Cultura - Diversitatea culturala. Relativism si etnocentrism cultural

Cultura Diversitatea culturala. Relativism si etnocentrism cultural

1. Ce este cultura?

Termenul de cultura vine din latinescul “colo, colere” care semnifica a lucra pamantul, a locui. Sensul lui primar desemna activitati agricole si a fost utilizat cu acest sens din secolul XI pana in secolului XIX, in paralel cu acceptiunea data de umanismul renascentist (sec. XVI) de cultura a spiritului.

Pana astazi, literatura de specialitate a inregistrat un numar mare de semnificatii ale acestui termen si un numar si mai mare de definitii : sociologul francez A. Moles sustine ca ar exista aproximativ 250 de definitii ale culturii.

In limbajul curent, adesea, termenul sugereaza o forma superioara de arta : opera, teatru, coregrafie etc. Se considera ca o persoana este culta atunci cand detine cunostinte despre arte si este capabila sa faca aprecieri fondate referitoare la creatiile artistice, este rafinata, are gust si bune maniere. Acesta este un sens restrictiv : nu orice om este cult si nu orice produs al activitatii sale este un act de cultura. Acesta este si punctul de vedere al lui J. Szczepanski, care tine sa precizeze ca “ nu toate produsele omului reprezinta cultura lui, ci numai cele superioare, produse oarecum dezinteresat, pentru ele insele, deci stiinta, arta, religia, ideile politice si sociale, obiceiurile nobile – intr-un cuvant, produsele superioare ale spiritului care necesita cultivarea mintii, tendinta realizarii unor scopuri mai inalte decat simpla satisfacere a nevoilor biologice”.1

Conform semnificatiei intilnite in vorbirea curenta, cultura este o caracteristica a individului, nu a societatii. Majoritatea sociologilor si antropologilor se delimiteaza de acest inteles in favoarea unuia mai larg, mai cuprinzator. Astfel, E.F.Tylor (1871) desemna prin cultura “ansamblul complex al cunostintelor, credintelor religioase, al artei, moralei, obiceiurilor si al tuturor celorlalte capacitati pe care le dobandeste omul ca membru al societatii”.

In sociologie si antropologie – asa cum sustine si Marvin Harris, termenii de cultura, societate si, uneori, etnologie, isi disputa preeminenta.

Kluchohn (1949) confera si el culturii intelesul de fenomen social, definind-o intr-o formula succinta ca “mod distinct de viata al oamenilor, model de a trai”.

In viziunea lui Ralph Linton, cultura este de asemenea o caracteristica a societatii, nu a unui individ. Ea reprezinta tot ceea ce se invata in cursul vietii sociale si este transmis din generatii in generatii ; cu alte cuvinte, este “ereditatea sociala a membrilor unei societati”.

In alta ordine de idei, unele definiti au pus accentul mai mult pe sensul obiectiv al culturii (cultura materiala sau civilizatie), altele pe sensul subiectiv al culturii (cultura spirituala, cunostinte, valori, simboluri etc.).

Wisller, dimpotriva, ia in calcul multiplelele dimensiuni ale culturii, distingand in cadrul ei urmatoarele trei diviziuni : “trasaturi materiale”, “activitati sociale” si “idei”.

Aspectele materiale si nemateriale ale culturii au fost evidentiate si de sociologul american N. Goodman (1982) atunci cand o definea ca fiind “mostenirea invatata si socialmente transmisa,  a obiectelor facute de om, a cunostintelor, a parerilor, a valorilor si a perspectivelor care asigura membrilor unei societati unelte pentru a face fata problemelor curente”.2 Cu alte cuvinte, pe scurt, cultura organizeaza viata sociala si-i da forma.

In aceeasi perspectiva se inscrie si opinia lui M.J. Herscovitz conform careia cultura reprezinta “ totalitatea valorilor materiale si spirituale create … in procesul istoric de afirmare a omului ca om, proces care evidentiaza progresul omenirii in cunoasterea, transformarea si stapanirea naturii, a societatii si a cunoasterii insasi”.3

2. Componentele culturii

Asa cum am aratat mai inainte, sociologii au distins intre aspectele materiale (sensul obiectiv) si aspectele nemateriale (sensul subiectiv) ale culturii.

Cultura materiala include toate “produsele” concrete si tangibile ale societatii, toate manifestarile fizice ale vietii unui popor, de la cele mai vechi produse create de om (descoperite de antropologi) cum ar fi oale de lut, unelte de piatra si apoi de metal pana la cele mai recente : televizoare, avioane, computere etc.

Elementele culturii materiale sunt transmise de la o generatie la alta : unele dintre ele suporta modificari structurale esentiale (automobilele, avioanele), altele schimbari nesemnificative din punct de vedere structural (biroul, cada etc.) ; altele sunt la moda o perioada, apoi dispar.

Cultura nemateriala. Sociologii tind sa se concentreze mai mult asupra dimensiunii spirituale a culturii, considerand ca ea da adevaratul puls al vietii sociale. De altfel, cercetari sociologice efectuate in Franta confirma faptul ca acesta este si intelesul cel mai des utilizat in conversatia curenta. J. Laroue in Representations de la culture et conditions culturelles arata ca 83% din populatia investigata adopta sensul de cultura spirituala.

In cadrul culturii nemateriale, sociologia include ansamblul cunostintelor, opiniilor, valorlor, normelor, semnelor si simbolurilor care sunt vehiculate intr-o societate.

Trebuie sa reamintim faptul ca opiniile si cunostintele nu se identifica. Cunostintele sunt concluzii care se fundamenteaza pe un anumit criteriu al evidentei empirice (de ex., forma sferica a Pamantului). Opiniile, spre deosebire de cunostinte, nu au la baza o suficienta evidenta empirica : exista astfel parerea ca adoptarea unor legi care prevad posibilitatea pedepsei capitale ar duce la scaderea frecventei actelor criminale. “Orice cunoastere umana, incepe cu opinii, trece de la acestea la notiuni si se sfarseste cu idei” (I. Kant). Deci, pe langa opinii si cunostinte, cultura oricarei societati contine si idei (Kant) despre natura, despre viata si moarte, despre om si ocietate.

Cultura oricarei societati este impregnata de sistemul valorilor.

Omul este fiinta cu vocatia valorilor (“axiologica”) sustine sociologul roman Eugeniu Sperantia. Sistemul de valori la care adera un individ reprezinta “coloana lui vertebrala”. Valoarea reprezinta “aprecierea pe care un subiect o manifesta fata de un obiect (lucru, idee, atribut, relatie) dupa criteriul socialmente impartasit al satisfacerii unei nevoi sau a unui ideal”. 4 Ea trebuie inteleasa ca o relatie sociala : sunt consistente numai acele aprecieri, optiuni individuale care sunt in consens cu aprecierile sau optiunile grupului. In acelasi timp trebuie remarcat faptul ca nu putem vorbi despre universalitatea valorilor in sensul ca pe de o parte, o valoare nu are acelasi inteles in toate societatile si, pe de alta parte, nu toti individzii dintr-o societate accepta o anumita valoare. Daca aztecii apreciau favorabil jertfirea copiilor pentru induplecarea zeului ploii, astazi, pentru societatile moderne, un astfel de act este innacceptabil si condamnabil. Sau daca, spre exemplu, societatea americana apreciaza munca in mod deosebit, nu inseamna ca aceasta valoare este acceptata, fara exceptii, de toti americanii. Valorile se schimba in decursul timpului si acest lucru este usor observabil daca analizam valorile referitoare la iubire, sex, casatorie. Azi se vorbeste tot mai putin despre ,,fidelitate pana la sfarsitul vietii” si tot mai mult despre fidelitate succesiva, intre doua casatorii, doua relatii consensuale etc.

In alta ordine de idei, trebuie sa constatam ca valorile nu sunt intotdeauna in consens : uneori ele intra in conflict, se ciocnesc, sunt contradictorii. Cercetarile actuale dovedesc ca in orice societate exista conflicte valorice, difera doar gradul in care ele sunt acceptate si “solutionate”. In timp ce regimurile totalitare le ignora, le resping, societatile democratice le accepta, incearca sa le “solutioneze”, sa le administreze. Respinse sau excamotate, conflictele valorice risca sa se acutizeze si sa degenereze in stari anomice.

Societatea democratica “reprezinta in fapt, modalitatea rationala de solutionare si de neutralizare a acestor conflicte valorice, este buna administrare a tensiunii dintre libertate si ordine, dintre egalitate si libertate”.5

Valorile au o mare semnificatie emotionala. Ele nu trebuie privite ca simple concepte abstracte. Oamenii polemizeaza, intra in conflicte si uneori sunt capabili chiar de mari sacrificii pentru apararea valorilor ai caror partizani sunt (de exemplu, pentru “libertate”).

Alaturi de valori si in stransa legatura cu acestea, normele reprezinta elemente importante ale culturii societatii. Comportamentul uman este structurat de reguli, linii de conduita care prescriu un comportament adecvat in situatii speciale (Nu ne comportam la scoala ca la discoteca, nici la spital ca la opera). De asemenea, normele reglementeaza comportamentele oamenilor in relatiile dintre ei. (De exemplu, normele de politete definesc comportamentul cuvenit, care se cade). Putem spune ca normele duc la stabilirea “unei anumite scheme a vietii colective”, in cadrul careia “fiecare om stie cum sa se comporte in anumite situatii, stie ce asteapta de la el ceilalti membrii ai colectivitatii si stie la ce reactii se poate astepta in urma actiunilor sale”.6

Cadrul normativ cuprinde obisnuintele, obiceiurile, moravurile si legile existente intr-o societate data. J. Szczepanski face distinctie intre obisnuinte si obiceiuri. “Obisnuintele sunt modalitati de conduita statornicite pentru anumite situatii”, a caror incalcare nu starneste obiectii sau reactii negative din partea societatii, dar pe care membrii respectivului grup se simt datori sa le respecte (de exemplu, in anumite grupuri de munca exista obisnuinta celebrarii aniversarii fiecarui membru sau a evenimentului pensionarii).

Obiceiurile sunt modele de conduita legate de valorile impartasite de grup, care au importanta pentru viata si activitatea grupului a caror nerespectare atrage dupa sine sanctionarea lor de catre opinia publica. Exemplu de obiceiuri sunt : sa arunci gunoiul la ghena, sa alegi vestimentatia potrivita (cu ocazia), sa oferi locul in autobuz unui batran sau infirm etc.

Daca nu respecta obiceiurile respectivii indivizi pot fi considerati lipsiti de amabilitate, neatenti, bizari, excentrici, pot fi evitati, marginalizati de catre ceilalti membrii ai comunitatii dar nu pot fi pedepsiti de lege.

Moravurile se inrudesc cu obiceiurile dar se diferentiaza de acestea (distinctia a fost facuta pentru prima data in 1906 de Summer). Ele sunt definite ca norme cu o mare importanta si semnificatie pentru functionarea societatii. De exemplu : normele legate de apararea proprietatii private, a bunurilor publice, a valorilor patriotice etc.

Incalcarea lor (furtul, frauda, incendierea unor proprietati etc.) atrage dupa sine sanctiuni juridice.

In conceptia unor sociologi, distinctia dintre obiceiuri si moravuri are un caracter relativ : unul si acelasi fapt social este interpretat de anumite categorii sociale ca obicei iar de altele ca moravuri. Asa de exemplu, profanarea simbolurilor nationale (steag, stema etc.) poate fi considerata ca o grava violare a moravurilor societatii si trebuie aspru pedepsita sau poate fi considerata ca nerespectare a unui obicei si trebuie sa fie doar dezavuata de opinia publica.

In cadrul moravurilor, exista o categorie aparte numita tabuuri care definesc ceea ce este interzis, ceea ce este nepermis, ceea ce nu trebuie facut ; ele sunt deci, moravuri proscriptive. Majoritatea societatilor contemporane au tabuuri cu privire la relatiile sexuale si maritale intre rude apropiate (tabuul incestului) si tabuul referitor la consumarea carnii de om. Incalcarea lor atrage dupa sine sanctiuni de maxima severitate cum ar fi privarea de libertate, exilul sau chiar pedeapsa capitala.

Legile sunt norme stabilite si aplicate de autoritatea politica a societatii ce cuprind obligatii generale pentru toti membrii societatii si ce se aplica acelor comportamente ce sunt considerate importante pentru societate.

Legile pot fi scrise sau nescrise (cutumiare). Constitutiile scrise se impun in secolul al XVIIIlea (Romania, Franta, SUA beneficiaza de Constitutii scrise). Constitutiile cutumiare sunt formate dintr-o parte scrisa si dintr-o alta nescrisa, care are la baza obiceiuri, traditii, practici politice indelungate (ex. Constitutia Angliei, Israelului, Noii Zeelenade).

Indiferent de forma pe care o imbraca, legile joaca un rol extrem de important in reglementarea relatiilor sociale si nerespectarea lor duce la sanctiuni juridice. In literatura de specialitate, intalnim azi numeroase puncte de vedere care sustin ca anumite fapte, reactii individuale sau de grup nu ar trebui sa faca obiectul unor legi, ci ar trebui sa fie tratate ca obiceiuri, stiluri personale de viata, gusturi personale etc.

Astfel de controverse au fost starnite de legile care permit orice fel de comportament sexual intre adulti, cu consimtamantul partilor.

Semnele si simbolurile constituie, asa cum am aratat mai inainte, alte elemente importante ale culturii spirituale. Filosoful german E. Cassirer constata ca “omul nu mai traieste intr-un univers exclusiv fizic, ci intr-un univers simbolic. Limbajul, mitul, arta … sunt componente ale acestui univers. Omul nu mai poate infrunta realitatea in mod nemijlocit, el nu mai poate privi fata in fata … atat de mult s-a invelit pe sine cu forme lingvistice, cu simboluri mitologice sau cu rituri religioase, incat nu poate vedea sau cunoaste nimic decat prin mijlocirea acestui mediu artificial”. In viziunea lui, cultura consta in simboluri si se transmite prin comunicarea simbolurilor.

Desi nu putem reduce cultura la suma simbolurilor, trebuie sa recunoastem ca acestea reprezinta o parte, o componenta fundamentala a ei.

Simbolul este definit ca fiind ceva care social reprezinta, semnifica altceva decat este ; este o reprezentare creata in mod arbitrar (gesturi, cuvinte, obiecte, imagini vizuale), care capata inteles prin consens social. De exemplu, drapelul unui stat nu reprezinta doar o bucata de panza colorata si desenata intr-un anume fel. El este simbolul unei natiuni, a unei societati cu istoria ei, cu teritoriul ei, cu traditiile si obiceiurile ei etc. Weitman (1973) sublinia ca a analiza semnificatia pe care o societate o acorda drapelului sau national furnizeaza informatii privind aspecte importante ale culturii respectivei societati.

Limba (vorbita si scrisa) este cel mai important element al simbolismului social, cel mai important aspect al culturii. Ea este cel mai important mijloc de comunicare, este “vehiculul spiritului”, este cel mai important mijloc de socializare. Dupa E. Sapir, limba scrisa reprezinta simbolurile secundare ale simbolurilor vorbite, reprezinta deci, “simboluri de simboluri”.

Mimica si gesturile joaca si ele rolul de simboluri sociale (sunt simboluri nonverbale). Primele dezvaluie bucuria, tristetea, disperarea, surpriza, mania etc. Celelalte reprezinta miscari ale corpului care au semnificatii consimtite social. Simbolurile nonverbale sunt mai frecvent folosite in interactiunile sociale comparativ cu cele verbale. Experimentele efectuate de Albert Mehrabian au stabilit ca impactul total al unui mesaj este in proportie de 7% verbal, 38% vocal si 55% facial. Un alt cercetator, respectiv Raymond L. Birdwhistell sustine ca cel mult 35% din semnificatiile unei conversatii sunt transmise prin intermediul cuvintelor.

Pe de alta parte, se constata ca unul si acelasi gest poate avea semnificatii diferite pentru societati diferite. Astfel este, de exemplu, gestui care pentru americani are semnificatia “okay” (totul este in regula), pentru francezi inseamna ca cineva este “un zero”, o nulitate, in timp ce pentru turci si greci are o semnificatie obscena (sugereaza o invitatie sexuala grobiana). Gestul de a scoate limba este interpretat la noi ca nepoliticos, ca lipsa a bunelor maniere etc. in timp ce in Tibet este considerat semn de respect. Acest exemplu ca si multe altele confirma faptul ca gesturile ca si limba au semnificatie in cadrul unui context social dat ; scoase din acest context, ele fie isi schimba semnificatia, fie isi pierd orice semnificatie.

Pe de o parte, utilizarea limbajului gestual alaturi de cel verbal face comunicarea mai bogata, subtila, savuroasa, pitoreasca. Pe de alta parte, limbajul nonverbal poate da nastere la confuzii, neintelegeri,chiar conflicte. Utilizarea abuziva a limbajului gestual in comunicarea interpersonala este contraindicata sau cel putin nepreferabila, intrucat erodeaza posibilitatea unui bun dialog, a unei comunicari eficiente.

Gesturile pot fi utilizate si in manipularea indvizilor : se face uneori exces de gesturi amabile, politicoase pentru a obtine anumite favoruri nemeritate. De asemenea, sunt situatii in care indivizii interpreteaza gesturile semenilor sai intr-un mod care le este favorabil, care-i absolva de vina savarsita. Asa se intampla atunci cand barbatii, care sunt acuzati de viol sustin ca, desi victimele lor le-au interzis verbal sa aiba relatii intime cu ele, totusi gesurile acestora au sustinut contrariul : imbracamintea sumara, tonul imbietor, dorinta dezvaluita de expresia fetei etc.

Sa revenim putin la rolul pe care limba il joaca in societate si la relatia dintre limba si gandire. Limba este mai mult decat un mijloc de comunicare si socializare a indivizilor umani. Limba da expresie modului nostru de a gandi, conceptiilor noastre. Pe de alta parte, insa, ea influenteaza, structureaza modul in care percepem lumea – teorie formulata initial de doi antropologi, Edward Sapir (1929) si Benjamin Lee Whorf (1956), sub numele de “ipoteza relativitatii lingvistice”. Atat vocabularul cat si structura gramaticala a unei limbi – sustin cei doi antropologi – determina conceptiile despre lume si viata ale membrilor unei societati, le dirijeaza atentia catre anumite aspecte ale vietii mai degraba decat spre altele. Exemplul clasic utilizat pentru sustinerea acestei ultime idei este urmatorul : inuitii – spre deosebire de englezi, care folosesc un termen general pentru zapada – au inventat un numar relativ mare de cuvinte pentru fiecare tip de zapada (zapada care cade, nameti, zapada umeda, zapada pufoasa), intrucat fiecare le influenteaza in mod specific viata si activitatea. Ei nu au un termen general pentru zapada, dar au cate unul pentru fiecare tip de zapada in parte. De asemenea, in limba hopi nu exista un substantiv pentru timp si nici un sistem temporal – verbal (trecut, prezent, viitor).

Astazi, sociologii admit o versiune mai slaba a ipotezei relativitatii lingvistice si anume : o anumita limba nu te determina ci te ajuta sa gandesti intr-un anume fel, sa te concentrezi asupra anumitor dimensiuni ale existentei.

Pe de alta parte, trebuie sa abordam relatia si in sens invers : limba, la randul ei, se modifica in functie de schimbarile sociale. Schimbarea conceptiilor, mentalitatilor oamenilor duce la schimbari in structura gramaticala. Astfel, schimbarea conceptiilor despre relatiile dintre genuri a dus la inlocuirea formei generice din gramatica engleza de chairman (chair = scaun, man = barbat), respectiv presedinte, cu forma neutra, chairperson.7

3.Cultura “reala” si “ideala”. Cultura si libertate

Ralph Linton, cel care foloseste termenul de “fundament cultural al personalitatii”  opereaza si distinctia intre “cultura reala” si “cultura ideala”, tocmai pentru a deosebi intre ceea ce spun oamenii ca sunt si ca trebuie sa faca si ceea ce sunt ei in realitate, ceea ce fac ei efectiv.

Cu alte cuvinte, cultura “ideala” se refera la normele care ne structureaza comportamentele. Ele reprezinta “idealul”, ceea ce societatea asteapta de la membrii sai, modurile de actiune aprobate, apreciate de societate. Normele nu se identifica intotdeauna cu comportamentul. Existenta sistemului normativ nu garanteaza ca asteptarile societatii vor fi in toate cazurile indeplinite, ca in societate se vor manifesta doar comportamentele dezirabile. Desi majoritatea membrilor societatii subscriu la diferite norme, le inteleg necesitatea, importanta, totusi nu le respecta. Desi cuplurile apreciaza norma fidelitatii sexuale, multe dintre ele o incala : in SUA, jumatate dintre barbatii casatoriti si o patrime din femeile casatorite au relatii extraconjugale.

Se ridica intrebarea : de ce daca individul recunoaste necesitatea normei, in practica sociala curenta el o incalca? Este norma resimtita ca o constrangere de care individul incearca sa se elibereze? Componentele culturii : normele, legile etc. restrang ele libertatea omului sau dimpotriva, o fac posibila si mai mult, chiar o extind?

Putem spune ca, pe de o parte, restrictiile impuse de norme si legi limiteaza libertatea individului in societate, pentru ca acesta nu poate sa faca orice vrea(ex., sa danseze in timpul unei conferinte sau sa se prezinte la un interviu pentru ocuparea unui post de manager in costum de baie etc.).

Limitele impuse de cultura nu sunt aceleasi pentru toti indivizii si pentru toate categoriile sociale. Stereotipurile, prejudecatile, discriminarile promovate de o anumita cultura ii limiteaza mai mult pe unii decat pe altii ; de cele mai multe ori, este cazul femeilor (in comparatie cu barbatii), a minoritatilor etnice, a saracilor etc.

Pe de alta parte, este indiscutabil faptul ca libertatea este posibila si se poate extinde prin intermediul culturii. Cultura ne ofera sansa de a alege intre mai multe alternative (intre diferite valori, idei, conceptii, lucruri etc.), ori libertatea nu poate exista in afara acestei optiuni. De altfel, absenta sistemului normativ departe de a duce la libertate, ar duce la haos, anarhie, imperiul legii junglei.

Cultura nu ofera posibilitatea de a comunica, de a profita de confortul pe care ni-l ofera tehnologia moderna in toate momentele vietii noastre : acasa, pe strada, la slujba ; ne elibereaza de muncile mecanice, anoste, care solicita efort fizic oferindu-ne mai mult timp pentru creatie, cercetare, divertisment.

4. Diversitatea culturala. Relativism si etnocentrism cultural

Cercetarile sociologice si antropologice au scos in evidenta existenta unei diversitati culturale atat intre diferitele societati cat si in interiorul fiecareia dintre ele.

Societatile difera intre ele atat sub aspectul culturii lor materiale (civilizatii), cat si sub aspectul culturii spirituale. Daca comparam locuintele si mijloacele de comunicatie din diferite societati, observam cu usurinta diferentele evidente privind civilizatiile care le corespund. Daca este sa comparam normele care precizeaza comportamentul adecvat, vom constata existenta aceleiasi diferente.

In antropologia culturala este prefigurata existenta a doua mari tipuri de culturi diametral opuse : cultura apolonica (apolinica) si dionisiaca. Caracterul apolonic – conform studiilor lui Ruth Benedict (1934-1950) – apartine unui tip de cultura primitiva, in care orice exces este prohibit, moderatia fiind comportamentul fundamental al colectivitatii, care cultiva personalitatea uniforma, stearsa. Un astfel de tip cultural este specific populatiei Zuni a tribului de indieni din SUA (New Mexico) , populatie care se caracterizeaza prin calm, conformism, o mai mare inclinatie spre colectivism decat spre individualism.

La celalalt pol se afla cultura dionisiaca, caracterizata printr-un exces de sensibilitate, activitate frenetica, inividualism, competitie. Tribul Kwakiutl (din Insula Vancouver, Columbia Britanica) ai carui membrii sunt dominatori si razboinici reprezinta un astfel de tip cultural.

Si societatile moderne se caracterizeaza prin diferente culturale. Constatam, in primul rand, existenta diferentelor culturale dintre statele socialiste (care acroda prioritate colectivitatii in raport cu individul) si statele capitaliste (in care accentul cade pe individ si competitie). Deosebiri culturale exista insa si intre tarile capitaliste (de exemplu, intre Anglia si Japonia), precum si intre tarile socialiste (de exemplu, Cuba si China), intre tarile maritime si cele intercontinentale etc. Este de dorit ca o diversitate culturala – expresie a ingeniozitati umane – sa fie cunoscuta, acceptata si valorificata de societatile moderne spre folosul lor reciproc.

Diferente culturale exista asa cum am aratat mai inainte si in interiorul aceleiasi societati in functie de clasa sociala, originea etnica, religia, rasa, stilul de viata, interesele urmarite, alcatuind subculturile. Cu cat o societate este mai numeroasa, mai complexa, mai moderna, cu cat diferentele culturale, dintre diferitele grupuri sociale sunt mai mari, cu atat intalnim mai multe subculturi.

Subculturile reprezinta ansamblul de simboluri, norme, valori care dau identitate grupului, il disting de celelalte grupuri si care se intemeiaza fie pe mostenirea etnica, fie pe situatia economica a grupului, pe apartenenta la o anumita regiune, la o anumita breasla profesionala etc. Putem vorbi despre subcultura aurolacilor din canale, a saracilor din ghetouri, a romilor, a oamenilor de stiinta, a muzicantilor de cartier etc.

Subculturile se deosebesc de cultura dominanta si prin utilizarea unui limbaj specific (jargon subcultural). In privinta rolului jucat de existenta subculturilor in societate, parerile sunt impartie : unuii autori sustin ca mozaicul cultural este un factor de imbogatire a societatii, altii, dimpotriva, considera ca este un element nociv pentru societate, ce are drept consecinta erodarea culturii nationale.

Contraculturile sunt construite din acele valori, norme, simboluri, si moduri de viata care se manifesta in opozitie cu cultura dominanta din societate. Desi nu resping toate normele si valorile societatii din care fac parte, adeptii contraculturii resping o parte mai mare sau mai mica din modelele ei comportamentale. Reprezentarile contraculturii pot fi grupurile de delincventi, sectele satanice, grupurile anarhiste, etc. Miscarea “hippie” din anii ’60 si inceputul anilor ’70 a sfidat valorile americane fundamentale de individualism, competitie, bunastare materiala, constituind o astfel de contracultura. Tot aici se inscrie si organizatia Ku Klux Klan din SUA si Fratia Musulmana din Egipt.

Aparitia unei contraculturi intr-o societate este un indicator al neintegrarii sociale, al sentimentului de frustrare incercat de anumite categorii sociale.

Cresterea numerica a contraculturilor si extinderea lor pot avea efecte disfunctionale in societate, fapt pentru care de cele mai multe ori sunt considerate neacceptabile de societate, fiind chiar reprimate.

Diversitatea culturala intre si in interiorul societatilor sugereaza faptul ca nu exista un singur tipar cultural, “cel mai bun”, ca nu exista o cultura inerent buna sau rea, idee ce sta la baza relativismului cultural. Acesta este un principiu teoretic impus de antropologia culturala moderna, in interpretarea culturilor lumii si a raporturilor dintre ele. El se opune tendintei oamenilor de a evalua practicile, traditiile, comportamentele altor popoare in raport cu ale lor, de a le subaprecia pe cele dintai si supraevalua pe cele din urma. Conform relativismului cultural, valorile unei culturi trebuie analizate in stransa conexiune cu contextul social caruia ii apartin si nu dupa criteriile altei culturi. Pentru un european, de exemplu, pare bizara veneratia pe care hindusii o au fata de vaca – animal considerat sacru in India.

Principiul relativismului cultural respinge etnocentrismul, adica etichetarea obiceiurilor altor popoare, etnii, ca fiind “bune” sau “rele”, “civilizate” sau “inapoiate” si de a considera cultura proprie superioara altora din punct de vedere moral. Inainte de a face aprecieri, trebuie sa cercetam de ce oamenii obisnuiesc sa se comporte intr-un anume fel si nu intr-altul, care sunt coordonatele sistemului cultural care contine respectivele obiceiuri.

Etnocentristii percep practicile altor culturi ca deviatii de la normalitate si nu doar ca simple si firesti diferente intre culturi.

Manifestarile etnocentriste sunt mai frecvente in societatile traditionale, omogene si izolate, in care probabilitatea contactului cu alte culturi este redusa. Etnocentrismul opereaza cu expresii ca “popor ales”, “natiune bincuvantata”, “rasa superioara”, “straini perfizi”, “popoare inapoiate”, “barbari”, “salbatici” etc.

El are efecte contrare asupra indivizilor, grupurilor si societatilor. Pe de o parte, intareste nationalismul si patriotismul si protejeaza identitatea etnica. Pe de alta parte, alimenteaza rasismul, descurajeaza schimbarea si obstructioneaza imprumuturile culturale. In anumite circumstante, el faciliteaza stabilitatea culturala, in altele poate provoca colapsul unei culturi si disparitia unui grup.

Sociologia, politologia, antropologia, educatia civica invita la respingerea etnocentrismului si adoptarea pozitiei relativismului cultural prin care oamenii se pot distanta de propria cultura pentru a o privi cu mai multa obiectivitate si realism.

Relativismul cultural nu inseamna insa ca orice practica culturala este permisa, nu inseamna relativizarea, primarea sistemului normativ legislativ si pierderea functiei sale de mecanism de control social.

Relativismul cultural nu trebuie confundat nici cu xenocentrismul, care este opusul etnocentrismului si care, la randul lui, se fundamenteaza tot pe anumite prejudecati. Xenocentrismul consta in subaprecierea valorilor culturale autohtone si supraevaluarea valorilor culturale straine. El se intemeiaza pe prejudecata ca tot ceea ce este strain este in mod automat si bun.

5. Ipoteza decalajului cultural

Sociologul american William F. Ogburn este cel care a formulat ipoteza decalajului cultural care sustine ca “daca o parte a culturii se schimba, datorita unei descoperiri sau inventii si, prin aceasta, generaza schimbari intr-o alta parte a culturii, dependenta de ea, aceste schimbari se produc frecvent cu o anumita intarziere. Cat de mare este aceasta intarziere sau acest decalaj depinde de natura materialului cultural supus schimbarii, dar decalajul poate persista un numar considerabil de ani, si in tot acest timp putem spune ca exista o proasta adaptare a culturii. Este, deci, dezirabil sa reducem perioada de maladaptare, sa facem ajustarile culturale cat de repede posibil”.8

In viziunea lui W.F.Ogburn, schimbarea culturii materiale duce la schimbarea metodelor de intrebuintare a obiectelor materiale ale culturii, iar aceste metode se transpun in cultura nemateriala a societatii (in obiceiuri, credinte, valori, norme etc.) si care au functia de a ajuta adaptarea omului la conditiile materiale ale vietii, drept pentru care poate fi numita cultura “adaptativa”. Cu alte cuvinte, mai intai, se schimba cultura materiala, conditiile materiale ale vietii si mai apoi, cu o anumita intarziere se schimba si cultura nonmateriala sau “adaptativa”.

Teoria lui Ogburn a fost vehement criticata de R.K. Merton, P.A.Sorokin, M. Choucas s.a. I s-a reprosat, in primul rand, ambivalenta conceptelor-cheie pe care si-a fundamentat teoria, si anume : cultura materiala si nonmateriala, decalaj, adaptare, consistenta. Intr-adevar, putem spune ca el nu a definit cu precizie termenii de cultura materiala si nonmateriala si a considerat acelasi obiect cand ca element al culturii materiale, cand ca element al culturii “adaptative” (nonmateriale).

Mai mult decat atat, P. A. Sorokin a sustinut ca realitatea socio-culturala concreta contrazice ipoteza lui Ogburn si a adus dovezi empirice concludente in sprijinul afirmatiei sale. Din cercetarile sale, deducem ca schimbarea culturii materiale nu se produce mai repede decat schimbarea culturii nonmateriale, adesea se intampla exact invers, si ca asa cum se vorbeste despre un decalaj cultural, se poate vorbi si despre un decalaj tehnologic.

Teoria formelor fara fond (T. Maiorescu, C. R. Motru, s.a.) a incercat sa explice tocmai aceasta situatie in care cultura nonmateriala devanseaza cultura materiala.

Daca admitem ca exista situatii in care cultura “adaptativa” ramane in urma culturii materiale, atunci trebuie sa admitem ca exista si situatii in care aceste schimbari sunt fie sincronice, fie in sensul invers decat cel enuntat de Ogburn.

Trebuie sa mentionam, de asemenea, ca adaptarea este o notiune relativa, ca nu putem vorbi despre o adaptare “perfecta”. Mai mult decat atat, pot aparea si situatii de neadaptare si care nu trebuie percepute ca o fatalitate, mai ales atunci cand conditiile materiale sunt ele insele in schimbare, in tranzitie. Adaptarea sociala la fenomenele socio-culturale, atunci cand ea se produce, are un caracter creator, nu mecanic. Este posibil sa ne adaptam la schimbarile conditiilor materiale, ale vietii fara sa schimbam mentalitatile, optiunile valorice, etc. daca le vom descoperi noi valente.

Ipoteza decalajului cultural, in ciuda tuturor criticilor, uneori exagerate, “poate fi, totusi, acceptata in masura in care ea sesizeaza un aspect real al vietii sociale : coprezenta ritmurilor sincronice si asincronice ale evolutiei sociale”.9

Decalajul cultural poate fi inteles si analizat si dintr-o alta perspectiva si anume, ca diferente cantitative si calitative dintre spatiile culturale. Intelegerea satisfacatoare a distantei dintre culturi se poate obtine “situindu-ne pe pozitia metodei logico-experimentale propusa de V. Pareto”.10 Procedand astfel, vom ajunge la urmatoarele concluzii verosimile :

- doua culturi aflate in contrast vor exercita presiuni reciproce a caror forta va oscila in functie de diferentele, contradictiile, decalajele care exista intre ele ;

- cand doua culturi sunt comparate la nivelul actorilor sociali (indivizi, grupuri), vor fi constientizate deopotriva atat avantajele cat si dezavantajele fiecareia ;

- cand una dintre cele doua culturi in dialog se afla intr-o situatie deficitara( rezolvarea unor probleme sociale importante), aceasta va recurge la imprumutarea si imitarea modelelor celeilalte culturi. In aceasta situatie, spunem despre cultura imitatoare ca se afla intr-un decalaj fata de cultura care-i ofera solutiile ;

- notiunea de decalaj este relativa pentru ca, de regula, raportul dintre doua culturi este biunivoc, reciproc : cele doua culturi imprumutate reciproc se adapteaza reciproc una la cealalta. Dialogul cultural presupune si conexiunea inversa, feed-back-ul;

- in ciuda acestui relativism, constiinta colectiva percepe existenta unei distante culturale (mai ales materiala) intre clasele superioare si inferioare, intre mediul urban si cel rural, intre populatiile din asa numitele “societati de consum” si populatiile din tarile slab dezvoltate din punct de vedere economic ;

- criteriile pe baza carora “se stabilesc” decalajele culturale sunt de asemenea relative : decalajul cultural este perceput in functie de coordonatele spatiului cultural caruia ii apartinem. In concluzie, aceste criterii pot fi nu numai diferite, ci chiar contradictorii. In unele societati functioneaza (mai mult) criteriul pragmatismului in aprecierea normelor juridice (SUA), in altele cel al concordantei lor cu morala traditionala (China). In unele culturi, esteticul se bucura de o apreciere mai mare decat utilul, in altele invers (exemplu, traditia romaneasca – traditia saseasca).

6. Coordonate esentiale ale spiritualitatii romanesti

“Intr-o Europa marturisit faustica pare un popor care nu este faustic : poporul roman” – asa incepe C. Noica eseul Superarea romaneasca, prin care incearca sa mai dezvaluie inca ceva din viata ascunsa si adanca a sufletului romanesc.

Intelegand prin “faustic” “cunoasterea cu orice pret” si, in acelasi timp, “setea de putere cu orice pret”, C. Noica conchide ca “noi nici nu am fost si nici nu parem a ne pregati sa fim faustici”.

De altfel, asa cum remarca Mircea Vulcanescu, “romanul nepasator, neatent, necalculat, surazator, increzator in Dumnezeu”, trece la fapte nu cand poate, ci cand nu mai poate ; “numai deznadejdea in fata neantului duce la actiune”.11 “Fie ce-o fi! spune romanul oarecum resemnat : imperativul, “acum ori niciodata” care-l scoate din fire pe roman, este simptomul unei febre de-o clipa, apoi, “omul iesit de sub vremi isi reia dialogul cu vesnicia”.12

“Fie ce-o fi!” – aceasta usurinta cu care romanii trateaza poblemele vietii, de altfel explicabila, deoarece suntem la portile Orientului, unde totul este luat usor a determinat reactia critica a pasoptistilor. Ei sustineau ca dimensiunea romaneasca a existentei este aidoma unui semn din care romanul trebuie desteptat la realitatea prezenta.Se pare ca romanii manifesta aproape aceeasi usurinta cu care trateaza problemele vietii si in fata mortii, spre deosebire de nordici, de exemplu, care se tem de moarte.

La noi, moartea nu-i privita ca fatalitate, ci ca o lege a firii. “Cate-n lume se nasc, mor toate”, “Fiecare e dator cun moartea” sunt zicale romanesti care exprima lapidar, concentrat, conceptia romanului despre inevitabilitatea fireasca a trecerii in nefiinta. In viziunea mioritica, moatea semnifica reintegrarea omului in universul natural.

Comunitatea om-natura, la romani, are radacini stravechi manifestandu-se inca la geto-daci ; acestia, din dragoste pentru plai, preferau moartea, pe pamantul tarii, fie chiar si prin sinucidere, decat sa cada in mainile dusmanului, sa fie ostateci pe pamant strain.

Taranul roman, “traind in zaristea cosmica si in constiinta unui destin emanat din vesnicie” se simte solidar cu natura, eterna si ea, traieste in acord cu legile dumnezeiesti si legile firii.

In conceptia lui L. Blaga, plaiul apare ca spatiu interiorizat, ca factor sufletesc creator, ca “spatii-matrice”, ca “substrat spiritual al creatiilor anonime ale culturii populare romanesti”, ca loc in care se plasmuiesc destinele. El se infatiseaza sub forma unui “plan, inalt, deschis, pe coama verde de munte, scurs molcolm la vale”.13

Pentru taranul roman plaiul este sfant. “Codrul, marea, raul, luna sunt divinitati, nu fenomene”.14 Orice gand de intrare brutala in cursul naturii este primit cu ironie. Romanul va modifica dar nu va forta configuratia pamantului. Astfel, ulitele satelor romanesti, in loc sa taie stancile mai bucuros le ocoloesc. Colaboreaza la acest fel de a fi romanesc atat dragostea invincibila fata de natura, de “plai”, cat si respectul religios fata de “fire”, in ale carei rosturi e pacat sa intervii silnic.

Simtul pitorescului – arata L. Blaga – il gasim la multe popoare dar la poporul nostru are radacini sufletesti mai adanci ; el nu dispare nici chiar in conditii de saracie sau de lupta pentru existenta.

La taranul roman nu primeaza interesele economice, adevarata ramane dragostea lui pentru frumos. Astfel, in lumea satului, obiectele cele mai simple si modeste sunt impodobite cu un “decor batranesc”, iar troitele lucrate cu migala “tin loc de altar si turla”.

S-ar putea spune ca valorile apreciate, in primul rand, de arhitectura saseasca sunt ordinea si utilul, in timp ce, valorile puse in prim plan de arhitectonica romaneasca sunt : frumosul si firescul.

Spre deosebire de casele romanesti, casele sasesti au la temelie mai mult o conceptie etica, decat estetica, despre rosturile vietii. Casele romanesti, desi mai sarace, nu sunt reduse la util, ci ne intampina cu belsugul lor de inutilitati (ex., stalpii care inconjoara pridvorul.

Sistemul normativ exprimat prin “gura satului” sau “judecta obstii” functioneaza perfect. “Gura satului, obarsia tuturor convingerilor” slefuieste, modeleaza necontenit personalitatea romanului. 15

“In constiinta grupului - sustine C. R. Motru – isi gaseste dansul pe de-a gata pana si cele mai intime motive ale vietii sale zilnice”. “Romanul va cauta sa-si apropie natura externa cu gandul de a o transforma si a o diferentia dupa caracterul persoanei sale, persoana sa nu cere de la natura diferentieri speciale, ci ea se multumeste cu acelea pe care le-a dobandit obiceiul neamului … Romanul aproape ca isi are sufletul individual absorbit in sufletul grupului”.16

De altfel, C.R. Motru se arata mahnit de faptul ca aceasta respectare neconditionata a valorilor “primare” si a normelor instituite de “gura satului” a dus la pierderea individualitatii taranului roman, la depersonalizarea lui.

Referindu-se la specificiul spiritualitatii romanesti, Mihai Ralea sublinia ca inteligenta romaneasca “e incendiata, plina de claritate si mai ales de bun simt. Nimic monstruos, nimic disproportionat”.

Inzestrat cu un deosebit simt al masurii, romanul stie ca “lacomia strica omenia”, ca “lauda de sine, nu miroase a bine”, “ ce e mult nu e bun”. “Cumpatarea e cel mai mare dar al celui intelept”.

Heliade Radulescu vorbea despre o asa-numita “masura romaneasca” absolut trebuitoare pentru propasirea neamului.

La romani, omenia este o statornica lege stramoseasca cu caracter global, un fel de sensibilitate fata de cei din jur, o solidaritate nativa cu omul de pretutindeni, o doctrina a intelegerii semenilor, pe care-i “omeneste” – cuvant specific numai limbii romane.

Ca valoare socio-morala proeminenta, omenia concentreaza idealul etic al “omului din popor”, constituie un mod propriu de a interpreta si aprecia valorile umane.

“Intuitia unitara” a spiritualitatii romanesti, sesiza H.F. Stahl – nu are nimic dogmatic si autoritar. Sensibilitatea satenilor romani nu se opreste la tipare, nu se lasa condusa de canoane. “Desi toti vorbesc aceeasi limba, au aceleasi obiceiuri, aceleasi feluri de a pretui viata si de a percepe frumosul, acelasi fel de a-si intemeia gospodaria, ei nu imita un sablon, la ei nimic nu e leit cu altceva, ci totul este spontan, puternic, intocmai ca viata insasi”. De altfel, asa cum spunea L. Blaga, “un popor asa de evident orientat spre pitoresc este departe de orice primejdie conformista de a crea dupa clisee si in serie”.