Organizarea activitatii in industria alimentara

ORGANIZAREA ACTIVITATII    IN INDUSTRIA ALIMENTARA

1. Organizarea activitatii de baza

Activitatea de baza a oricarei intreprinderi industriale o reprezinta productia de bunuri materiale, fabricarea acelor produse destinate satisfacerii necesitatilor mereu crescande ale societatii in general si ale fiecarui om in parte.

Notiunea de productie are un continut larg referindu-se la ansamblul procesului care cuprinde atat fabricatia propriu-zisa cat si celelalte activitati legate de aceasta, cum sunt cele privind lucrarile de laborator, de cercetare a noilor produse, de studiere si gasire a mijloacelor optime de executare a produselor etc.

Fabricatia constituie numai o parte a productiei, ea constand in exploatarea mijloacelor puse la dispozitie in asa fel incat    pornind de la materii prime sa se ajunga la produsele finite in cele mai bune conditii posibile de calitate, de cost si de termene de livrare.

Spre deosebire de fabricatie, procesul de productie reprezinta ansamblul activitatilor complexe    ce au loc in cadrul intreprinderii si in care este cuprinsa totalitatea proceselor de munca si a proceselor naturale desfasurate in scopul obtinerii productiei si a realizarii tuturor indicatorilor prevazuti in planul de afaceri

Eficienta economica a productiei de baza

Productia de baza reprezinta totalitatea factorilor ce caracterizeaza stabilitatea nomenclaturii productiei fabricate, volumul productiei, gradul de specializare a locului de munca, sectiei sau intreprinderii si modul de miscare a obiectelor muncii de la un loc de munca la altul. Importanta practica a cunoasterii tipurilor de productie consta in aceea ca el determina metodele de planificare, de pregatire tehnica a productiei, de evidenta si control, formele de organizare a productiei si muncii.

In activitatea practica se deosebesc trei tipuri de productie: productia individuala, productia de serie (repetitiva), productia de masa.

1) Productie individuala se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:

a) fabricarea unei mari varietati de produse in cantitati mici si instabilitatea nomenclaturii de fabricatie;

b) lipsa periodicitatii in fabricarea produselor. Aceasta face ca pentru fiecare produs sa se efectueze pregatirea tehnica si organizatorica a productiei;

c) imposibilitatea specializarii tehnologice a locurilor de munca si a permanentizarii anumitor piese si detalii in cadrul acestora;

d) multitudinea produselor fabricate si nerepetabilitatea acestora fac ca folosirea unor utilaje specializate sa nu fie eficienta. De aceea, in aceste intreprinderi se folosesc, in general, masini universale;

e) varietatea mare a nomenclaturii productiei fabricate, frecventa modificare a acesteia, folosirea de masini universale fac ca ciclul de fabricatie sa aiba o durata relativ mare;

f) faptul ca pe diferite locuri de munca se afla in acelasi timp o mare cantitate de piese, deosebite din punct de vedere constructiv si tehnologic, infaptuirea planificarii operative de catre serviciul de plan central al intreprinderii ar intampina    dificultati serioase. De aceea, planificarea operativa se desfasoara in cea mai mare parte de catre birourile de planificare create in cadrul sectiilor de productie.

Enumerarea caracteristicilor de mai sus, conduce la concluzia ca acest tip de productie este cel mai putin eficace din punct de vedere economic.

2) Productia de serie se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:

a) stabilitatea fabricarii unei productii de o nomenclatura relativ restransa, fiecare produs din nomenclatura fabricandu-se in cantitati relativ mari;

b) periodicitatea fabricarii produselor, asigura stabilitatea prin reluarea procesului de productie la un grup de produse identice, dupa o perioada de timp determinata. Aceasta are ca implicatie reducerea cheltuielilor ocazionate de pregatirea tehnico-organizatorica a productiei, deoarece ele se refera, de obicei, la primul lot care se repeta la anumite intervale de timp;

c) posibilitatea specializarii locurilor de munca in efectuarea anumitor operatii de acelasi tip;

d) folosirea, alaturi de masinile si utilajele universale si a unor masini si utilaje specializate cu un inalt nivel tehnic si de mare productivitate. Ca urmare, vechea tehnologie este inlocuita cu o tehnologie avansata;

e) reducerea duratei ciclului de fabricatie, comparativ cu timpul de productie individuala, prin folosirea unor masini si utilaje de mare randament, introducerea unor tehnologii avansate, lansarea produselor in fabricatie pe loturi si la perioade de timp dinainte stabilite si care se repeta ritmic;

f) specializarea pe obiecte a sectiilor de productie.

3) Productia de masa, fiind o productie cu un volum mare de produse si cu o nomenclatura foarte redusa care se poate limita la un singur produs ce se fabrica timp indelungat si in cantitati mari, are urmatoarele caracteristici:

a) are cea mai mare stabilitate ceea ce permite adancirea considerabila a specializarii intreprinderii, sectiilor si locurilor de munca;

b) datorita numarului mare de repetari ale acelorasi operatii, pe aceleasi locuri de munca, se creeaza cele mai bune conditii de mecanizare si automatizare precum si de incarcare optima a utilajelor specializate care au cea mai mare pondere in totalul fondurilor fixe;

c) volumul mare al productiei, nomenclatura redusa si stabila, gradul mare de repetare a acelorasi operatii, fac necesara si eficienta defalcarea amanuntita a procesului tehnologic pana la cele mai mici operatii si concentrarea acestora pe anumite masini si locuri de munca, sincronizarea operatiilor si trecerii obiectelor muncii prin diferite locuri de munca etc.;

d) specializarea muncitorilor pe operatii si miscari mai limitate are conditii de adancire maxima ceea ce usureaza recrutarea si formarea lor.

Productie de masa permite realizarea celei mai mari eficiente economice, obtinerea unor indicatori exceptionali in comparatie cu celelalte tipuri de productie.

Eficienta economica a celor trei tipuri de productie este determinata de cantitatea de produse ce se realizeaza si de cheltuielile de pregatire corespunzatoare, fapt ce rezulta evident din urmatoarele relatii:

notand cu c - costul produsului, cu v - cheltuielile directe de manopera si materiale si cu p - cheltuielile de pregatire a productiei, avem urmatoarele relatii:

- la productia individuala:

ci = v_i+p_i;

- la un produs din productia de serie:

- la un produs din productia de masa:

unde:

c_s si c_m - costul intregii productii de serie si de masa;

- costul pe unitatea de produs din cele doua tipuri de productie.

In mod normal, tipul diferit al productiei trebuie sa determine urmatoarele inegalitati:

v_iv_sv_m

si

p_i<p_s<p_m

iar ca suma:

sau

Este deci explicabila preocuparea de a se crea conditii pentru trecerea de la productia individuala la cea de serie si apoi de la aceasta la cea de masa, ceea ce permite folosirea cu eficacitate a formelor superioare de organizare a productiei.

2. Organizarea activitatii auxiliare si de servire

2.1. Managementul repararii utilajelor

Realizarea integrala si in timp a programelor de productie in intreprinderi, reclama, ca o cerinta esentiala, functionarea in conditii optime a utilajului industrial. Aceasta se realizeaza printr-o exploatare rationala a acestuia, prin intretinerea si repararea lui corespunzatoare.

Utilajul productiv constituie elementul cel mai important al fondurilor fixe din intreprinderile industriale. El este alcatuit din mijloace de munca cum ar fi: difuzorul, statia de concentrare, cristalizatoarele etc., in industria zaharului; framantatoarele, masinile de portionat, cuptoarele etc. in industria panificatiei; utilajele pentru sortarea si pregatirea materiei prime, masinile de inchis si etichetat, autoclavele etc. in industria conservelor si laptelui, care participa direct la procesul tehnologic de transformare a obiectelor muncii in produse finite.

Dezvoltarea impetuoasa a industriei alimentare, a tuturor subramurilor si intreprinderilor acesteia, a generat sporirea parcului de masini, utilaje si instalatii de tehnicitate inalta si de mare productivitate, a bazei sale tehnico-materiale. Implicatiile acesteia au fost pe de o parte, o imbunatatire a conditiilor tehnice de obtinere a productiei, iar pe de alta parte, sporirea grijii pentru exploatare, intretinere si reparare corespunzatoare a mijloacelor fixe, pentru asigurarea unei bune functionari si a prelungirii perioadei de utilizare a lor in conditii economice.

Cel mai important mijloc care asigura o functionare prelungita a utilajului il constituie organizarea judicioasa a ingrijirii si intretinerii acestuia.

Activitatea de intretinere cuprinde totalitatea lucrarilor,    permanente sau intamplatoare, care trebuie executate asupra unui utilaj, agregat sau instalatie pentru a le mentine in bune conditii de folosire, atat pentru prevenirea accidentelor cat si pentru inlaturarea micilor defecte curente.

Sarcinile activitatii de intretinere in industria alimentara cuprind atat problemele comune pe care le ridica dotarea materiala pentru orice unitate industriala, cat si probleme speciale ce decurg din necesitatea asigurarii unei stari de curatenie corespunzatoare, pentru cerintele igienico-sanitare ale fabricatiei.

O organizare stiintifica a activitatii de intretinere trebuie sa aiba ca efect:

a) mentinerea utilajului si instalatiilor in perfecta stare de functionare;

b) evitarea uzurii excesive a utilajului si scoaterea acestuia din functiune inainte de termen;

c) cresterea timpului de functionare a utilajului intre doua reparatii;

d) mentinerea sigurantei in exploatare si a productivitatii initiale o perioada cat mai indelungata.

Activitatea de intretinere, in unitatile de industrie alimentara, consta in principal din:

- lucrari de curatire a suprafetelor de lucru a utilajelor, instalatiilor si a intregului inventar ce participa la procesul de productie. Scopul activitatii de curatire consta din indepartarea resturilor de substante organice sau de alta natura ramase    in urma fabricatiei si a surselor de impurificare a materiilor prime, semifabricatelor si produselor finite (protejarea suprafetelor, spalarea periodica si eficace);

- lucrari de ungere care constau din administrare, in zonele cu uzura mare, a adaosului de lubrifianti care permit diminuarea uzurii organelor in miscare;

- lucrari de reglare a utilajelor si subansamblelor, pentru a determina rezultate calitative superioare si pentru a adapta dotarea respectiva la cerintele tehnologice ce difera pentru un nou sortiment sau o alta calitate a materiei prime, materialelor sau a semifabricatelor;

- controlul racirii si incalzirii diferitelor organe ale masinilor, supuse frecarii;

- strangerea elementelor de imbinare, a tuturor pieselor insurubate si altele.

In activitatea de intretinere a utilajului industrial o importanta deosebita au intretinerile tehnice.

Prin intretinere tehnica se intelege un ansamblu de operatii privind curatirea, controlul, ungerea, reglarea, strangerea imbinarilor si alimentarea, care se executa atat dupa fiecare schimb de lucru cat si dupa perioade mai mari, pe toata durata de exploatare a masinilor, in vederea prevenirii defectiunilor, a uzurii premature, a asigurarii functionarii utilajelor la parametri calitativi si functionali optimi.

Privite dupa complexitate si periodicitate, se deosebesc doua categorii de lucrari de intretinere tehnica: intretinere tehnica zilnica si intretinere tehnica periodica,

Intretinerile tehnice zilnice se refera la un ansamblu de operatii obligatorii de curatire, verificare, ungere si alimentare, care asigura buna functionare a masinilor pe durata unui schimb de lucru iar intretinerile tehnice periodice constau de regula din verificarea generala a instalatiei electrice, schimbarea filtrelor de la sistemul de ungere si de la instalatia hidraulica, inlocuirea elementului filtrant de la sistemul de alimentare etc.

Ridicarea gradului de mecanizare si automatizare a instalatiilor industriale, a determinat necesitatea ca intretinerea acestora sa capete o importanta deosebita. In SUA, de exemplu, raportul dintre numarul muncitorilor de intretinere si cei din sectorul de fabricatie a crescut in ultimii 20 de ani de la 5 la 10 la suta iar in industria chimica franceza raportul s-a schimbat in ultimii 10 ani de la 16 la 25 la suta.

Datorita cresterii parcului de masini si instalatii de care dispun intreprinderile noastre, cresterii volumului necesar de lucrari de intretinere si reparatii, in tara noastra s-a impus necesitatea elaborarii unor norme de intretinere a masinilor si utilajelor si a unor reguli de predare a acestora de la un schimb la altul.

Ele si-au gasit expresia juridica in Legea nr.11 din 18 decembrie 1980 privind gospodarirea resurselor materiale, a fondurilor fixe si aprovizionarea tehnico-materiala si in Decretul nr.400/1982 privind instituirea unor reguli de exploatare si intretinere a instalatiilor, utilajelor si masinilor, intarirea ordinii si disciplinei in munca.

Potrivit acestor norme si reguli, fiecare muncitor este obligat, ca in momentul preluarii schimbului, sa verifice masina sau utilajul, pentru a constata eventualele defecte sau dereglari, iar inainte de punerea lor in functiune sa verifice sistemul de ungere si transmisie.

Pe perioada schimbului, muncitorul trebuie sa verifice temperatura diferitelor piese de frictiune ale masinilor si utilajelor, daca ungerea se face in bune conditii si sa indeparteze corpurile straine care patrund intre elementele mobile ale acestora.

Daca in timpul functionarii utilajului executantul observa unele defectiuni este obligat sa-l opreasca si sa inlature defectiunile respective cu mijloace proprii. In cazul in care nu poate inlatura singur defectiunile constatate trebuie sa anunte pe maistrul de schimb si pe mecanicul de intretinere pentru a lua masurile necesare.

La terminarea schimbului, muncitorul este obligat sa curete utilajul, sa indeparteze praful si lichidul depus, sa unga mecanismele etc. lasandu-l in perfecta stare de curatenie si functionare.

Exploatarea corespunzatoare si desfasurarea unei activitati sistematice de intretinere a utilajelor reprezinta o sarcina de prim ordin a fiecarei intreprinderi, de aceasta depinzand o buna functionare si o productivitate ridicata a utilajului productiv.

Intretinerile tehnice se pot organiza dupa una din urmatoarele metode:

Metoda de intretinere individuala, care consta in efectuarea lucrarilor de intretinere de catre muncitorul care exploateaza masina sau agregatul, sub supravegherea mecanicului de intretinere. Aceasta metoda se poate aplica cu rezultate bune la utilajele de complexitate mica si prezinta avantajul ca nu necesita o specializare a personalului si nici scule si aparatura speciala. Semnalam insa dezavantajul ca nu permite mecanizarea operatiilor de intretinere.

Metoda de intretinere cu echipe specializate, care consta in executarea intretinerii de catre echipe formate din 2-4 muncitori cu specialitati diferite (motorist, lacatus, electrician, ungator). Metoda se practica in cazul utilajelor si instalatiilor de mare complexitate. Programul de lucru al echipelor trebuie astfel stabilit incat activitatea lor sa se desfasoare in timpul de inactivitate al agregatelor. Folosindu-se aceasta metoda, se executa lucrari de calitate superioara, creste siguranta in exploatarea utilajelor, se mareste durata de functionare intre doua reparatii, se reduce timpul de imobilizare si scad cheltuielile de reparatii.

Metoda in flux tehnologic, care consta in executarea operatiilor de intretinere intr-o succesiune cronologica, de catre personalul tehnic calificat, in statii de intretinere special amenajate.

Organizarea reparatiilor

Organizarea lucrarilor de intretinere si reparare, precum si controlul exploatarii utilajului revine ca sarcina atelierului de intretineri si reparatii. Principalele sarcini ale acestuia consideram ca sunt urmatoarele:

1. Planificarea tuturor lucrarilor de reparatii si intretinere in care scop:

- stabileste si tine la zi evidenta tuturor mijloacelor de munca aflate in patrimoniul intreprinderii;

- grupeaza utilajul pe categorii, stabilind starea fiecarui utilaj in parte;

- intocmeste documentatia tehnica necesara planificarii lucrarilor de reparatii;

- intocmeste planul de reparatii si planul de aprovizionare cu materiale si piesele de schimb necesare intretinerii si reparatiilor;

- participa la intocmirea planului dezvoltarii tehnice a intreprinderii in legatura cu modernizarea utilajului.

2. Organizarea executarii planului de reparatii, in care scop:

- urmareste realizarea stricta a tuturor normelor de reparatii stabilite pentru mijloacele de munca;

- supravegheaza, indruma si controleaza executarea tuturor lucrarilor de reparatii, urmareste procurarea materialelor si pieselor de schimb necesare intretinerii si reparatiilor, confectioneaza, dupa posibilitati, piesele de schimb necesare;

- urmareste si organizeaza executarea lucrarilor de modernizare a utilajelor, conform planului de modernizare;

- organizeaza receptionarea utilajelor reparate;

- se preocupa permanent pentru reducerea duratei de reparare a utilajelor.

3. Organizeaza intretinerea utilajului in timpul dintre reparatii desfasurand urmatoarele activitati:

- face instructajul echipelor ce se ocupa cu intretinerea utilajului, dupa ce a intocmit norme si instructiuni de intretinere pentru fiecare utilaj in parte;

- controleaza permanent starea utilajului, modul cum este exploatat si intretinut si ia masuri pentru imbunatatirea exploatarii lui.

4. Introduce si aplica formularele de evidenta primara stabilite pentru activitatea sa si controleaza modul cum este tinuta evidenta mijloacelor fixe in sectoarele productive.

Face propuneri pentru scoaterea din uz a masinilor si utilajelor deteriorate.

In functie de modul in care se desfasoara activitatea de reparatii se deosebesc trei sisteme de organizare a lucrarilor de reparatii:

a) sistemul centralizat;

b) sistemul descentralizat;

c) sistemul mixt (combinat).

In sistemul centralizat, toate lucrarile de reparatii si intretinere se executa de catre atelierul de reparatii. Dupa acest sistem, toate echipele de intretinere si reparatii sunt subordonate functional si administrativ acestui atelier. Sistemul acesta de executare a reparatiilor este folosit in intreprinderile mici si mijlocii.

In sistemul descentralizat raspunderea pentru mentinerea utilajului in buna stare de functionare revine sefilor de sectii care au in subordinea lor administrativa pe mecanicii din sectie si echipele lor. Acestia executa toate lucrarile de intretinere, reparatiile curente de gradul I si II, precum si lucrarile de confectionare si ajustare a pieselor de schimb. Reparatiile capitale ale utilajului complicat, cu caracter special, se executa in atelierul de reparatii. Celelalte reparatii capitale sunt executate de catre mecanicii sectiilor cu echipele respective. Acest sistem de organizare si efectuare a reparatiilor se practica in intreprinderile mari si foarte mari, dar se intalneste uneori si in intreprinderile mijlocii.

In sistemul combinat, reparatiile utilajului special si intretinerea acestuia se face de catre mecanicii de sectie si echipele subordonate acestora. Pentru celelalte categorii de utilaj, intretinerea si repararea se executa de catre atelierul de reparatii.

Utilizarea unuia sau altuia dintre aceste sisteme de reparatii trebuie sa se bazeze pe conditiile concrete existente.

Executarea propriu-zisa a reparatiilor poate fi asigurata de catre:

- brigazi sau echipe universale;

- echipe specializate;

- posturi specializate;

in flux tehnologic pe banda rulanta.

2.2. Managementul producerii si gospodaririi energiei

Intreprinderea de industrie alimentara este o mare consumatoare de energie. Formele de energie ce se folosesc la producerea alimentelor sunt foarte variate, dintre acestea cele mai importante fiind:

1. energia umana, care intervine prin aportul de informatie (productia de inteligenta) si prin actiunea ei mecanica, senzoriala etc.;

2. energia electrica, ce se manifesta ca o forma usor reconvertibila in alte forme de energie (termina, mecanica);

3. energia termica, care introduce sau extrage energia (calorii) din masa prelucrata, servind la termo si frigoprocesele ce au loc;

4. energia mecanica, ce contribuie la reorganizarea interna a purtatorilor alimentari (modelari, fractionari, omogenizari, stratificari etc.) si la redistribuirea lor in spatiu (transporturi si manipulari);

energia biologica, care consta din potentialul de inmultire si eficacitatea cu care vietuitoarele respective desfasoara procesele ce au rol in biotehnologii.

Odata cu procesul de conducere a productiei, cu generalizarea progresului tehnic pe o scara din ce in ce mai larga, se consuma cantitati tot mai importante de energie, cheltuielile aferente reprezentand o pondere importanta in costul productiei.

Managementul gospodariei energetice, producerea si alimentarea cu utilitati a sectiilor de fabricatie, constituie astfel o sarcina de mare importanta a intreprinderilor.

Structura gospodariei energetice poate fi simpla sau complexa, fiind influentata de marimea intreprinderii, de amplasarea ei geografica, de felul produselor si particularitatile tehnologiei folosite etc. In sistemul gospodariei energetice se pot intalni, dupa caz: centrale termice (C.T.) sau centrale termoelectrice (C.T.E.) statii de frig (de foarte mare importanta in toate subramurile industriei alimentare, frigul fiind utilizat atat in tehnologie cat si pentru asigurarea unei depozitari corespunzatoare la antrepozitele frigorifice, abatoare, fabrici de produse lactate, fabrici de bere, depozite de vin etc.), statii de aer comprimat, statii de apa (captare, statii de pompare, rezervoare si retele de distributie, turnuri de racire, statii de purificare a apei proaspete) etc.

Sarcinile gospodariei energetice constau in asigurarea la timp si completa a intreprinderii cu diferitele feluri de energie si, in acelasi timp - dat fiind ponderea consumului de utilitati in costul produselor - in reducerea cheltuielilor si a pierderilor, in producerea si distribuirea energiei precum si in asigurarea unei folosiri cat mai rationale a resurselor energetice disponibile.

Intreprinderile de industrie alimentara se caracterizeaza printr-un mare consum de energie termica. O organizare rationala a productiei de energie termica se poate face insa in legatura cu producerea energiei electrice in sensul ca aburul de inalta presiune produs de centrala termica este folosit la obtinerea curentului electric in generatori, cel de joasa presiune, eliminat de acestia, la furnizarea energiei termice necesare instalatiilor, iar apa calda de la condens, la preincalzirea materiilor prime si materialelor ce intra in procesul tehnologic. Aceasta utilizare in trepte poate fi intalnita la marile intreprinderi de industrie alimentara, dotate cu centrala termica proprie, ce de exemplu fabricile de zahar.

Intreprinderile de industrie alimentara care nu au centrala termica proprie se alimenteaza cu abur de la marile centrale electrice de termoficare sau de la marile centrale termice, amplasamentul lor interconditionandu-se reciproc (intreprinderile mijlocii si mici sunt atrase de marile C.E.T. sau C.T. existente, in timp ce crearea unei zone industriale puternice determina constructia unei C.E.T. sau C.T.).

La aceste intreprinderi energia electrica este furnizata de sistemul energetic national, sarcina intreprinderii constand intr-o corecta gospodarire a acesteia pentru a elimina toate cheltuielile suplimentare si pentru prevenirea oricaror accidente in buna desfasurare a alimentarii si functionarii motoarelor.

Unele unitati mici au la dispozitie energie electrica din reteaua nationala, dat nu pot beneficia de alimentare cu abur de la o C.E.T. sau C.T. Deoarece construirea unei centrale proprii ar reprezenta o investitie nejustificata fata de consumul de abur al unitatii, intreprinderea poate folosi generatoare rapide de abur, de mici dimensiuni.

Tor in sarcina gospodariei energetice cade si asigurarea cu apa a intreprinderii.

Pentru unitatile de industrie alimentara utilizarea apei prezinta mai multe aspecte si anume: ca apa tehnologica, ca mediu schimbator de caldura, ca agent de curatire atat a materie prime cat si a instalatiilor.

Pentru procesul tehnologic si pentru curatire este absolut necesar sa se foloseasca apa potabila, in unele cazuri existand cerinte deosebite de calitate (ca de exemplu in industria berii si a bauturilor nealcoolice), fapt pentru care apa potabila este supusa unor tratamente de demineralizare.

Pentru folosirea ca schimbator de caldura sau ca agent purtator de caldura, este necesar ca apa sa aiba o duritate scazuta si un pH cat mai apropiat de 7, in scopul evitarii depunerilor de cruste sau a corodarii instalatiilor.

Necesarul mare de apa a intreprinderilor industriei alimentare impune o grija deosebita pentru evitarea risipei, recircularile de apa fiind folosite pe scara larga.

Planificarea necesarului de energie

In activitatea de organizare si planificare a gospodariei energetice trebuie sa se tina seama de particularitatile pe care le prezinta unele feluri de energie.

Astfel, energia electrica sau energia termica nu se poate stoca, consumul lor trebuind sa coincida cu productia. Pe de alta parte, consumul de energie este inegal atat in timpul anului sau lunii, cat si in timpul zilei sau schimbului, din cauza solicitarilor mai mari sau mai mici. Aceste solicitari diferite pot fi determinate de diverse cauze ca:

- variatia conditiilor climatice, de lumina naturala;

- consumul inegal (variabil) de energie al utilajelor si agregatelor;

- devierile de la regimul normal de lucru.

Un rol important in planificarea activitatii gospodariei energetice il joaca balantele energetice care se elaboreaza atat pe diferite unitati de productie (linii tehnologice, sectii, intreprindere), pentru diferitele feluri de energie, cat si pentru diferitele perioade de timp. Cu ajutorul balantelor se asigura o folosire cat mai rationala a resurselor energetice.

Planificarea necesarului se face pe feluri de energie si tinandu-se cont de destinatia energiei respective. Pentru aceasta este necesar sa se tina seama de volumul si structura planului de productie si de normele de consum de energie. Aceste norme trebuie sa fie progresive, sa aiba asigurata fundamentarea tehnico-stiintifica sa reflecte cele mai noi cuceriri ale stiintei si tehnicii, experienta intreprinderilor fruntase.

Necesarul de energie electrica, de exemplu, se calculeaza pe diferite categorii de consum (pentru scopuri tehnologice, ca forta motrice, pentru iluminat, ventilatie, transport si pentru alte necesitati).

Necesarul de energie consumata in scopuri tehnologice (N_et) se calculeaza cu relatia:

in care:

Q_i reprezinta cantitatea de executat din produsul "i";

nc_i - norma de consum de energie electrica pentru produsul "i".

Stabilirea necesarului de energie electrica ca forta motrice (N_efm) pentru actionarea diferitelor masini si utilaje se face folosind relatia:

in care:

N_m reprezinta numarul masinilor de acelasi tip care urmeaza a fi actionate;

T_f - timpul mediu de functionare a unei masini in perioada de plan;

nc - norma de consum de energie electrica pe ora de functionare a masinii (in Kwh);

K_s - coeficientul de simultaneitate a folosirii masinilor de acelasi fel;

K_p - coeficientul de corectie tinand seama de pierderile de energie electrica pe retea;

R - randamentul motorului electric.

Energia electrica pentru iluminat (N_ei) se determina tinandu-se seama de numarul punctelor de iluminat, de puterea lor si de regimul de ardere. La determinarea acestui necesar se poate folosi urmatoarea relatie:

in care:

P_i reprezinta puterea instalata a becurilor de la toate punctele de iluminat (in KW);

T_i - timpul de ardere al becurilor in perioada respectiva (in ore);

K_s - coeficientul de simultaneitate;

P - pierderile de energie in retea (in procente).

Necesarul de energie termica se determina tinandu-se seama de volumul productiei, de normele de consum si de scopul folosirii energiei termice. Consumul de energie termica variaza in functie de conditiile climaterice, existand un consum diferit in cursul anului precum si in cursul zilei de lucru, in functie de timpul de lucru si de repaus, de timpul cat functioneaza dusurile etc.

Pentru determinarea necesarului de energie termica in scopuri tehnologice se tine seama de volumul si nomenclatura productiei ce se va fabrica, de timpul de functionare a utilajelor, de norma de abur exprimat in kg si de pierderile de abur ce au loc in retea.

Pentru de determina necesarul de energie electrica termica pentru incalzitul cladirilor se tine seama de anotimp, de temperatura medie din exterior, de cea care trebuie asigurata in incaperi, de emanatiile de caldura ale utilajelor si instalatiilor in functiune, de perioadele cand se lucreaza, de pierderile de caldura ce au loc in retea, de cubajul incaperilor.

Necesarul de energie termica pentru instalatiile de ventilatie si de aer conditionat se determina tinand seama de aceleasi conditii ca si pentru incalzit.

Dupa determinarea necesarului de energie termica se trece la stabilirea posibilitatilor de satisfacere a acestor necesitati.

Necesarul de aer comprimat poate fi determinat ca si necesarul de abur luand in considerare numarul orelor de functionare, consumul in timpul functionarii, pierderile in timpul opririlor si pierderile din retea.

Intreprinderile de industrie alimentara consuma si importante cantitati de combustibil, pentru diferite nevoi productive sau gospodaresti.

Calculul necesarului de combustibil pentru necesitatile productiei se determina pe baza normelor de consum. Normele se exprima in combustibil conventional care are o putere calorica de 7000 Kcal/kg. Prin inmultirea volumului productiei planificate cu norma de consum pe unitate de produs se determina necesarul de combustibil conventional pentru o anumita destinatie. Pentru transformarea acestui necesar in combustibil efectiv folosit, cantitatea determinata se corecteaza cu un coeficient de transformare care rezulta din raportarea puterii calorice a combustibilului conventional la puterea calorica a combustibilului folosit.

Combustibilul pentru nevoi gospodaresti este folosit in principal pentru incalzit. Consumul de combustibil pentru incalzit depinde de consumul specific de combustibil conventional, de volumul cladirilor si de destinatia incaperilor ce trebuie incalzite, de clima regiunii respective etc.

Cantitatea de combustibil necesara (Nc) se calculeaza cu relatia:

in care:

nc reprezinta consumul specific in kg combustibil conventional necesar ridicarii temperaturii unui volum de 100 m³ cu 1C;

V - volumul interior al incaperilor ce trebuie incalzite;

nz - numarul de zile de incalzire;

ng - numarul de grade cu care trebuie ridicata temperatura incaperilor tinand seama de temperatura medie a aerului din afara si temperatura ce trebuie mentinuta in interior;

k - coeficientul de transformare a combustibilului conventional in combustibil efectiv folosit.

Dupa stabilirea necesarului de energie pe consumatori si feluri de energie, intreprinderea trebuie sa adopte masurile necesare pentru asigurarea curenta a consumatorilor cu energie, potrivit graficelor de consum stabilite.

2.3. Managementul transportului intern

Desfasurarea procesului de productie in intreprinderile de industrii alimentare este insotita de o permanenta deplasare in spatiu si in timp a materiilor prime si auxiliare, materialelor, combustibilului, semifabricatelor si produselor finite. Astfel, materia prima este adusa din exteriorul intreprinderii depozitandu-se dupa natura ei in depozite, magazii, platforme, silozuri etc., apoi potrivit necesitatilor procesului tehnologic se distribuie locurilor de productie primara; semifabricatele, de obicei, se deplaseaza intre sectiile de productie pregatitoare si cele de prelucrare; produsele finite se deplaseaza spre locurile de depozitare si expeditie etc.

Cu alte cuvinte, operatiile de incarcare-descarcare, transport, manipulare si depozitare a materiilor prime, materialelor si produselor finite, fac parte integranta din procesul de productie iar importanta lor decurge din influenta pe care o exercita asupra eficientei economice a activitatii generale a intreprinderii.

Prin transport intern se intelege activitatea prin care materiile prime, materialele si produsele finite parcurg distanta ce separa doua locuri de munca succesive in gama de operatii sau control, fie de la locul de munca la un spatiu de depozitare temporara, fie de la un loc de munca la un depozit sau la locul de expediere.

Activitatea de transport este strans legata de activitatea de manipulare a materiilor prime, materialelor si produselor finite.

Manipularile reprezinta activitatea de deplasare a materiilor prime, materialelor, semifabricatelor si produselor finite efectuate in raza locului de munca sau in imediata sa apropiere.

Transportul impreuna cu manipularile formeaza miscarea materialelor in cadrul intreprinderii.

Rolul transporturilor in intreprinderile de industrii alimentare, a caror productie este inalt mecanizata sau automatizata, nu trebuie limitat la deplasarea in spatiu si in timp a obiectelor muncii si produselor finite, ele avand si un important rol organizatoric. In productia organizata pe principiile productiei in flux, operatiile de transport se impletesc cu operatiile tehnologice asigurand in acest fel desfasurarea ritmica a procesului de productie. De exemplu, coacerea painii sau a biscuitilor, cuptoarele mecanizate, cu benzi rulante, efectueaza simultan atat transportul cat si coacerea. La fel stau lucrurile cu instalatiile de uscare cu banda pentru borhot sau amidon care efectueaza inaintarea produselor odata cu uscarea lor. De asemenea, spalatoarele cu elevatoare la sfecla de zahar si cartofi, executa simultan o functie tehnologica si una de transport.

Functionarea corecta a transportului intern intr-o unitate industriala este o conditie a desfasurarii corespunzatoare si ritmice a procesului de productie. Perfectionarea si modernizarea transporturilor interne reprezinta prin aceasta unul din obiectivele esentiale ale organizarii stiintifice a productiei, deoarece, transportul neintrerupt si rapid al obiectelor muncii in cadrul sectiilor si intre sectii, a devenit o parte organica a procesului modern de productie. El creeaza conditii pentru respectarea ritmului de fabricatie stabilit si are o mare influenta asupra gradului de folosire a masinilor si instalatiilor, duratei ciclului de fabricatie, in special asupra productivitatii muncii si reducerii costurilor.

Un volum important in cadrul transporturilor interne il detin manipularile. rationalizarea si mecanizarea acestora pe langa faptul ca elimina munca grea, monotona si periculoasa, asigura si economii la costurile de fabricatie. Studiul manipularilor se face in acest fel in scopul de a suprima operatiile intermediare, de a simplifica aceste operatii si de a le mecaniza, eliminand in proportie cat mai mare efortul fizic al muncitorului.

Importanta transportului in intreprinderile industriale este determinata si de faptul ca o activitate de transport bine organizata contribuie la reducerea ciclului de productie, la accelerarea rotatiei mijloacelor circulante, la cresterea volumului de productie ce se poate obtine pe unitate de utilaj.

Nivelul de organizare a activitatii de transport intern exercita o deosebita influenta nu numai asupra indicatorilor economici, de productie si financiari ai intreprinderii ci si asupra activitatii cailor ferate, intrucat in momentul de fata mai mult de 3/4 din incarcatura transportata pe C.F.R. se incarca si se descarca nemijlocit pe caile de transport industrial.

Din succinta prezentare a diferitelor aspecte ale rolului si importantei transportului intern din intreprinderile industriale rezulta si sarcinile acestuia.

Principala sarcina a activitatii de transport in asigurarea conditiilor necesare desfasurarii ritmice si uniforme a procesului de productie atat in sectiile de baza cat si in cele auxiliare. Indeplinirea acestei sarcini prezinta o deosebita importanta pentru activitatea intreprinderilor de industrii alimentare unde majoritatea proceselor de productie se desfasoara neintrerupt, ceea ce presupune o stricta reglementare a deplasarii materiilor prime, materialelor si semifabricatelor in spatiu si timp.

Este cunoscut faptul ca operatiile de transport presupun ridicarea si deplasarea unor incarcaturi care, de cele mai multe ori, au o greutate mare si solicita un volum important de munca. Strans legat de aceasta, sectia de transport din intreprindere are sarcina de a asigura mecanizarea si automatizarea acestor operatii.

Reducerea cheltuielilor de transport este o alta sarcina a transportului intern. Acest lucru este posibil in conditiile in care se asigura o organizare corespunzatoare a activitatii de transport, alegerea mijloacelor potrivit cerintelor, o rationala folosire a acestora, un regim strict de economii privind consumul de combustibil si materiale de transport. Reducerea cheltuielilor necesitate de transportul obiectelor muncii si produselor finite, de operatiile de incarcare-descarcare, constituie o sursa importanta de ridicare la un nivel superior a indicatorilor tehnico-economici nu numai ai mijloacelor de transport intern ci si a intregii activitati a intreprinderii.

2.3.1. Organizarea transportului intern

Respectand principiile aratate mai sus, organizarea rationala a activitatii transporturilor in cadrul industriei alimentare trebuie sa tina seama se existenta unor conditii specifice si anume:

- caracterul sezonier al activitatii unor subramuri (industriile zaharului, conservelor de legume si fructe, vinului) sau cu importante fluctuatii sezoniere (industriile carnii si laptelui), care duce la solicitarea neuniforma a organizatiilor de transport si la folosirea diferentiata a parcului propriu;

- vehicularea unor cantitati importante de materie prima in raport cu substanta utila obtinuta (sfecla de zahar, semintele oleaginoase, fructele si legumele s.a.), care constituie un obiect de analiza la localizarea fabricilor prelucratoare de materii prime agricole; astfel in cazul unei fabrici de zahar care prelucreaza zilnic 2000-2500 t. sfecla, se transporta intr-o perioada de 3-4 luni, o cantitate de 250-300 mii t. de sfecla;

- perisabilitatea mare a unora din materiile prime agricole obliga la scurtarea duratei transporturilor, respectiv la restrangerea zonei de aprovizionare, in cazul fabricilor de produse lactate, legume si fructe si organizarea transporturilor de sfecla;

- forma mijloacelor de transport este in unele cazuri deosebita: cisterne (pentru lapte, uleiuri s.a.) autodube termoizolante (pentru produse de lapte, carne si peste), autovehicule amenajate pentru transportul produselor de panificatie, autocisterne pentru transportul produselor granulate sau pulverulente in vrac etc.

Printre problemele cele mai importante ce urmeaza o fi selectionate in vederea unei organizari rationale a proceselor de transport si manipulare sunt:

- organizarea amplasarii echipamentelor pentru incarcarea si descarcarea mijloacelor de transport;

- organizarea rationala a locurilor de munca, in scopul de a reduce efortul fizic si de a spori productivitatea muncii;

- organizarea traseelor pe care se face vehicularea marfurilor in interiorul si din sau spre exteriorul macrosistemului.

Organizarea transportului intern urmareste gasirea unui sistem de amplasare a activitatilor, utilajelor, personalului si materialelor care sa permita o reducere la minim a necesitatilor de transport si, in acelasi timp, rationalizarea metodelor si mijloacelor de manipulare si transport.

Pentru studiul amplasarilor se folosesc diferite metode, dintre care mentionam:

- amplasarea pe planuri care permit studierea conditiilor de interdependenta ce apar in situatia analizarii lor intr-un singur plan (orizontal, vertical). Pentru aplicarea metodei se folosesc planuri de situatii la o scara convenabila. Cercetarea amplasarilor poate fi facilitata de utilizarea unor decupaje de carton sau material plastic cu ajutorul carora se analizeaza diversele variante posibile. In cazul acestei metode, pentru determinarea transporturilor, se utilizeaza diagrama cu fire care usureaza efortul pentru gasirea variantei optime;

- amplasarea cu ajutorul machetelor, care permite studierea amplasarilor in spatiu, ducand la evaluarea corecta a implicatiilor pe care le are modul de asezare a utilajelor si a locurilor de munca asupra circulatiei materiilor prime si a semifabricatelor precum si a conditiilor in care ele urmeaza a fi efectuate (directiei, sens, intensitate etc.).

Rezultatul studiilor efectuate trebuie sa se materializeze in organizarea transportului pe baza unor grafice de miscare bine precizate, cu trasee permanente si cu folosirea mijloacelor de transport la intreaga lor capacitate. De la acestea fac exceptie transporturile continui a caror organizare si miscare sunt sincronizate strict in cadrul fluxului de productie.

In practica se intalnesc diferite forme de organizare a transporturilor:

- transporturi marsrutizate dupa sistemul pendular;

- transporturi marsrutizate dupa sistemul inelar;

Transporturile marsrutizate dupa sistemul pendular sunt acelea in care deplasarea mijloacelor de transport se face intre doua obiective diferite.

Sistemul pendular poate fi impartit in:

a) sistemul pendular unilateral, cand deplasarea cu incarcatura se face intr-un singur sens, iar mijlocul de transport se inapoiaza fara incarcatura la punctul initial;

b) sistemul pendular bilateral cand deplasarea se face in ambele sensuri cu incarcatura;

c) sistemul pendular in evantai, cand deplasarea mijloacelor de transport se face de la un punct, la mai multe puncte cu incarcatura sau invers, fara incarcatura.

2.3.2. Tendinte in transportul modern din industria alimentara

O trasatura caracteristica in organizarea transporturilor interne in intreprinderile de industrii alimentare o constituie tendinta de reducere intr-un procent cat mai mare a timpului de transport si utilizarea formelor moderne de manipulare si transport    cum sunt: paletizarea, containerizarea, conveierizarea, transportul pneumatic si fluidizat.

Paletizarea, reprezinta o metoda larg folosita in tarile cu o industrie puternic dezvoltata si consta in utilizarea unei palete (suport) atat ca element de depozitare cat si ca element de transport.

Avantajele paletizarii, care au impulsionat aplicarea si extinderea acestui procedeu de manipulare si transport, constau in:

- reducerea manipularilor succesive in cursul operatiilor de transport si depozitare;

- pastrarea mai buna a marfurilor fragile;

- micsorarea timpului de incarcare-descarcare;

- inlocuirea efortului fizic al muncitorului cu efortul mecanic;

- reducerea posibilitatilor de accidente;

- o mai rationala folosire a suprafetelor de depozitare.

Containeizarea reprezinta acea metoda de manipulare in care sunt utilizate diferite recipiente de dimensiuni, format si constitutie variata, servind la transportul si depozitarea unei game foarte largi de produse, inclusiv produse alimentare refrigerate sau chiar congelate.

Utilizarea containerelor modifica conceptia despre spatiile de depozitare. Depozitul de maine va putea fi constituit dintr-un coridor central cu deschideri laterale de-o lungul carora se depoziteaza containerele pline. Descarcarea se face folosind tractiunea uzuala pentru containere. Dupa golire, containerul este dirijat pentru utilizarea cu mijloc de transport.

Se realizeaza astfel economii la:

- cheltuieli de investitii dat fiind ca se amenajeaza un coridor central in loc de depozite; in plus, containerele nu necesita cladiri;

- forta de munca, deoarece nu exista incarcare si descarcare a marfii din container in depozit;

- rafturi si etajere care nu sunt necesare, deoarece constructia interioara a containerului asigura pastrarea marfii.

Conveierizarea este o metoda de transport ce se preteaza cu precadere a fi utilizata in intreprinderile de industrii alimentare unde predomina transporturile ..

Conveierele sunt transportate cu unul sau mai multe elemente flexibile de tractiune (cabluri, lanturi, benzi de transport) cu miscare continua, folosite pentru deplasarea sarcinilor.

Larga raspandire a transportului cu conveier in industria alimentara este determinata si impusa de avantajul ca nu stinghereste circulatia din interiorul intreprinderii deoarece se misca in spatiul superior care si asa ar ramane nefolosit, nu produce praf, functioneaza tot timpul zilei, are viteza reglabila putand fi adaptat ritmului de desfasurare a procesului tehnologic si capacitatii personalului de servire si solicita o intretinere usoara.

Transportul pneumatic si fluidizat.

In intreprinderile ce folosesc ca materie prima cerealele, semintele oleaginoase, faina, zaharul tos etc. solutia ideala de transport este transportul pneumatic care, pe langa marile avantaje economice (cheltuielile reduse de achizitie si intretinere, cheltuieli minime pentru constructie, montaj rapid si ieftin, adaptarea usoara a constructiilor deja existente, economie de spatiu etc.), satisface si cerintele referitoare la igiene si securitatea muncii prin indepartarea completa a prafului, care, in unele cazuri ale industriei alimentare (faina, zahar, amidon) este exploziv. Acestea au facut, ca la ora actuala, tendinta pentru transportul pneumatic sa predomine in industria alimentara din intreaga lume. In cadrul acestui sistem de transport se urmareste reducerea consumului de energie si in acest scop se folosesc instalatii de presiune in locul instalatiilor de absorbtie, primele functionand cu un randament mai bun.

Spre deosebire de alte industrii, caracteristic pentru industria alimentara se contureaza faptul ca unele dintre fermele de transporturi din interiorul intreprinderilor pot fi imbinate sau se imbina in mod necesar cu fluxul tehnologic propriu-zis - cazul transportului pneumatic si al conveierelor - iar in alte cazuri (transportul fluidizat, conveierul suspendat) imbinarea este atat de stransa incat practic se confunda, neputandu-se sesiza punctul de delimitare al celor doua procese.

Aceasta caracteristica confera industriei alimentare economicitate suplimentara fata de alte ramuri industriale, prin posibilitatea practica a dublei functionalitati a unor utilaje.

2.4. Managementul activitatii de ambalare

Una din sarcinile de baza ale intreprinderilor de industrie alimentara este aceea de a asigura pastrarea in conditii perfecte a produselor fabricate din momentul cand acestea ies din procesul de fabricatie si pana ce sunt livrate catre consumatori.

Daca o parte din produse se pot pastra in vrac sau cum este cazul fainii, zaharului sau bauturilor, majoritatea celorlalte produse trebuiesc ambalate sau preambalate.

Operatia de ambalare reprezinta faza finala a procesului tehnologic si se executa in general mecanizat si chiar automatizat.

Procesul ambalarii ca operatie tehnologica finala ridica pentru industria alimentara doua probleme principale:

- alegerea unui utilaj adecvat care sa execute operatiile de ambalare, acest utilaj fiind in concordanta cu capacitatea de productie a liniei tehnologice pe care o serveste si cu nivelul ei tehnic;

- alegerea materialelor din care se confectioneaza ambalajul in asa fel incat sa se asigure produsului ambalat suficienta protectie contra agentilor exteriori, nemodificand caracteristicile organoleptice sau chimice ale continutului.

Ambalajul trebuie sa aiba trei calitati principale:

a) sa protejeze produsul de influente exterioare, care ar putea sa-i modifice proprietatile, aspectul si forma;

b) sa nu incarce - in mod exagerat - costul produsului;

c) sa "vanda" produsul prin aspectul sau atragator.

Rezulta din ultima calitate anuntata ambalajul, pe langa functiile sale tehnologice si de productie, constituie si un mijloc de informare a consumatorului asupra continutului, valorii nutritive, utilizarilor posibile ale produsului ambalat. Din acest punct de vedere se considera util ca proportia ambalajelor transportate sa creasca, iar acolo unde aceasta nu este posibil ( de exemplu ambalajele metalice) etichetele sa reproduca prin mijloace cromatice, cat mai plastice, continutul recipientului sau, in cazul bauturilor, fructele din care provin.

Sarcinile privind crearea si executarea unui nou ambalaj revin atat serviciului tehnic si serviciului productie (referitor la proprietatile fizico-chimice pe care trebuie sa le satisfaca acest nou ambalaj pentru a fi compatibil cu produsul ce urmeaza a fi ambalat), cat si serviciului vanzari si aprovizionare (pentru a se asigura legatura cu un specialist in crearea ambalajelor si aprovizionarea la timp cu materialele necesare).

Fata de importanta pe care a capatat-o in cadrul prezentarii produselor alimentare, se poate constata ca au ramas foarte putine intreprinderi de industrie alimentara in care prin 'ambalaj' sa se inteleaga doar saci de hartie, sticle sau lazi de lemn.

Ambalajul este foarte variat ca forma, culoare li dimensiuni, cat si ca material din care poate fi confectionat.

Fabricile de produse alimentare primesc in general ambalajele din partea unor intreprinderi specializate din alte ramuri industriale cum sunt: industria chimica pentru ambalaje din masa plastica si hartie, industria usoara pentru ambalaje din panza si sticla, industria de prelucrarea a lemnului pentru lazi etc.

In unele cazuri insa, masina care face ambalarea este astfel conceputa incat sa execute ea insasi punga sau cutia respectiva.

Ca si in oricare alt domeniu de activitate si in domeniul confectionarii si folosirii ambalajului se impune gospodarirea economiceasca a materialelor, valorificarea superioara a acestora.

Un exemplu in acest sens ni-l ofera grupa materialelor complexe. Realizarea si dezvoltarea continua a materialelor complexe pentru industria ambalajelor a aparut ca o necesitate in contextul sarcinilor noii etape de progres economic si social.

Printre factorii determinanti ai extinderii utilizarii materialelor de ambalare complexe pot fi mentionati:

a) cerintele impuse ambalajului de natura atat de variata a produselor alimentare, care decurg din functia de protectie fizico-chimica in relatia produs-mediu inconjurator;

b) necesitatea de a adapta in mod continuu ambalajul la cerintele impuse de gustul si nevoile consumatorilor, de exigentele unui comert modern, care extinde sistemul de desfacere prin autoservire;

c) preocuparea de eficientizare a materialelor de ambalare in raport de resurse si de tendinta de scadere a consumurilor specifice de substanta si energie.

Materialele complexe sunt rezultatul asocierii diferitelor tipuri de materiale de ambalare (hartie, carton, folie de aluminiu, polimeri sintetici, folii de materiale plastice), materialul obtinut insumand proprietatile specifice ale elementelor componente. Paleta larga de materiale complexe realizate pana in prezent raspunde celor mai variate cerinte impuse de functia de bariera pe care o are ambalajul fata de mediul exterior.

Materialele complexe obtinute prin asocierea hartiei cu polimeri sintetici si folie de aluminiu au utilizare larga la ambalarea biscuitilor, produselor zaharoase, a produselor de panificatie etc.

Materialele complexe pe baza de carton au deschis noi perspective la ambalarea unor tipuri de produse alimentare. Astfel:

- cartonul casurat cu polistirena sau polipropilena si acoperit cu microceruri este utilizat la confectionarea ambalajelor moderne pentru laptele de consum, precum si la ambalarea preparatelor culinare congelate;

- cartonul casurat cu poloetilena, asociat cu folia de aluminiu, este utilizat la ambalarea lichidelor alimentare (lapte, sucuri de fructe) supuse unor tratamente termice de pasteurizare si sterilizare;

- celofanul este un material de ambalare apreciat pentru transparenta si aspect, dar cu aplicare limitata datorita permeabilitatii la oxigen. Prin acoperire cu lacuri (nitrolac, lac pe baza de copolimeri ai clorurii de viniliden (P.V.D.C.) I se scade gradul de permeabilitate la oxigen iar materialul capata si insusirea de termosudare.

Foliile de materiale plastice utilizate in producerea ambalajelor prezinta caracteristici foarte variate in ceea ce priveste permeabilitatea la gaze si vapori de apa. Prin asocierea a doua sau mai multe folii se obtin materiale cu proprietati de bariera superioara, cum sunt poliesterul, polietilena etc.

Materialele complexe pe baza de folii din materiale plastice asociate cu folii de aluminiu, practic impermeabile la gaze si vapori de apa, pot fi termosudate si rezista la temperaturi ridicate, ceea ce face posibila utilizarea lor la confectionarea ambalajelor pentru produse pasteurizate si sterilizate sub forma de pungi sau ambalaje semirigide.

In tara noastra se produce a gama larga de materiale complexe pe baza de hartie si carton acoperite cu polietilena, microceruri (parafina aditivata cu polimeri sintetici) si folie de aluminiu, care sunt folosite la ambalarea biscuitilor, produselor zaharoase, inghetatei sub forma de brichete, supelor concentrate etc. De asemenea celofanul lacuit este utilizat la ambalarea pastelor fainoase, a pachetelor de tigarete etc.

Din grupa materialelor complexe pe baza de folii de materiale plastice se mentioneaza complexul polietilena-poliamida care asociaza impermeabilitatea la vapori de apa si proprietatea de termosudabilitate a polietilenei cu insusirea de bariera la gaze de poliamidei. Materialul serveste la ambalarea in vid a preparatelor din carne transata sau in bucati si prezinta avantajel de a reduce pierderile in greutate (prin scaderea umiditatii) in perioada de depozitare si de a prelungi termenele de valabilitate ale produselor.

Pentru eficientizarea productiei si folosirii ambalajelor, pe plan mondial se desfasoara o intrecere intre ambalajele nerefolosibile si cele reciclabile.

In productia de ambalaje sub forma de butelii pentru alimente lichide isi confrunta intaietatea urmatoarele tendinte:

1. mentinerea solutiei traditionale, cu ambalaje din sticla cu utilizare repetata;

2. folosirea de butelii nerefolosibile, confectionate din policlorura de vinil (PVC) sau polistilentereftalt (PET), utilizate in special la ambalarea bauturilor cu si fara continut de CO₂ (ape minerale, bauturi racoritoare);

3. promovarea butteliilor recirculabile confectionate din policarbon, servind pentru lichide alimentare (lapte, bauturi alcoolice).

Pentru utilizarea buteliilor din policarbonat pledeaza urmatoarele avantaje: ambalaj usor (de 10 ori mai usor decat sticla) transparent, rezistent la temperaturi ridicate (cu posibilitate de sterilizare), rezistent la socuri, poate fi introdus in circuit de cca. 100 ori.

Luand in considerare consumul total de energie pe intregul flux (materii prime, confectie ambalaj, transport butelii goale din sticla, dozare, inchidere, transport ambalaj plin, reciclare, spalare) si tinand    seama de un numar de circuite minim realizabil (in cazul buteliilor din policarbonat de patru ori mai multe circuite fata de butelia din sticla) se estimeaza, pentru buteliile din policarbonat un consum de energie exprimat in combustibil conventional) cu cca. 50 la suta mai redus fata de buteliile din sticla, ceea ce va duce la impunerea lor.

Un caz special cu privire la confectionarea ambalajelor constituie unele fabrici de conserve, in care alaturi de sectiile ce prelucreaza fructe, legume, carne, peste etc., in scopul obtinerii alimentelor conservate, intalnim sectii moderne mecanizate sau automatizate, in care se produc in serie ambalaje metalice de diferite forme si dimensiuni. Productia acestor sectii acopera necesarul de cutii si capace al fabricii de conserve respective, dar intr-o serie de cazuri excedentul poate fi vandut altor fabrici ce nu au in cadrul lor sectii de ambalaje metalice.

Sarcina sectiilor producatoare de ambalaje metalice pentru industria conservelor este realizarea unor recipiente de calitate superioara, etanse care sa asigure o conservabilitate perfecta a continutului pe timp indelungat, cu o manipulare usoara si cu un cost cat mai scazut.

2. Managementul valorificarii subproduselor reziduale din industrializarea produselor agricole

In toate subramurile industriei alimentare, din prelucrarea materiile prime utilizate pentru abtinerea produsului finit de baza, rezulta si o serie de subproduse care pot fi valorificate atat in scopul satisfacerii altor necesitati, cat si in scopul obtinerii unor beneficii suplimentare.

In general, datorita posibilitatilor create de perfectionarea tehnicii si tehnologiei, in industria alimentara nu se intalnesc deseuri, acestea fiind resturi rezultate din folosirea incompleta a materiilor prime .

Prelucrarea subproduselor din industria alimentara este obligatorie, atat din considerente economice (transformarea lor in noi produse care pot intra in circuitul economic, obtinandu-se astfel din aceeasi cantitate de materie prima o cantitate sporita de productie marfa), cat si din considerente igienico-sanitare, subprodusele industriei alimentare fiind supuse in timp unor degradari chimice si microbiologice.

Una din preocuparile organizarii productiei trebuie sa fie pe de o parte, reducerea la minimum a cantitatilor de subproduse obtinute in cursul procesului tehnologic si, pe de alta parte, prelucrarea si valorificarea optima a intregii cantitati de subproduse.

Trebuie precizat faptul ca in industria alimentara rezulta mari cantitati de subproduse, ca de exemplu in industria uleiului unde colile reprezinta 25 la suta din totalul materiei prime, in industria carnii unde sangele, oasele, pieile etc. totalizeaza 25 la suta din greutatea animalelor, in industria spirtului unde substanta uscata din borhot constituie 40 de suta fata de materia prima folosita etc.

Valorificarea poate fi facuta:

- ca atare sau dupa o prealabila prelucrare a subproduselor si deseurilor;

- local sau in unitati specializate care centralizeaza subprodusele si deseurile dintr-o zona sau din intreaga subramura;

- imediat la iesirea din fabricatie sau dupa un interval oarecare de timp.

Prelucrarea si valorificarea subproduselor din industria alimentara se organizeaza in functie de o serie de considerente tehnico-economice, dintre care mentionam:

- continutul in substante valoroase;

- costul prelucrarii;

- costul transportului la unitatile prelucratoare sau la beneficiari etc.

In cazul unor subproduse cu valoare mica sau supuse unor procese de degradare, ca de exemplu cele din industria zaharului, a conservelor, este indicata folosirea imediata ca atare, sub forma de furaje pentru vite.

De multe ori, cum este cazul in industria carnii, laptelui, vinului etc. cantitatea de subproduse obtinute in sectii izolate este insuficienta pentru a valorificare locala, punandu-se problema centralizarii zonale, in vederea prelucrarii in conditii de fabrica.

In scopul folosirii sau prelucrarii ulterioare a unor materiale cu un continut ridicat in compusi valorosi si care se preteaza la valorificari complexe, intervine necesitatea aplicarii unor tratamente care sa le asigure conservabilitatea.

Aceste masuri constituie prima faza in procesul de prelucrare si in principal constau in scaderea continutului de apa - aceasta constituind un balast si in acelasi timp un element favorizator proceselor de descompunere cat si in stabilizarea sau dirijarea reactiilor chimice si biochimice in directia dorita.

Conservarea permite ca prelucrarea sa se faca pe unitati centralizate. Ca exemplu poate fi data prelucrarea oaselor si subproduselor moi din industria carnii in scopul obtinerii unei largi game de produse, de la gelatina alimentara pana la faina de carne. Oasele dintr-o intreaga zona sunt aduse la o singura unitate, ele fiind supuse unui proces de degradare chiar la abatoarele sau fabricile de preparate din carne respective. Cheltuielile facute pentru degresarea de catre fiecare din aceste unitati sunt compensate prin valorificarea grasimilor obtinute, prin economiile la costul transportului si prin evitarea descompunerilor.

Principiul calauzitor in alegerea mijlocului de conservare ramane in toate cazurile pastrarea componentelor utile initiale ale materialelor supuse prelucrarii, in vederea unei valorificari cat mai eficiente si in conditiile realizarii unui cost cat mai scazut.

Aproape toate subprodusele industriei alimentare au o compozitie complexa permitand diverse moduri de valorificare.

Exista diverse solutii ce se pot adopta in cazul prelucrarii si valorificarii subproduselor, fiecare dintre acestea implicand cheltuieli de investitii si de productie diferite si un alt volum de acumulari banesti. De aceea, in cazul valorificarilor complexe, se pune problema proportiei in care trebuie obtinute produsele respective, care trebuie sa fie zona din care se vor colecta subprodusele, unde trebuie amplasata intreprinderea producatoare etc.

Optimizarea, in asemenea cazuri, poate fi obtinuta numai pe baza unui calcul de eficienta economica, care sa compare mai multe solutii posibile luand in considerare beneficiul maxim, distanta de transport, resursele de materii prime etc.

Produsele rezultate din aceasta valorificare au urmatoarea destinatie:

- Particulele de cazeina se introduc in masa de coagul la fabricarea branzeturilor;

- Smantana si untul de zer, se folosesc direct in alimentatie sau ca inlocuitor de smantana si unt din lapte;

- Zerul concentrat si zerul praf se utilizeaza la fabricarea inghetatei, a produselor destinate alimentatiei copiilor sau ca furaje;

- Concentratul proteic din zer serveste la fabricarea produselor pentru alimentatia sugarilor si ca inlocuitor de albus de ou;

- Lactoza are multiple utilizari la fabricarea antibioticelor, in industria farmaceutica, in industria alimentara;

- Zerul demineralizat se foloseste la fabricarea produselor pentru alimentatia sugarilor, la fabricarea lactozei, la fabricarea unor bauturi;

- Proteinele unicelulare servesc ca furaj pentru animale si in procesul de izolare a proteinelor alimentare;

- Etanolul poate fi utilizat ca inlocuitor al carburantilor clasici sau pentru obtinerea otetului;

- Acidul lactic si lactatii sunt destinati fabricarii bauturilor racoritoare, industriei panificatiei, industriei de medicamente si industriei chimice:

- Vitaminele sunt folosite in alimentatie;

- Siropul de glucoza/galactoza serveste in alimentatie si la fabricarea inghetatei;

- Lactasilul uree si lactatul de amoniu se folosesc ca furaje.

3. Organizarea activitatii comerciale

Desfasurarea neintrerupta a activitatii intreprinderilor este conditionata in cea mai mare masura de aprovizionarea la timp si completa a sectiilor, liniilor tehnologice, a locurilor de munca cu materiile prime, materialele si de procesele tehnologice ce au loc si produsele ce urmeaza a fi fabricate.

Punctul de plecare si problema principala asupra careia trebuie sa se axeze preocuparea intreprinderii pentru o organizare corespunzatoare a acestei activitati, trebuie sa fie elaborarea unor norme si normative de consum cu fundamentare stiintifica pentru toate materiile prime si materialele ce se consuma in intreprindere si pentru toate produsele ce se fabrica. Dispunand de aparatul tehnic de specialitate, cunoscand conditiile de productie, specificul tehnologiilor de fabricatie al diferitelor produse si retetele de fabricatie, intreprinderea are toate posibilitatile de a elabora norme de consum stiintific fundamentate, care sa raspunda concret cerintelor de economisire a resurselor materiale si de valorificare superioara a lor.

Tot atat de importanta este problema determinarii unor stocuri judicios dimensionate, pentru asigurarea continuitatii productiei cu imobilizari minime de resurse materiale si financiare. Aceasta se realizeaza in cadrul intreprinderii printr-o multitudine de corelatii obiectiv necesare, care se stabilesc in functie de: ritmul productiei si al consumului, termenele de livrare si cele de alimentare a sectiilor de productie, marimea loturilor ce se livreaza, capacitatile de depozitare, volumul mijloacelor circulante si viteza lor de rotatie si altele.

Cunoscandu-se normele de consum si cele de stocuri, urmatoarea etapa in domeniul aprovizionarii este determinarea necesarului de aprovizionat pentru indeplinirea sarcinilor prevazute in planul de productie, planul de intretinere si reparatii, planul de investitii si a altor sectiuni ale planului economico-social al intreprinderii.

Dupa stabilirea cantitatilor de materii prime si materiale cu care trebuie sa se aprovizioneze intreprinderea, urmeaza etapa incheierii contractelor economice de vanzare-cumparare in baza repartitiilor si comenzilor de materiale si realizarea in fapt a activitatii comerciale.

Organizarea circulatiei valorilor materiale de la furnizor la beneficiar, receptia acestora din punct de vedere cantitativ si calitativ, depozitarea si pastrarea corespunzatoare si distribuirea lor catre sectiile si locurile de munca consumatoare, sunt cateva probleme ce sunt legate de procesul de aprovizionare.

Particularitatile procesului de aprovizionare in intreprinderile de industrie alimentara sunt legate de cel putin doua considerente:

a) faptul ca rezultatul activitatii productive se concretizeaza in alimente si bauturi;

b) faptul ca in marea lor majoritate materiile prime utilizate de intreprinderile de industrie alimentara sunt furnizate de agricultura.

a) Primul factor isi pune pecetea asupra procesului de aprovizionare in sensul ca aceasta trebuie sa fie astfel organizat incat sa satisfaca necesitatile pe care le ridica in fata materiilor prime si materialelor, productia de alimente si bauturi sa fie corespunzatoare din punct de vedere calitativ, sa permita fabricarea unor alimente si bauturi cu parametri calitativi ridicati, capabile sa asigure satisfacerea la nivelul cel mai inalt a necesitatilor tot mai pretentioase si pe deplin justificate ale consumatorilor interni si externi. In acelasi timp materiile prime trebuie sa fie suficient de diverse pentru a asigura diversificarea produselor finite pe masura necesitatilor si a realizarilor obtinute in acest domeniu pe plan international. Trebuie aratat insa ca diversitatea materiilor prime de baza ce servesc la fabricarea alimentelor este limitata iar numarul de inlocuitori ai acestora in prezent este foarte redus.

Aceasta inseamna ca diversitatea productiei de alimente nu depinde atat de felul materiilor prime utilizate la fabricarea lor cat modul in care acestea sunt combinate in procesul tehnologic.

b) Influenta celui de al doilea factor - materiile prime si provenienta lor - este cu mult mai complexa. Implicatiile acestuia asupra procesului de aprovizionare se manifesta prin urmatoarele:

1. In timp ce unele intreprinderi prelucreaza materii prime provenite di-rect din agricultura cum sunt cele din industriile moraritului, zaharului, uleiului, conservelor, berii, vinului etc., altele prelucreaza materii prime industrializate, care au mai fost supuse anterior unor procese de prelucrare industriala, ca de exemplu intreprinderile din industriile panificatiei, produselor zaharoase, preparatelor si conservelor de carne, bauturilor alcoolice si altele.

Prima categorie de materii prime obliga intreprinderile de a intra in contact direct cu producatorii agricoli, de a organiza contractarea si colectarea lor pe masura si in ritmul producerii lor, iar cea de a doua categorie impune contractarea unor furnizori din aceeasi subramura sau din subramuri diferite.

2. Daca unele intreprinderi folosesc pentru obtinerea produsului finit mai multe feluri de materii prime cum de exemplu cele din industriile produselor fainoase, zaharoase, conservelor de legume si fructe obligandu-le sa stabileasca legaturi cu mai multi furnizori, alte intreprinderi prelucreaza materii prime complexe sub aspectul continutului in substante utile ceea ce impune fie crearea unor sectii de valorificare a subproduselor si deseurilor rezultate, fie stabilirea de legaturi cu alte intreprinderi care sa prelucreze in continuare aceste substante;

3. Multor intreprinderi le este caracteristica prelucrarea unor materii prime perisabile, fapt ce le obliga, mai mult decat pe altele, sa stabileasca zone de aprovizionare cat mai apropiate si totodata, sa ia masuri suplimentare de conservare a acestora pana la introducerea lor in procesul tehnologic.

Paralel cu activitatea de aprovizionare tehnico-materiala intreprinderea desfasoara, in mod necesar, si o bogata activitate de desfacere. Livrarea produselor finite, a semifabricatelor, deseurilor si rebuturilor necesita contractarea beneficiarilor, stabilirea necesitatilor acestora, intocmirea contractelor, organizarea livrarilor conform clauzelor contractuale si rezolvarea problemelor ce decurg din desfacerea produselor.

Din succinta prezentare de mai sus rezulta ca activitatea incumba procese importante si de mare raspundere care se desfasoara intr-un numar mare de faze, la care intervin multe operatii si in desfasurarea carora se cere o minutioasa si logica organizare.

In ultimele decenii, adoptarea unor tehnici adecvate si eficiente de organizare a activitatii comerciale, a facut ca rezultatele obtinute de intreprinderile moderne sa fie superioare in ceea ce priveste promptitudinea si eficacitatea, ducand totodata la reducerea cheltuielilor de aprovizionare si desfacere, iar in unele cazuri si a celor de productie.

Principalele probleme pe care le ridica organizarea activitatii comerciale in industria alimentara se refera la:

determinarea rationala a proceselor, cu stabilirea succesiunii logice a fazelor necesare pentru a se solutiona diferitele probleme cu cele mai mici eforturi;

organizarea activitatii informationale a functiei comerciale, in care se includ atat aspecte privind problemele de aprovizionare, desfacere, transporturi in afara perimetrului intreprinderii etc., cat si preocuparea si prelucrarea de informatii referitoare la cerintele si posibilitatile pietei, conjuncturii economice si comerciale, testari, expozitii, targuri si alte date privind piata interna si externa;

organizarea proceselor materiale ce au loc in activitatea comerciala privind depozitarile, receptiile, transporturile extrauzinale si altele;

organizarea conducerii in activitatea comerciala, incepand cu organiza-rea structurii personalului pe baza organizarii informationale si continuand cu procesele decizionale, de urmarire si control.

3.1. Managementul aprovizionarii

Elementul esential ce serveste la fundamentarea planului de aprovizionare, dimensionarea stiintifica a stocurilor ca si a necesarului de aprovizionat il constituie normele de consum.

Norma de consum reprezinta cantitatea maxima de materie prima, material, combustibil sau energie planificata a se consuma in anumite conditii tehnico-organizatorice, pentru fabricarea unei unitati de produs finit.

Din punct de vedere al continutului, se disting doua feluri de norme de consum: norme de consum tehnologic si norme de consum de aprovizionare.

Norma de consum tehnologic reprezinta cantitatea de materii prime, materiale, combustibil etc. planificata a se consuma intr-o anumita perioada pentru fabricarea unei unitati de produs finit in anumite conditii bine precizate. Ea contine din punct de vedere cantitativ consumul specific net adica cantitatea de materii prime si materiale ce se regaseste in unitatea de produs finit si pierderile tehnologice.

In categoria pierderilor tehnologice se includ de exemplu: uleiul ramas in sroturile de la fabricarea uleiului, zaharul ramas in melasa, pierderile prin evaporare in procesele cu actiune termica asupra materiilor prime si altele.

Norma de consum de aprovizionare reprezinta cantitatea de materii prime, materiale, combustibil etc. cu care trebuie sa se aprovizioneze o intreprindere in scopul fabricarii unei unitati de produs finit in conformitate cu procesul tehnologic stabilit si in conditiile tehnico-organizatorice normale de productie. Asa dar, norma de consum de aprovizionare exprima cantitatea maxima de materii prime, materiale, combustibil etc. ce trebuie asigurata pentru fabricarea produsului respectiv in perioada planificata. Ea se compune din norma de consum tehnologic si pierderile tehnologice provocate de operatiile de transport, manipulare si depozitare la care se adauga si pierderile prin rebuturi in limitele admise, si serveste la stabilirea planului de aprovizionare si din cel al costurilor de productie.

Pentru stabilirea normelor de consum se practica trei metode:

1. metoda de calcul tehnico-analitica;

2. metoda experimentala;

3. metoda statistica.

1. Potrivit denumirii, prima metoda presupune efectuarea anumitor calcu-le precum si o analiza aprofundata si multilaterala a conditiilor concrete tehnic-productive in care urmeaza a se consuma materiile prime si materialele pentru care se stabilesc normele de consum.

Normele de consum se stabilesc pe fiecare fel de materie prima sau material si pe fiecare element component al produsului.

2. Cea de a doua metoda cunoaste la randul ei doua variante: de laborator si de productie. Desi ambele variante constau in esenta in stabilirea normei prin incercari, probe, experiente, cantariri etc., ele se deosebesc prin aceia ca aceste incercari sau experiente au loc intr-o varianta de laborator iar in cealalta varianta chiar la locul de munca si in conditiile normale ale procesului de productie.

3. In cadrul celei de a treia metode normale de consum pentru produse similare se stabilesc pe baza datelor statistice din perioadele anterioare, corectate cu un anumit procent de reducere. Aceasta metoda nu reprezinta insa o metoda progresiva deoarece datele statistice nu evidentiaza si pierderile materiale si cu atat mai putin cauzele acestora ceea ce nu este de natura sa asigure aplicarea unor masuri pentru reducerea lor. Asa dar, norma stabilita pe aceste baze reflecta nivelul consumurilor de materiale din perioadele precedente, fara sa aiba in vedere conditiile noi de lucru.

Aprovizionarea intreprinderilor cu materiile prime, materialele, combustibilul necesar etc. nu se face decat cu mici exceptii in acelasi ritm in care ele sunt consumate in productie. O asemenea exceptie o constituie aprovizionarea cu lapte a intreprinderilor din sector, care se face zilnic in raport de mulsorile efectuate si cantitatile obtinute. In general aprovizionarea intreprinderilor se realizeaza periodic, la termenele fixate in contracte fapt ce impune constituirea unor stocuri care sa asigure constituirea, in cadrul intreprinderilor, a unor stocuri care sa asigure continuitatea si desfasurarea normala a procesului de productie in perioada dintre doua livrari consecutive.

Normele de stocuri, formate din totalitatea materiilor prime si materialelor aflate in depozitele intreprinderilor si constituite prin livrarile periodice pe care acestea le primesc de la furnizori, variaza ca marime de la material la material functie de conditiile concrete de productie si livrare si sunt aprobate, in conditiile prevazute de lege.

In intreprinderile de industrie alimentara sunt specifice trei categorii de stocuri: stocuri curente, stocuri de siguranta sau de garantie si stocuri de conditionare.

Stocul curent reprezinta cantitatea dintr-o anumita materie prima sau material care asigura continuitatea si desfasurarea normala a procesului de productie in perioada dintre doua aprovizionari consecutive. Cum s-a aratat stocul curent este consecinta faptului ca intreprinderile primesc materialele in partizi si le folosesc treptat, pe masura consumarii lor. Marimea lui depinde - in conditii normale de productie - de doi factori: consumul mediu zilnic si intervalul de timp dintre doua aprovizionari consecutive, exprimat in zile. Consumul mediu zilnic se poate determina raportand consumul anual necesar pentru indeplinirea planului la 360 zile iar intervalul mediu de timp dintre doua aprovizionari consecutive fie pe baza termenelor prevazute in contractele economice, fie pe baza intervalului mediu dintre aprovizionarile efective.    La randul sau, acesta din urma, se stabileste sub forma unei medii aritmetice ponderate a intervalelor dintre livrarile consecutive in care ponderea o formeaza cantitatile primite.

Notand cu S_c stocul curent, cu C_mz consumul mediu zilnic si cu T timpul in zile ce se scurge intre doua aprovizionari consecutive, stocul curent se determina cu relatia:

S_c = C_mz*T

Consumul mediu zilnic se poate determina si pe baza relatiei:

C_mz=P_mz*N_c in care:

P_mz - reprezinta productia medie zilnica;

N_c - norma de consum.

Marimea stocului curent variaza in mod normal in cadrul unor limite maxime si minime dar pot exista si cazuri in care volumul aprovizionarilor nu este conditionat de cei doi factori ci de alte criterii, ca de exemplu, capacitatea de depozitare existenta in intreprindere. Este cazul fabricilor de zahar la care aprovizionarea cu materia prima de baza si cu alte materiale are loc in cantitati masive si intr-o perioada scurta de timp, ritm impus de caracterul de campanie al productiei de zahar. Aceiasi implicatie o are asupra fabricilor de conserve, perioada de recoltare a unor fructe si legume.

Tot din necesitatea asigurarii continuitatii productiei, in toate intreprinderile se creeaza stocul de siguranta. El este insa impus nu de diferenta de ritm in care se efectueaza aprovizionarea si cea in care se consuma materiile prime si materialele ci, de necesitatea asigurarii activitatii productive cu cele necesare in conditiile in care intervin anomali in procesul de aprovizionare, abateri de la planul stabilit. Stocul de siguranta poate fi definit ca reprezentand cantitatile de materii prime si materiale destinate asigurarii continuitatii productiei in cazul eventualelor intreruperi in aprovizionare cauzate de imposibilitatea furnizarii lor la timpul stabilit, fie de lipsa mijloacelor de transport fie din alte cauze. Marimea stocului de siguranta se stabileste prin metoda abaterilor medii ale livrarilor si nu poate depasi in mod normal limita de 50% din nivelul stocului curent.

In unele cazuri, materiile prime sau materialele achizitionate necesita o pregatire prealabila intrarii lor in procesul de productie pentru a fi la parametrii impusi de procesul tehnologic. In asemenea cazuri - intalnite si in industria alimentara - se impune necesitatea crearii stocurilor de conditionare sau de pregatire. Marimea lor se calculeaza inmultind consumul mediu zilnic cu numarul de zile necesare pentru aducerea materiilor prime si materialelor la parametrii admisi. Facem observatia ca asemenea stocuri se creeaza numai pentru materii prime si materiale pentru care sunt prevazute norme de conditionare.

Cele trei categorii de stocuri sunt normate iar prin insumarea lor se obtine normativul mijloacelor circulante ale intreprinderii aflate sub forma de stoc de materii prime si materiale. Ceea ce depaseste acest stoc reprezinta stocul supranormativ a carui existenta priveaza alte intreprinderi de astfel de materiale, imobilizeaza inutil fondurile banesti, da nastere la cheltuieli de depozitare marite etc. Principalele cauze ale formarii unui asemenea stoc sunt: determinarea gresita a volumului necesar de materiale, nerespectarea de catre furnizori a clauzelor contractuale, crearea voita a unor asemenea stocuri din teama de a nu se mai gasi pe piata materialele respective, modificarea prevederilor planului de productie si altele.

Pe baza normelor de consum si a celor de stocuri, sectoarele de aprovizionare din intreprinderi stabilesc necesarul de aprovizionat pentru fiecare fel de materie prima si material auxiliar in parte si pe intreaga perioada planificata. La determinarea acestui necesar se au in vedere nu numai sarcinile din planul de productie ci si cele din celelalte sectiuni ale planului economic cum sunt planul de reparatii si cel de investitii precum si situatia stocurilor la inceputul si sfarsitul perioadei.

Cel mai important dintre factorii aratati il reprezinta necesarul de materii prime si materiale pentru indeplinirea integrala a planului. El se stabileste prin inmultirea volumului de productie prevazut in diferitele sectiuni de plan cu normele de consum de aprovizionare pe feluri de materii prime si materiale si pe fiecare sortiment si fel de activitate.

La necesarul astfel stabilit se adauga stocul final si se scade stocul initial stabilindu-se, in incheiere, necesarul de aprovizionat.

In timp ce stocul final este reprezentat de stocul de siguranta, respectiv necesarul de materii prime si materiale de la finele perioadei planificate menit sa asigure continuitatea productiei pana la livrarea primei cantitati din anul urmator, stocul initial este cantitatea de materii prime si materiale care trebuie sa se gaseasca in intreprindere la inceputul perioadei planificate si a carui marime se prelimina pe baza datelor reale referitoare la stocul existent in momentul elaborarii planului pe perioada viitoare si a datelor privind perioada ce a mai ramas pana la incheierea perioadei curente.

Formula de calcul a necesarului de aprovizionat (N_a) in baza elementelor aratate este:

N_a=N_p+S_f-S_i in care:

N_p - reprezinta necesarul pentru indeplinirea sarcinilor planificate (pentru productie, intretinere, reparatii si investitii);

S_f - stocul de la sfarsitul perioadei de plan - stocul final;

S_i - stocul de la inceputul perioadei de plan - stocul initial.

La randul sau, stocul initial poate fi calculat cu formula:

S_i =E_d+I-C in care:

E_d - reprezinta existentul de materii prime si materiale in depozite in momentul intocmirii planului de aprovizionare;

I - intrarile de materiale ce vor avea loc, conform contractelor incheiate, in perioada ce a mai ramas pana la sfarsitul planului;

C - consumul planificat de materii prime si materiale din momentul elaborarii planului, pana la inceputul perioadei planificate.

3.2. Valorificarea produselor

Piata este domeniul unde se verifica in ultima instanta utilitatea activitatii desfasurare de intreprinderi pe linia fabricarii produselor si tot ea este aceea care prin intermediul actului de vanzare-cumparare permite producatorilor sa-si recupereze cheltuielile efectuate si sa obtina un beneficiu corespunzator, iar beneficiarilor sa intre in posesia marfurilor de care au nevoie. Asadar, realizarea (desfacerea) productiei fabricate prin intermediul pietei, reprezinta actul final al activitatii intreprinderii industriale. Acest act incumba o mare responsabilitate din partea intreprinderii deoarece de modul de organizare a desfacerii depinde in cea mai mare masura satisfacerea necesitatilor consumatorilor cu produsele de care au nevoie, nivelul cheltuielilor ocazionate de procesul circulatiei produselor de la producator la consumator, refacerea fondurilor economice consumate de intreprinderea producatoare si obtinerea eficientei scontate.

Potrivit legii, privind organizarea si conducerea unitatilor, atributiile principale ale intreprinderii in domeniul desfacerii constau in:

- incheierea contractelor economice pentru intreaga productie prevazuta in planul anual privind consumul intern, in conformitate cu destinatiile din balantele materiale pe produse, si de contracte pe termen lung cu intreprinderile de comert exterior;

- livrarea produselor la termenele si in conditiile prevazute in contractele economice;

- prospectarea pietei interne in scopul cunoasterii necesitatilor de consum, asigurarea reclamei si prezentarea produselor, participarea la expozitii, demonstratii si targuri in tara si strainatate;

- introducerea in fabricatie numai a acelor produse care au asigurata des-facerea prin contracte sau comenzi ferme;

- rezolvarea reclamatiilor referitoare la calitatea si cantitatea productiei, ambalaje, termene de livrare sau alte conditii prevazute in contractele economice etc.

Pentru realizarea acestor sarcini intreprinderea participa la prospectarea pietei, a beneficiarilor, cunoscand astfel direct necesarul de marfuri, nevoile beneficiarilor, preferintele lor, putand astfel sa-si adapteze operativ productia pentru satisfacerea cererilor. In acest scop, intreprinderea editeaza direct sau prin intermediari, cataloage, pliante, organizeaza reclama industriala a produselor, face sondaje de opinii, probe si degustari la beneficiari.

Deoarece progresul stiintei si tehnicii se manifesta, intre altele, si printr-o schimbare a nomenclatorului de productie, prin aparitia unor noi produse care le completeaza si uneori le inlatura pe cele vechi, este necesara a atitudine activa din partea intreprinderilor, de urmarire continua a modului in care evolueaza produsele lor, a modului cum se comporta ele, cum satisfac dorintele consumatorilor, a corectiilor ce trebuie facute pe parcurs pentru ca aceste produse sa fie utile beneficiarilor.

Urmarirea continua a evolutiei si comportamentului produselor furnizeaza intreprinderii informatii asupra masurilor care trebuie luate in procesul de productie sau in activitatea controlului de calitate in cazul in care acesta nu s-a dovedit suficient de exigent.

Sarcinile intreprinderilor in domeniul desfacerii produselor includ, de asemenea, si problemele legate de formarea loturilor de livrare catre beneficiari, de sortarea lor, de ambalare si expediere catre clienti. De fapt, in contractele economice incheiate sunt stabilite statiile de destinatie, destinatarii, produsele si cantitatile respective, precum si termenele de livrare pe baza carora trebuie facuta programarea mijloacelor de transport, precum si formele necesare pentru expedierea produselor.

3.2.1. Obiectivele si principiile valorificarii productiei

Valorificarea productiei consta dintr-un ansamblu de activitati, organizatorice, tehnice, economice si juridice, prin care se realizeaza cresterea valorii si circulatia productiei marfa de la unitatea agroalimentara ca furnizor (producator-vanzator) la unitatea comerciala sau industriala ca beneficiar (consumator-cumparator).

a. Obiectivele valorificarii productiei

Prin activitatea de valorificare se va urmari realizarea in conditii prioritare a planului de livrare. Un alt obiectiv important al valorificarii productiei consta in sporirea eficientei economice a unitatii. In acest scop se vor lua o serie de masuri menite sa contribuie la: imbunatatirea calitatii si a aspectului comercial al productiei; prevenirea si reducerea pierderilor cantitative si a deprecierilor calitative; reducerea cheltuielilor ocazionate de valorifcare; realizarea unor preturi de valorificare cat mai avantajoasa.

b. Principiile valorificarii productiei

Desi valorificarea productiei dobandeste particularitati in functie de felul si destinatia productiei marfa, de furnizor si beneficiar, totusi principiile care stau la baza organizarii si desfasurarii valorificarii confera acestei activitati un caracter unitar. Reprezentand o actiune din planul intreprinderii activitatea de valorificare are caracter planic. Valorificarea productiei pe baza unor relatii de schimb reciproc avantajoase pentru partile implicate in procesul de vanzare-cumparare, constituie principiul potrivit caruia se realizeaza convergenta intereselor furnizorului si beneficiarului. Optimizarea activitatii de valorificare presupune existenta unor relatii de colaborare si cooperare intre furnizor si beneficiar, in care realizarea schimbului economic prin vanzare-cumparare reprezinta pentru fiecare din parti o sarcina de plan.

Marirea operativitatii in valorificarea productiei si cresterea vitezei de circulatie a marfii, cu ambalajele insotitoare, se realizeaza si pe baza reducerii verigilor dintre producator si consumator.

3.2.2. Valorificarea productiei sistem complex

Amploarea si diversificarea activitatilor de valorificare definesc un sistem complex structurat organizatoric, in subsistemele de prelucrare, de ambalare, de pastrare si de transport (fig 1.).

Fig.1. Structura organizatorica a sistemului valorificare

Subsistemul de prelucrare

Prin prelucrarea productiei se urmareste: cresterea valorii si a aspectului comercial a productiei marfa; asigurarea unor cerinte necesare pentru ambalare si transport. In functie de gradul de prelucrare se realizeaza prin metode mecanice conditionarea productiei (sortare, calibrare, fasonare etc.), iar prin deshidratare, fierbere, fermentare, industrializarea productiei (semiconserve si conserve) de legume, fructe, produse lactate etc.

Subsistemul de ambalare

Prin ambalare se urmareste: pastrarea calitatii productiei marfa, prevenirea pierderilor si deprecierilor, imbunatatirea aspectului comercial; asigurarea cerintelor de manipulare, depozitare si transport. Tehnologia de ambalare si etichetare este de o mare diversitate, functie de felul productiei marfa, gradul de prelucrare, destinatie, cerintele beneficiarului, perioada de pastrare etc.

Subsistemul de pastrare

Prin pastrare de tipul tranzitare (perioada scurta) sau de tipul depozitare (perioada lunga) se urmareste mentinerea calitatii productiei marfa, prevenirea pierderilor si a deprecierilor acesteia pe perioada de la data ambalarii pana la data expedierii; formarea de partizi mari si omogene; asigurarea cerintelor necesare efectuarii transportului. Tehnologia de pastrare se particularizeaza in functie de perioada de pastrare, felul, destinatia si modul de ambalare a productiei marfa.

Subsistemul de transport

Organizarea transportului are in vedere pastrarea calitatii si a aspectului comercial al productiei marfa, prevenirea pierderilor si a deprecierilor; reducerea duratei transportului prin alegerea corespunzatoare a itinerarului si cresterea vitezei de circulatie. Tehnologia de transport dobandeste specificitate in functie de felul si destinatia productiei marfa, modul de ambalare, tipul mijlocului de transport.

3.2.3. Etapele valorificarii productiei

Organizarea valorificarii presupune un complex de activitati care prin specificul si succesiunea executarii lor, se grupeaza in trei etape.

In prima etapa sunt cuprinse activitatile pregatitoare ca de exemplu: evaluarea productiei, actiune importanta deoarece pe baza acestor informari de "pornire" se va face esalonarea calendaristica a livrarilor, stabilirea necesarului de forta de munca, ambalaje, mijloace de transport; organizarea punctelor de receptie, prin asigurarea utilajelor, aparaturii si materialelor necesare; asigurarea si instruirea personalului in vederea cunoasterii metodologiei si a tehnicii de luare a probelor de analiza, de utilizare a aparaturii si utilajelor de laborator.

In etapa a doua sunt cuprinse activitatile ce se desfasoara direct asupra productiei marfa ca de exemplu: organizarea prelucrarii productiei prin conditionare sau industrializare; organizarea pastrarii productiei marfa (tranzitare). Volumul mare al lucrarilor si ca atare al cheltuielilor si a aspectului comercial al productiei marfa impun o optimizare corelata, tehnica si economica, pe fluxul "producere-transport-prelucrare-ambalare-pastrare-transport".

In etapa a treia sunt cuprinse activitatile legate de livrarea propriu-zisa a productiei marfa; receptia (autoreceptia) cantitativa si calitativa; incarcarea si expedierea productiei marfa; intocmirea documentelor de receptie, de transport si de incasare a contravalorii productiei marfa vandute.