Administratia centrala in unele state europene

ADMINISTRATIA CENTRALA IN UNELE STATE  EUROPENE

1. Franta

In Franta, organizarea administratiei este caracterizata de un grad inalt de centralizare, care dateaza din vechiul regim si a devenit inca mai pronuntata de-a lungul domniei lui Napoleon. Cu toate acestea, din 1970, a fost posibil sa se inceapa o orientare catre descentralizare (adica cedarea puterii de decizie de la stat spre autoritatile administrative autonome) si catre deconcentrare (adica transferul puterii de decizie de la departamentele centrale catre cele subordonate si locale), care si-au gasit expresia cea mai clara in reformele regionale si municipale din 1972 si 1982/1983. Oricum, acestea nu au facut prea mult pentru a schimba faptul ca Franta este, in mod esential, administrata de la Paris[1].

Constitutia Frantei leaga investitura Guvernului exclusiv de vointa Presedintelui Republicii, el numindu-l pe Primul-ministru. La propunerea Primului-ministru, el numeste pe ceilalti membri ai Guvernului si pune capat functiilor lor. In practica insa, Presedintele Republicii este tinut de configuratia politica a Parlamentului, mai exact a Adunarii Nationale, care are rol de Camera politica. Franta, incepand cu 1986, a trecut prin situatii de coabitare politica, in care un presedinte socialist a fost nevoit, fata de majoritatea parlamentara creata in Adunarea Nationala, sa numeasca un prim-ministru de centru-dreapta[2].

Statul are o administratie centrala directa cu o structura ierarhica. Aceasta este condusa de Presedintele republicii si de primul ministru. Ministrii conduc fiecare minister in domeniul specific, de ramura. In teritoriu, statul este reprezentat in Departamente de un comisar, imputernicit al Republicii. Acesta din urma a luat locul prefectului care, pana la reformele din 1982/1983 a exercitat dubla functie, aceea de reprezentant al statului si de functionar executiv al Guvernului[3].

Ea reprezinta administratia directa a statului francez.

2. Spania

Seful Guvernului spaniol poarta numele de “Presedinte al Guvernului” sau “Prim-ministru”. El prezideaza sedintele Guvernului. Pozitia sa este superioara celorlalti membri ai Guvernului si nu este pur si simplu doar “primus inter pares”.

El este propus si numit oficial de catre Rege, dupa ce se consulta cu partidele politice. In practica s-a creat obiceiul de a fi numit prim-ministru, candidatul care obtine increderea Camerei inferioare. Rolul sau cel mai important este acela de a trasa orientarea generala a actiunilor Guvernului, de a coordona si directiona activitatea administratiei. Seful Guvernului numeste si destituie pe membrii acestuia si chiar poate sa propuna dizolvarea Parlamentului.

In caz de deces, boala sau absenta functiile sale sunt asumate de vicepresedintele Guvernului.

Serviciile sefului Guvernului, cuprinde: vicepresedintele , ministrul pentru relatia cu corpurile legiuitoare (cortesuri), secretarul general al Guvernului, serviciile purtatorului de cuvant al Guvernului si cabinetul primului ministru.

Guvernul este compus din toti ministrii cu portofoliu sau fara portofoliu si este cel mai inalt organ cu functii de decizie.

Functiile Guvernului sunt de natura diversa si pot fi rezumate astfel:

- functii politice (directionarea politicii nationale si internationale a statului spaniol);

- functii reglementare (raspunde de aprobarea decretelor, decretelor-lege si proiectelor de lege ale Guvernului inainte ca acestea sa fie prezentate in fata Parlamentului);

- functii administrative si economice (numirea si destituirea titularilor inaltelor posturi din administratie, intocmirea proiectului bugetului de stat, etc.).

Gestiunea administratiei depinde in mod esential de doua structuri, Ministerul pentru Administratia Publica si Ministerul Economiei si Finantelor. Ministerul pentru Administratia Publica elaboreaza si aplica politica Guvernului care este in legatura cu administratiile autonome si municipale. In general, acest minister se ocupa de toate chestiunile relative la organizarea administrativa, la statutul si remunerarea functionarilor publici si tuteleaza Institutul National de Administratie Publica.

Ministerele au menirea de a coordona un domeniu determinat si de a elabora proiecte de legi relativ la competenta lor.

Serviciile externe, teritoriale ale Guvernului functioneaza sub indrumarea guvernatorilor care se aseamana foarte mult cu “prefectii napoleonieni”. Astfel, in fruntea fiecarei provincii se afla un guvernator civil, numit de Consiliul de Ministri si care depinde in mod formal de Ministerul de Interne.

De cand au aparut provinciile autonome precum Catalonia si Tara Bascilor, importanta guvernatorului a scazut, principala sa competenta fiind in domeniul securitatii publice si al gestionarii situatiilor de criza. Desi nu sunt comparabile ca putere cu landurile germane, ele sunt totusi mai mari decat cele din regiunile franceze[4].

3. Italia

Organizarea administratiei statului are o structura piramidala, la al carei varf se afla Guvernul si ministerele de resort.

Presedintele Consiliului de Ministri (Primul-ministru) este numit de catre Presedintele Republicii. Fara indoiala, Guvernul pe care Primul-ministru desemnat si-l formeaza, trebuie sa obtina un vot de incredere din partea celor camere ale Parlamentului. Seful Guvernului este desemnat in urma unor serii de consultari care au loc intre Presedintele Republicii si partidele politice. El stabileste liniile de orientare generala a politicii Guvernului si coordoneaza activitatea administrativa, cu elaborarea propunerilor de legi de catre diferite ministere.

Principalele servicii care actioneaza in sprijinul Primului ministru sunt urmatoarele: Subsecretarul Presedintiei Guvernului, ministerele, Secretarul general, Consiliul cabinetului, Conferinta permanenta stat-teritoriu si Consiliul superior al functiei publice.

Consiliul de ministri se compune din toti ministrii, cu sau fara portofoliu.

O regula nescrisa cere ca ministrii sa fie desemnati dintre parlamentari. Aceasta regula exista pentru ca el este principalul organ de decizie. Are ca atributii aprobarea tuturor proiectelor de legi ale Guvernului, inainte de prezentarea lor in fata Parlamentului. Exercita si puteri legislative, in sensul ca emite decrete-legi si dispozitii ale Consiliului. Numeste directorii organismelor publice nationale, directorii generali din ministere si rezolva diferendele ce apar intre ministri.

Numarul si atributiile ministerele sunt variabile. Fiecare minister este condus de un ministru, responsabil cu activitatea din ministerul sau si de cel putin un subsecretar de stat. Ministerul Functiei Publice infiintat in 1983 este condus de un ministru fara portofoliu. Anterior el se numea Serviciul reformei administrative. Acest minister se ocupa cu negocierea si renegocierea contractelor cu sindicatele din sectorul public, gestioneaza Scoala superioara a functiei publice si-si prezinta opinia asupra proiectelor de lege relative la problematica personalului de la toate nivelele administratiei.

In fiecare dintre cele 92 de provincii italiene exista un prefect al Republicii, dupa sistemul francez[5], numit de Consiliul de Ministri care actioneaza ca reprezentant general al Guvernului in provincie si care depinde de Ministerul de Interne.

Pana in 1970 – anul in care au fost instituite regiunile – prefectul avea puteri foarte mari. Actualmente el are ca functie esentiala garantarea ordinii publice si prevenirea si inlaturarea efectelor calamitatilor. In fiecare regiune Guvernul numeste un comisar guvernamental, care controleaza exercitarea functiilor administrative ale statului in regiune.

4. Portugalia

In Portugalia, Guvernarea are doua nivele: administratia centrala si administratia locala. Intre acestea, exista doua regiuni autonome: Arhipeleagul Azore si Madeira, care dispun de puteri politice si legislative si, de asemenea, de puteri administrative.

Primul ministru este numit de Presedintele Republicii, dupa consultarea partidelor reprezentate in Adunarea Republicii, tinand cont de rezultatele alegerilor. Primul ministru propune Presedintelui Republicii numele celorlalti membri ai Guvernului. Primul ministru conduce politica generala a Guvernului, dar si relatiile cu celelalte organe ale statului. El este obligat sa-l informeze pe Presedintele Republicii asupra orientarii politicii interne si externe a tarii si este responsabil in fata Presedintelui, iar in ceea ce priveste responsabilitatea politica a Guvernului, el raspunde in fata Adunarii Republicii.

Relatiile Guvernului cu Adunarea Republicii si cu partidele politice se desfasoara prin intermediul ministrului adjunct si al unui secretar de stat.

Guvernul este format din Primul ministru, ministri, secretari si subsecretari de stat si este organul care conduce politica generala a tarii si instanta superioara pentru administratie publica. Guvernul este responsabil in fata Presedintelui si in fata Adunarii Republicii.

Prin lege se pot crea consilii ministeriale specializate intr-un domeniu sau altul. Aceste consilii exercita competenta care le este atribuita prin lege sau le este delegata de catre Consiliul de Ministri.

Numarul, desemnarea si atributiile ministerelor si secretariatelor de stat ca si modalitatile de coordonare a acestora se determina prin lege.

Ministrii executa politica guvernamentala in domeniul competentei lor. Ei sunt responsabili in fata Primului ministru si in fata Adunarii Republicii. Secretarii de stat nu au competenta proprie, ei exercita competenta care le-a fost delegata de catre Primul-ministru sau de catre ministrul pe care il asista. Ei sunt responsabili in fata Primului ministru si in fata ministerului pentru care lucreaza.

5. Grecia

Constitutia Greciei da dreptul Presedintelui Republicii sa numeasca Primul-ministru, iar la propunerea acestuia se numeste si revoca ceilalti membri ai Guvernului si secretarii de stat, dar stabileste niste reguli foarte precise pe care trebuie sa le respecte Presedintele. Presedintele numeste ca Prim-ministru pe seful partidului care dispune in Camera Deputatilor de majoritate absoluta. Daca nici un partid nu dispune de aceasta majoritate, Presedintele Republicii da o misiune exploratorie sefului de partid care are majoritatea relativa in scopul analizarii posibilitatilor de formare a unui Guvern, care sa obtina votul de incredere al Camerei. Daca nu exista contestatii Presedintele Republicii poate da o misiune exploratorie si sefului partidului plasat pe locul al doilea intre fortele parlamentare, iar daca si misiunea acestuia este infructuoasa, el poate da o atare sarcina sefului partidului plasat pe pozitia a treia.

Constitutia mentioneaza ca fiecare misiune exploratorie are o durata de trei zile, iar daca nici una nu a dus la un rezultat, el invita sefii de partide la o discutie pentru a gasi formula de guvern si a evita organizarea de noi alegeri. In caz de esec, el formeaza un Guvern sub presedintia Presedintelui Consiliului de Stat, a Presedintelui Curtii de Casatie sau a presedintelui Curtii de Conturi, cu cea mai larga acceptare posibila pentru organizarea de noi alegeri si dizolva Parlamentul.

6. Belgia

Constitutia Belgiei consacra dreptul exclusiv al suveranului de a forma Guvernul. Prin urmare, regele numeste si revoca ministrii si de asemenea, secretarii de stat.

In administratia belgiana, se disting institutii nationale care au adeseori servicii descentralizate la nivel local (provincii si municipii), institutiile comunitare (ale comunitatilor lingvistice) si institutiile regionale. Institutiile sunt incadrate cu functionari publici de cariera.

Primul ministru este desemnat de Rege, in functie de capacitatea sa de a forma guvernul. Din 1974, acest post a apartinut intotdeauna partidului care are majoritatea reprezentativa in Camera. Acesta ii propune Regelui pe ministri si pe secretarii de stat ai Guvernului.

Consiliul de ministri este prezidat de Primul ministru, al carui rol poate fi exprimat prin formula “primus inter pares”. In conformitate cu Constitutia belgiana, Consiliul de ministri trebuie sa cuprinda un numar egal de ministri de limba franceza si olandeza, cu exceptia Primului ministru.

Ministrii pot fi asistati de unul sau mai multi secretari de stat, care nu fac parte din consiliu. Membrii familiei regale nu pot deveni ministri, deoarece Regele exercita o autoritate morala asupra Guvernului si astfel aceasta ar putea fi stirbita.

Membrii Guvernului sunt alesi din randul parlamentarilor. Numarul ministrilor il poate depasi pe cel al ministerelor, dar pot exista si ministri care sa detina mai mult de un portofoliu. Unii ministri fara portofoliu nu sunt responsabili de un minister, insa ei sunt insarcinati cu misiuni speciale.

Toate proiectele de lege si principalele proiecte de decrete regale sunt supuse discutiei consiliului inainte de a fi prezentate regelui pentru a le semna.