Clasificarea modelelor teoretice ale comunicarii

Clasificarea modelelor teoretice ale comunicarii

Exista preocupari in randul cercetatorilor comunicarii de a clasifica si de a grupa aceste modele folosind diverse criterii. Astfel, Alex. Mucchielli[1] le grupeaza in trei categorii:

a) Modele pozitiviste, care comporta o relatie lineara cauza-efect, in cadrul carora considera:

♦modelul teoriei informatiei, fundamentat de Claude Shannon si Warren Weaver, in care emitatorul trimite un mesaj codificat unui receptor care il primeste si il decodifica;

♦modelul comunicarii pe doua niveluri (sau difuzarea in doua trepte), aparut in urma studiilor desfasurate in legatura cu radioul si televiziunea, in care intre emitator si receptor apare liderul de opinie, ca element intermediar, cu rol de releu;

♦modelul marketing, specific intreprinderilor, care are in vedere remedierea situatiilor problematice, prin actiuni de comunicare orientate spre tinte precise;

b) Modelele sistemice circumscriu:

♦modelul sociometric, care ilustreaza "relatiile informale dintr-un grup", in cadrul unei structuri de relatii socio-afective (antipatie- simpatie), iar comunicarea este definita ca o relatie de afinitati (pozitive sau negative, de simpatie sau de antipatie), dar si ca un canal privilegiat al informatiei;

♦modelul tranzactional, este bazat pe cercetarea psihologica subtila si are in vedere jocul relatiilor si tipurile de comunicare implicita ce se stabilesc in relatiile interpersonale;

♦modelul interactionist si sistemic, configurat de cercetarile din cadrul Scolii de la Palo Alto, aduce o noua definitie a comunicarii, respectiv considerarea acesteia ca participare a unui individ la un sistem de interactiuni care il leaga de ceilalti;

♦modelul orchestrei nu are o reprezentare grafica, iar comunicarea este definita ca o "productie colectiva a unui grup care lucreaza sub conducerea unui lider";

c) Modele constructiviste care cuprind:

♦modelul hipertextului, care este construit pe o metafora si inspirat de universul CD-Rom si Internet, unde intr-un text, in legatura cu un cuvant, se pot inscrie pe ecran explicatii si comentarii, iar comunicarea este vazuta ca o dezbatere latenta, ascunsa, intre actorii unei structuri sociale;

♦modelul situtional, care are in vedere comunicarea in termenii unui proces.

Autorul acestei clasificari nu contesta faptul ca pot fi posibile si alte modele. In legatura cu utilitatea lor el porneste de la premisa ca pentru a intelege un fenomen acesta trebuie decupat din realitate, iar modelele au rolul de a servi drept cadrul unei analize care consta in a identifica mizele, actorii si dimensiunile, pentru a le pune intr-o relatie.

Si Denis McQuail[2] abordeaza problematica modelelor comunicative. Desi, aparent, nu face o clasificare in raport cu un criteriu explicit, totusi se poate spune ca descrierea lor urmeaza o anumita ordine, care are complexitatea ca factor de delimitare. Astfel, pornind de la imaginea geometrica propusa de Dance el incepe cu modelele care ilustreza procesul de comunicare in linie dreapta (care accentueaza directionarea catre inainte), respectiv informatic si cibernetic, continua cu cele in care comunicarea este in cerc (care accentueaza feed-back-ul), respectiv cele care reprezinta comunicarea in termenii sistemelor sociale sau ale sistemelor sociale in termeni comunicationali si atrage atentia asupra reprezentarii comunicarii in spirala, care are avantajul ca pune in evidenta schimbarea, ca stare implicata de comunicare si aduce o corectie modelelor statice sau de echilibru, care sugereaza revenirea, eventual dupa feed-back, la pozitia initiala.

Ioan Dragan[3] clasifica modelele teoretice ale comunicarii in functie de stiintele in interiorul carora acestea au fost construite, astfel: modele informatice, modele lingvistice ale comunicarii, modele sociologice ale comunicarii si modele socio-lingvistice ale comunicarii.