendinte innascute de a-si dezvolta calitatile la nivelul optim cand este plasat in conditii optime. Terapeutul nu trebuie sa incerce sa-l modifice pe client, ci doar sa-i ofere un mediu plin de caldura si intelegere umana (jucand rolul de catalizator). Relatia terapeutica este o relatie una incarcata afectiv - nu una de tip profesor-elev, ci semanand cu o relatie de prietenie.

Exista trei mari directii in terapiile experientiale:

directia tip filosofic - pune accent pe discutie;

directia de tip psihosomatic (tip yoga, zen);

directia spirituala (de tip religios - meditatia transcendentala). In aceasta scoala, locul central il ocupa terapia centrata pe client sau pe persoana, elaborata de Rogers (1942).

Rogers crede in fortele ascunse, latente de autovindecare ale persoanei, considerand terapia ca un proces de indepartare a unor bariere, constrangeri, provenite din educatie, pentru ca oamenii au cerinte nerealiste fata de ei insisi si nu-si dau voie sa traiasca anumite stari afective. Majoritatea oamenilor neaga faptul ca au sentimente, nu-si mai constientizeaza reactiile proprii si, ca atare, ajung la un nivel de integrare psihica mai scazut si chiar au relatii interpersonale falsificate.

Obiectivul terapiei consta in ajutarea clientului sa se accepte pe sine. In cadrul relatiei terapeutice, el este incurajat sa se simta liber, sa-si exploreze gandurile, sa-si analizeze sentimentele reale, sa-si accepte sentimentele urate si sa se accepte asa cum este. Terapeutul nu va dirija procesul terapeutic, ci-l va lasa cu totul liber pe client. Terapeutul nu da raspunsuri, nu face interpretari, nu analizeaza conflictele inconstiente si nici macar nu intervine activ in discursul clientului. El nu face decat sa asculte cu atentie si cu o atitudine de acceptare pasiva, intrerupand doar pentru a parafraza, a spune cu alte cuvinte ceea ce spune clientul.

Pentru anumite situatii, acest gen de abordare poate fi eficient. Multa vreme s-a crezut ca psihoterapia experientiala este un panaceu psihologic universal. Rogers a negat si necesitatea psihodiagnozei inainte de a incepe terapia. Clinica dovedeste a acestei psihoterapii ca aria de aplicare este limitata la nevroticii normali, fara o simptomatologie bine conturata, ci doar cu probleme de viata. Clientii acestor tehnici trebuie sa aiba un nivel cultural foarte ridicat. Pentru formare, este o terapie foarte buna. Se potriveste si pentru normalul de exceptie. In cabinet, trebuie combinata cu o abordare centrata pe simptom.

Psihoterapia nondirectiva se deosebeste de alte tipuri de abordari prin urmatoarele aspecte:

relatia terapeutica este privita ca o experienta mutuala si evolutiva;

se pune un accent mai mare pe aspectele emotionale, comparativ cu cele intelectuale;

se acorda o mai mare independenta subiectului si se acorda mai multa atentie evenimentelor actuale, nu celor din istoria individului;

relatia terapeutica este foarte permisiva; terapeutul are o atitudine pasiv-stereotipa, de acceptare totala a ceea ce spune clientul, ajutandu-l pe acesta sa-si clarifice sentimentele.

Si in acest tip de terapie are loc relatia transferentiala, dar transferul este rezolvat firesc, intr-o maniera lipsita de amenintare, terapeutul actionand indirect si spontan asupra rezistentelor subiectului, prin intermediul permisivitatii si neutralitatii.

Conditiile relatiei terapeutice nondirective (dupa Rogers)

• Terapeutul trebuie sa se conduca dupa principiul ca subiectul aflat in terapie este responsabil pentru el insusi si este de dorit pentru subiect sa-si asume aceasta responsabilitate;
• Terapeutul considera ca orice individ are in sine o puternica dorinta de a deveni matur, adaptat social, independent, creativ;
• Terapeutul trebuie sa creeze o atmosfera calda, permisiva, in care individul sa-si poata exprima orice atitudine, traire, stare afectiva sau gand, indiferent cat de inacceptabile, neconventionale, absurde sau contradictorii.
• Clientului nu i se impun nici un fel de limitari in privinta atitudinilor, ci doar in privinta comportamentelor.
• Terapeutul utilizeaza numai astfel de tehnici, care sa-l conduca pe client la intelegerea profunda a propriilor stari afective si la acceptarea lor. In ceea ce priveste acceptarea de catre terapeut, aceasta nu trebuie sa implice nici aprobare, nici dezaprobare.
• Terapeutul trebuie sa se abtina de la a sfatui, convinge, sugera, interpreta, intreba sau da asigurari.

Spre sfarsitul carierei, Rogers incepe sa abandoneze terapia individuala in favoarea terapiei de grup si pune la punct conceptul de grup de intalnire. Acest grup permite realizarea unei trairi foarte intense, in cadrul careia persoanele alienate fata de ele insele sau fata de societate pot stabili contacte emotionale mai autentice. In cadrul grupurilor de intalnire, experienta din cadrul grupului poate produce manifestari chiar la nivelul personalitatii subiectilor si chiar Rogers spune ca scopurile dezvoltarii personale si cele ale grupului nu mai sunt separate. In grup sunt stimulate confruntarile deschise si autentice si chiar o exprimare sincera a unor sentimente negative poate fi folositoare, pe termen lung.

Rogers nu este interesat de dinamica grupului in sine, ci tot de individ, pe care grupul trebuie sa-l ajute sa-si constientizeze propriile trairi si stari afective si sa-si accepte propriile sentimente. Pentru a fi eficient, grupul de intalnire trebuie sa fie coeziv, membrii grupului sa-si acorde incredere reciproca, iar terapeutul, ca lider al grupului, va facilita procesele care se petrec in grup la nivel minimal.

In general, grupul este alcatuit din 6-7 subiecti si da rezultate in cazul problemelor usoare, de viata. Aceasta terapie se potriveste pentru autoperfectionare, pentru psihologii in formare, pentru subiectii cu tulburari minore de stres, subiectii cu dificultati de adaptare, pentru pacienti cu boli somatice invalidante, pentru adolescenti cu tulburari de comportament; mai poate fi folosita, dar in combinatie cu alte terapii, la toxicomani, la pacienti nevrotici, la schizofrenicii in remisie si in tratamentul psihiatric.