Procesele grupului

Procesele grupului

Cei mai multi sociologi printre care se afla si R.F. Bales, A.P. Hare, E.F.Borgatta s.a. sunt de parere ca exista patru procese importante in cadrul grupurilor mici : de realizare a sarcinii, de comunitate, de influenta si afectiv-axiologice.

In conceptia altor autori (cum ar fi de exemplu sociologul american Norman Goodman) studiul grupului nu se poate realiza in afara analizei urmatoarelor procese fundamentale ale interactiunii, respectiv comunicarea, conflictul si coeziunea.

Unul dintre cele mai studiate procese interactionale este acela al comunicatiei. Printre sociologii care s-au ocupat sistematic, cu deosebita seriozitate de problemele comunicatiei in grupurile mici se afla si T.M. Newcomb, H.J. Leavitt si A. Bavelas.

Comunicarea este activitatea centrala a grupului. Membrii grupului se informeaza, calmeaza, corecteaza reciproc ; comunica nu numai informatii ci si sentimente si atitudini. Ei pot comunica sau receptiona miscari, gesturi, expresii faciale, cuvinte, sunete etc. In opinia lui W.J. H. Sprott, “principalele probleme ale comunicatiei sunt : viteza, integritatea, directia, rigiditatea si precizia ei”.⁸ Pe de alta parte, calitatea comunicarii, sustin Malcolm si Hulda Knowles, depinde de raspunsurile primite la cateva intrebari, si anume : isi exprima membrii lor ideile in mod clar? Se simt acestia liberi in a solicita anumite clarificari atunci cand ei nu inteleg un continut comunicat? In ce masura raspunsurile indivizilor fata de continuturile receptionate sunt adecvate sau nu? etc.⁹

Din continutul comunicativ deducem ca relatiile de comunicare pot fi verbale (prin limbajul natural) sau nonverbale (prin mimica, gesturi etc.).

Comunicarea poate dispune de un grad inalt de centralitate, atunci cand intreaga retea este dirijata de persoane care filtreaza mesajele si orienteaza relatiile sau, dimpotriva, de un inalt grad de lateralitate, atunci cand este incurajata comunicarea interpersonala, directa, nefiltrata si necentrata.

Ordonarea relatiilor de comunicare in retele, afirma A. Bavelas, poate lua diferite forme : lineare, in cerc, fragmentate reciproc. H. Leavitt constata ca eficienta comunicativa a unei retele depinde de flexibilitatea si de adaptarea la sarcina de indeplinit, precum si de comunalitatea codurilor de structurare a informatiei.

Fluxul informatiilor intr-un grup este determinat de reteaua comunicatiilor in functie de care se va sti cine vorbeste si cu cine. Intr-un studiu devenit clasic, H. Leavitt examineaza efectele a patru tipuri diferite de comunicatie prezentate in figura de mai jos.

a                         b c d e

A                        A A A B A B

E B E B E B C C

DC D C D C D E D

E

a= primara b =in cerc c=in lant d = in furca e=roata

Reteaua primara include statusuri de comunicare echipotentiale pentru fiecare membru al grupului, fara nici o organizare a fluxului informatiilor. In cadrul retelei in forma de cerc, fiecare partener transmite informatia vecinului sau din dreapta sau din stanga.

Reteaua tip lant indica faptul ca unul dintre emitatori este inchis, blocand circularea informatiei, stopand comunicarea. Reteaua de tip furca (sau y) uneste o parte din membrii grupului, ceilalti avand posibilitatea de a comunica doar cu unul dintre membrii acestuia.

Ultimul tip de retea, in forma de roata, este o structura care detine o persoana centrala in procesul comunicarii si care interactioneaza cu fiecare dintre ceilalti.

S-a constatat ca sarcinile simple sunt realizate mai eficient in cadrul retelelor centralizate, iar satisfacerea resimtita de membrii grupului este minima. In cadrul sarcinilor complexe, individul care ocupa locul cheie, in cadrul retelei de comunicare centralizata poate fi coplesit de bombardamentul informational, fapt ce creeaza posibilitatea propagarii unor erori in procesul comunicational. Pentru realizarea sarcinilor complexe sunt mai eficiente retelele descentralizate, iar satisfactia membrilor grupului este mare, datorita nivelului calitativ al participarii fiecaruia la comunicatie.

Studiile lui Homans au demonstrat ca natura activitatilor unui grup influenteaza modelele de comunicare intre membrii. Asa, de exemplu, pentru rezolvarea unor sarcini de lucru, comunicarile se realizeaza in general intre membrii cu statute diferite (superioare si inferioare). In situatiile sociale recreative, comunicarea are loc, mai degraba intre persoane cu acelasi statut.

Asa cum am aratat mai inainte, un alt proces fundamental al grupurilor mici il constituie coeziunea grupului . Ea se refera la puterea legaturilor dintre membrii grupului (puterea cu care indivizii sunt atrasi de grup), spiritul de grup, moralul grupului. Coeziunea este expresia atmosferei generale existente in grup, a “climatului social” al grupului care poate fi afectuos, prietenos, informal, tolerant, calm sau, dimpotriva, tensionat, ostil, rece, formal, retinut. Ea influenteaza realizarea obiectivelor generale si realizeaza o anumita presiune asupra membrilor sai in sensul acceptarii anumitor idei, valori, norme si desfasurarii anumitor activitati.

L. Festinger defineste coeziunea ca “rezultanta tuturor fortelor care actioneaza asupra membrilor pentru a ii determina sa ramana in grup”.

Cercetarile sociologice au dezvaluit existenta unei corelatii intre amenintare si cresterea coeziuniii grupului . Mecanismul acestei corelatii a fost descifrat de S. Schachter (1959) ¹⁰ in urma unui experiment care a constat in punerea subiectilor intr-o situatie de amenintare, respectiv in situatia de a primi un soc electric. S-a constatat ca subiectii pusi in situatii cu grad inalt de amenintare (perspectiva de a primi un soc electric destul de puternic) si deci cu o anxietate ridicata, simt o mai mare nevoie de afiliere decat subiectii aflati intr-o situatie cu grad scazut de amenintare (perspectiva unui soc electric foarte bland).

Relatia dintre coeziune si amenintare este mediata de anxietate. Cercetarile lui L. Weller (1963) confirma concluziile experimentului realizat de S. Schachter. Weller, in urma experimentelor sale, conchide ca grupurile alcatuite din persoane cu un grad inalt de anxietate sunt mai coezive si resping cu mai multa fermitate membrii devianti decat grupurile formate din membrii cu un nivel mai scazut de anxietate. El sustine ca “ se pare ca oamenii doresc sa fie impreuna, pentru ca a fi impreuna reduce anxietatea, iar prezenta unui deviant produce o crestere a anxietatii si, din acest motiv, este amenintatoare”.¹¹

Cercetarile psihosociale experimentale au scos la iveala si existenta unor proportii mai mari de reactii active in grupurile coezive decat in grupurile noncoezive, in care predomina acceptarea pasiva a opiniilor interlocutorului.

Pivotul coeziunii il reprezinta consensul si conformitatea membrilor grupului. Consensul rezulta din similitudinea tacita sau constienta a atitudinilor si optiunilor personale, iar conformitatea este expresia comportamentelor de supunere, acceptare si respectare a prescriptiilor normative. Orice grup detine mecanisme de promovare a conformismului individual fie prin sanctiuni negative, fie prin recompensari. R. Lippitt a constatat ca presiunea grupului pentru conformarea membrilor poate avea efecte pozitive, vine in imtampinarea dorintelor de afiliere, afectiune, securitate si face posibila actiunea grupului sau negative, actionand in directia uniformizarii, a supunerii neconditionate a diminuarii creativitatii.

In viziunea lui J. Jackson si A. Rappapert conformisul este generat nu numai de grup, ci si de nevoia individuala de autoritate, care apare din lipsa criteriilor de optiune, de intoleranta fata de incertitudinea sau ambiguitate, de nonimplicare in abordarea dificultatilor, de neangajare in cautarea informatiei.

Cercetarile sociologice contemporane au dezvaluit faptul ca incertitudinea (in intelesul de cunoastere limitata, incompleta, fragila) “ este o componenta a vietii umane”, a vietii de grup si au examinat efectele consensului / disensului asupra dinamicii incertitudinii. S-a constatat ca atunci cand solutiile initiale ale membrilor grupului au coincis (consens potential), incertitudinea a scazut semnificativ in procesul comunicarii. Si, dimpotriva, atunci cand punctele de vedere intiale au fost diferite (dissens potential), prin comunicare, chiar atunci cand s-a ajuns la solutii comune, incertitduinea asociata cu aceste solutii a tins sa creasca in raport cu cea din faza initiala. Luarea in consideratie, deci, prin comunicare, a diversitatii punctelor de vedere, este de natura a duce la cresterea incertitudinii”.¹²

Coeziunea, conformitatea si consensul variaza in functie de caracteristicile grupului, cum ar fi : autonomia (centrarea pe sine, evolutia independenta), permeabilitatea (masura in care admite sau nu cooptarea de noi membrii), flexibilitatea (gradul de libertate si informalitate in grup), intimitatea (gradul de apreciere reciproca a membrilor sai), participarea (investitia de timp si de efort in activitatea grupului). Modul specific in care se obiectiveaza fiecare din caracteristicile mai sus enuntate, ca si modul in care ele se coreleaza, confera grupului calitatea de entitate distincta, de tot integrat distinct. R. B. Catell (1948) foloseste termenul de sintalitate pentru a individualiza sau caracteriza personalitatea unui grup ca intreg. Sintalitatea, sustine el, este influentata atat de caracteristicile membrilor grupului (inteligenta, atitudini, insusiri individuale de personalitate) cat si de structura grupului. Pe de alta parte, ea dispune, insa, de o dinamica proprie, care se manifesta prin schimbarile ce apar in suma intereselor membrilor sau in energia totala disponibila in grup, respectiv in sinergia grupului si prin interactiunile dintre grup si subgrupuri sau dintre un grup si alte grupuri. Sinergia este utilizata de membrii grupului pentru mentinerea coeziunii de grup si atingerea scopurilor propuse. Se constata ca trasaturile de sintabilitate ale grupului si cele ale personalitatii individuale tind catre congruenta pentru a asigura stabilitatea grupului.

Pe langa cele analizate pana acum, mai exista si alte procese de grup, respectiv competitia si cooperarea, pe care sociologia le studiaza mai ales in legatura cu eficienta sau productivitatea, si concomitent cu evidentierea efectelor lor sociale.

Competitia si cooperarea sunt forme ale interactiunii pe care le intalnim in orice grup. Competitia consta in eforturile indivizilor, grupurilor de a atinge un scop (a avea un beneficiu), care este indivizibil sau despre care se crede ca este ca atare.

Ea poate sa fie directa sau indirecta, personala sau impersonala, spontana sau constienta.

K. Horney a relevat faptul ca procesul competitiei este pivotul cresterii eficientei activitatii grupului. In acelasi timp, ea este insa si o sursa de frustrare, anxietate sau de conflicte nevrotice.

Privita dintr-o perspectiva sociologica mai larga, competitia nu presupune intotdeauna constiinta existentei concurentelor sau a opozitiei fata de ei si deci nu presupune cu necesitate elaborarea de strategii din partea competitorului care sa limiteze actiunile celorlalti competitori.

se deosebeste de conflict, desi, uneori poate degenera in conflict. Evidentiind aceasta distinctie, K. Davis (Human Society, 1949) arata ca regulile competitiei limiteaza mijloacele ce pot fi utilizate si ca doar atunci cand aceste reguli sunt incalcate, competitia se transforma in conflict.

Cooperarea este o forma de interactiune sociala si un proces de grup, care presupune actiuni conjugate ale mai multor persoane sau grupuri, pentru atingerea unui scop comun, pentru obtinerea unor gratificatii de care sa beneficieze toti participantii.

Cooperarea, sustin P. Kropotki, W.C.Aller, M. Crowford s.a. mareste satisfactia globala la nivel de grup dar are si efecte de uniformizare si deci, de scadere relativa a satisfactiei individuale.

Astazi, in promovarea competitiei sau cooperarii in grup, se ia in calcul atat specificul sarcinii de indeplinit cat si necesitatea obtinerii unui randament maxim.

Conflictul este definit in sociologie ca “opozitie deschisa, lupta intre indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunitati, state cu interese economice, politice, religioase, etnice, rasiale, divergente sau incompatibile, cu efecte disruptive asupra interactiunii sociale”.¹³

Letha si John Scanzoni (1976), studiind conflictul intr-un grup mic, respectiv in familie, au evidentiat existenta a trei forme dihotomice diferite pe care le pot lua conflictele.¹⁴ In raport cu prima forma, conflictele pot fi cu rezultat zero sau cu motiv mixt. Intr-un conflict cu rezultat zero, o persoana fie castiga ceva, fie pierde totul. Intr-un conflict cu motiv mixt, nici una dintre cele doua persoane nu doreste sa castige sau sa piarda totul.

Cel de al doilea tip se refera la conflictele bazate pe personaliate si la cele situationale. Dupa cum reiese si din denumirea lor, conflictele bazate pe personalitate sunt generate de diferentele personale dintre indivizii implicati, in timp ce celelalte, situationale, sunt cauzate de contextul social, de situatia sociala concreta in care se afla membrii grupului ( de exemplu, impartirea unor resurse insuficiente rare).

Cea de a treia forma de conflict pusa in evienta de Letha si J. Scanzoni include conflictele fundamentale si nefundamentale. Primele se produc in legatura cu normele fundamentale ale situatiei. De exemplu, disputa privind alegerea fotbalistilor care sa intre in echipa nationala si sa joace la campionatul mondial. Conflictul nefundamental izvoraste din aplicarea normelor acceptate la o situatie specifica. Un astfel de caz, il constituie alegerea echipei pe care s-o provoci la meci. De regula, conflictele situationale, nefundamentale si cu motiv mixt, sunt solutionate mai usor decat oponentele lor deoarece, deseori, este posibila gasirea unei formule de compromis.

Conform teoriei lui Coser si a altor sociologi, nu orice conflict este negativ. El poate ajuta la clarificarea scopurilor grupului si a granitelor si, daca este tratat cum trebuie, poate chiar sa mareasca activismul membrilor grupului. Cheia solutionarii cu succes a conflictelor o constituie “rezolvarea” in conformitate cu normele care au fost in prealabil stabilite si acceptate.