Comunicarea si stilistica

COMUNICAREA SI STILISTICA

O data cu aparitia limbajului, societatea comunicationala a evoluat intr-un ritm uimitor, principiul pe care s-a bazat aceasta dezvoltare fiind unul de acumulare, completat de altul si anume acela ca „natura proceselor de comunicare din cadrul unei societati este legata in mod semnificativ de fiecare aspect al vietii zilnice a oamenilor care fac parte din ea” (De Fleur, Ball-Rokeach 1999: 27), principii considerate de cei doi autori ca apartinand unei teorii a tranzitiilor.

Treceri rapide s-au produs apoi de la epoca vorbirii si a limbajului, la epoca scrisului, la epoca tiparului, ca sa se ajunga la epoca mijloacelor comunicarii de masa, din care, in ultimul timp se desprinde tot mai pregnanta comunicarea computerizata, deocamdata ca forma a comunicarii de masa (De Fleur, Ball-Rokeach 1999).

Comunicarea, in sens general, este un proces care dispune de patru componente fundamentale: un emitator, un canal, informatie si un receptor

Modelul elementar al comunicarii:

emitator^informatie canal^informatiereceptor

dezvaluie esenta procesului de comunicare si anume deplasarea, transferul sau transmiterea informatiei de la un participant la celalalt. Altfel spus, comunicarea devine un proces prin care un emitator transmite informatie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte.

Modelul fundamental al comunicarii:

emitator ^x codare ^y canal ^x+z decodare ^x’ receptorefect

zgomot de fond

poate fi interpretat astfel: daca un emitator doreste sa transmita o informatie (x) unui receptor, informatia trebuie sa fie inteligibila. Pentru a se face inteles, el va trebui sa-si codeze mesajul, sa foloseasca coduri. O data codat, mesajul este transpus in semnale (y) care pot strabate canalul spre receptor. Receptorul trebuie sa decodeze mesajul transpus in semnale si sa-l interpreteze (x’). Pe de alta parte, comunicarea poate fi ingreunata de un surplus irelevant de informatie (z) sau de zgomot de fond (noise).

Se poate vorbi, conform acestui model, de succesul actului de comunicare. Reusita in comunicare implica intr-o masura oarecare izomorfismul dintre x si x’: receptorul acorda mesajului o semnificatie (x’) care e aceeasi ca si pentru emitator (x = x’). Acelasi model indica insa si impedimentele pentru ca izomorfismul sa se realizeze: pot interveni erori de codare sau de decodare, precum si zgomotul de fond. (Stiinta comunicarii 1998: 23-25).

Studiul mijloacelor comunicationale solicita pe langa o incadrare paradigmatica minima, cateva repere teoretice generale. In cazul de fata, am ales teoriile comunicarii ca relatie interactiva si totalitate dinamica, unde comunicarea[1] este privita „ca un sistem dinamic, ce stabileste relatii interactive intre elemente (emitator, receptor, mesaj etc) greu de separat, dar si, mai larg, relatii interactive la nivelul contextului global” (Lohisse 2002:101).

Cele patru principii pe care le promoveaza teoriile organiciste: modelul „este circular si complex”; „este interactiv”; „ia in calcul totalitatea, inclusiv contextul”; „este relational” ofera o noua perspectiva in stiintele umaniste si, mai ales, o noua epistemologie (Lohisse 2002:101). Pe de alta parte, daca luam in considerare critica teoriei sistemice, acceptam ca ea poate fi complementara unei metode hermeneutice, ramanand o componenta de baza in dezbaterea teoretica.

Dupa Lohisse, raportarea la teoriile organiciste se bazeaza si pe faptul ca acestea solicita o abordare sistemica a comunicarii, studierea unui sistem de comunicare insemnand „analiza structurii si functionarii acestuia prin diversele sale componente, interne si externe, punerea in evidenta a interdependentei si cooperarii dintre parti si mediul inconjurator”. (Lohisse 2002:105)

Complexitatea procesului comunicational si incercarile semnificative de a delimita conceptele si de a determina obiectul de studiu si metodele stiintei comunicarii, trimit si spre celelalte teorii, fie pentru clarificarea unor termeni, fie pentru intelegerea unor relatii conceptuale, asa cum este cazul teoriei informatiei (informatie si redundanta), teoriilor structurale (teoriile semnului, functiile limbajului, semiologiile structurale), psihologice (comunicarea ca si comportament, pragmatica comunicarii) sau functionaliste (modele de comunicare). Deoarece intentia noastra nu este aceea de a teoretiza excesiv, ne-am raportat indeosebi la teoriile care privesc comunicarea ca relatie interactiva si totalitate dinamica, in speta la teoriile sistemice propriu-zise: teoria comenzii si comunicarii, teoria organizarii prin comunicare, teoria constructivista a comunicarii (feedback-ul, comunicarea cibernetica, retroactiunea, cauzalitatea circulara); la teoriile interactioniste (interactionismul, analiza tranzactionala, Scoala de la Palo Alto); la antropologia comunicarii (interactionismul simbolic, etnometodologia, etnografia comunicarii, analiza sistemelor globale de comunicare); la pragmatici lingvistice si comunicare (teoriile enuntarii, teoria actelor de limbaj, teoriile conversatiei, teoriile narativitatii).

In ceea ce priveste componentele sistemului de comunicare, Lohisse subliniaza rolul contextului[2] ca notiune cheie in noile teorii ale comunicarii. Acesta este un spatiu simbolic, construit in relatia intersubiectiva cu altul si cu ceilalti[3].

Contextul este un camp social, un ansamblu de sisteme simbolice, de structuri si practici. Spatiu simbolic al relatiilor sociale, constituie cadrul in care se organizeaza societatea insasi, cu structurile, conventiile, fortele, riturile, reprezentarile, cultura ei. Contextul actioneaza asupra individului si acesta, la randul sau, il transforma sau il construieste. (Lohisse 2002:105). Dupa Marc si Picard „Acest camp social are coduri indispensabile comunicarii: codul limbii, simbolica spatiului, a vestimentatiei, a modului de prezentare a sinelui si, mai larg, a ansamblului ritualurilor care organizeaza relatiile sociale.” (Marc, Picard 1989: 83-84; apud Lohisse 2002:106)

Interactiunea comunicationala produce cunostinte, intersubiectivitate; ea are ca rezultat limbajul, discursul, precum si constituirea grupului social. Citandu-l pe Bange, Lohisse subliniaza ca interactiunea apare ca „un joc complex de asteptari reciproce, in care subiectii isi formeaza identitatea in si prin sistemul interpersonal si in cadrul actiunilor sociale, un joc complex in care realitatea sociala se construieste prin intercomprehensiune.” (Lohisse 2002: 110)

Din perspectiva teoriilor organiciste, comunicarea este, cu precadere, un fenomen care participa la transformarea modului de gandire si actiune al individului. Aceasta transformare „se gaseste atat la originea descoperirilor si inventiilor fiintei umane, cat si a modificarii perceptiilor, conceptiilor, intelegerii sale, a definirii si explicarii a ceea ce este si a ceea ce se petrece, precum si a schimbarilor de comportament”. (G. Willet 1992:9, apud Lohisse 2002:110)

Comunicarea devine in acest caz un sistem deschis, in care subiectii, contextele si utilizarile sunt strans legate si ofera platforma comuna de cercetare pentru stilistica integrata.