BUCOVINA REDOBANDITA

BUCOVINA REDOBANDITA

In Bucovina, diviziunile din randul elitei politice romanesti si, mai ales, agresivitatea nationalistilor ucrineni au creat obstacole in calea realizarii unirii cu Romania, obstacole in inlaturarea carora rolul armatei romane a fost de cea mai mare insemnatate. Fortele aflate in prezenta erau autoritatile austriece, intruchipate in persoana guvernatorului Etzdorf, miscarea unionista romaneasca, avandu-l in frunte pe nergicul Iancu Flondor, si separatistii ucraineni, beneficiind de sprijinul unui roman ( Aurel Onciul).

In timpul razboiului, Bucovina fusese teatru de operatiuni militare, fiind ocupata - total sau partial - in trei randuri de trupele ruse si de tot atatea ori recucerita de fortele austro-ungare ( in partea ei sudica, dupa 1916, cand Romania a intrat in razboi s-au aflat, pentru prima data de la anexarea provinciei de catre Austria, soldati romani). Convinse ca populatiile romana si ruteana nu sunt fidele monarhiei ( in timpul ocupatiei ruse, ele manifestasera o atitudine amicala fata de trupele tariste ), autoritatile imperiale au luat masuri deosebit de aspre - mergand pana la executii - impotriva celor vinovati zsau numai banuiti de necredinta fata de Viena .

Procesul de dezagregare a dublei monarhii a descatusat si in Bucovina energiile nationale. Spre deosebire de Basarabia, unde populatia romana, majoritara, nu a lasat kloc tendintelor separatiste, in Bucovina, patrunderea masiva a elementului rutean /ucrainean, mai ales, in partea nordica a provinciei, intree Nistru si Prut, a modificat raportul demographic intre autohtonii romani si nou-venitii slavi, iar in zona amintita l-au inversat in defavoarea pamantenilor..

Curtea din Virena avusese, la inceputul lui 1918, intentia de a reuni intr-o unitate administrative distincta partile buciovinene, locuite masiv de ucraineni cu teritoriile est-galitiene, dar precipitarea evenimentelor a facut imposibila realizarea proiectului. Cand nationalitatile din Austro- Ungaria au inceput, in toamna anului 1918, sa-si revendice drepturile, Bucovina era amenintata cu divizarea, inrtrucat ucrainenii erau hotarati sa-si asigure controlul asupra zonei dintre Nistru si Prut si, in masura posibilitatilor, si a unor parti ale zonei dintre Prut si Siret.

Intocmai ca in Basarabia, unde, la sfarsitul anului 1917, se impusese, pentru scurt timp, formula republicii autonome in cadrul Federatiei Ruse, tot astfel, initial, C. Isopescu-Grecul, presedintele Consiliului National Roman din Viena ( de fapt Clubul cxelor 6 parlamentari romani din parlamentul de la Viena, transformat in Consiliu), s-a pronuntat in favoarea constituirii unui stat autonom bucovinean in cadrul imperiului federalizat. Obiectivul reprezentantilor romani era de a salva integritatea teritoriala a Bucovinei, amenintata de intentia ucrainenilor de a infiinta si ei un stat autonom, care ar fi cuprins Bucovina in intregime dsau numai partea ei nordica. Pentru impartirea Bucovinei intre romani si ucraineni se pronunta si deputatul Aurel Onciul, care, in intreaga perioada de pana la unirea Bucovinei cu Romania, a actionat ca un factor de subminare a mniscarii unioniste romanesti. Spre deosebire de romani, ucrainenii s-au organizat in formatiuni paramilitare, in randurile carora au intrat si militari ucraineni, proveniti din armata austro-ungara.

De mare insemnatate in organizarea fortelor romanesti unioniste a fost ziarul «  Glasul Bucovinei', condus de eminentul filolog Sextil Puscariu. In primul sau numar din 22 octombrie 1918 erau fixate obiectivele miscarii nationale a romanilor bucovineni : ' Vrem sa ramanem romani pe pamantul nostru stramosesc si sa ne ocarmuim singuri, precum o cer interesele noastre romanesti ».In privinta unei posibile uniri cu Romania, textul facea o vaga aluzie : 'Pretindem ca, impreuna cu fratii nostri din Transilvania si din Ungaria, cu care ne gasim in aceeasi situatie, sa ne plasmuim viitorul care ne convine noua in cadrul romanismului ».

In acest spirit s-au desfasurat la Cernauti, in ziua de 14/27octombrie 1918, lucrarile Adunarii Nationale a romanilor, care s-a declarat, « in puterea suveranitatii nationale, Constituanta a acestei Tari romane » si a hotarat « unirea Bucovinei integrale cu celelalte Tari romanesti intr-un stat national independent », in care scop va actiona « in depina solidaritate cu romanii din Transilvania si Ungaria ». Absenta unei referiri clare la unirea cu Romania se explica prin situatia politica si militara din acel moment : Puterile Centrale erau inrazboi, la Viena se mentinea - oricat de subreda ar fi fost - o autoritate imperiala (reprezentata la Cernauti de contele Etzdorf) , iar Romania se afla sub regimul pacii de la Bucuresti, adica nu era libera pe miscarile ei.

A fost constituit Consiliul National Roman, alcatuit din 50 de membri, avand un comitet executiv prezidat de Iancu Flondor. De a doua zi, el a cerut guvernatorului Etzdorf sa transfere puterea noului organism, ceea ce contele a refuzat.

In asteptarea momentului cand ar fi putut actiona in forta, ucrainenii au ramas, initial, in expectative, apoi, la 31 octombrie/ 12 noiiembrie Adunarea Nationala a ucrainenilor a refuzat sa recunoasca hotararile Adunarii Nationale a romanilor pentru teritoriile in care ucrainenii erau majoritari. De indata ce haosul a cuprins Austro-Ungaria, ei au declansat actiunile de instapanire asupra zonelor ce pretindeau ca le apartin. Reprezentantii ucraineni au cerut - si ei - guvernatorului Etzdorf sa le transmita puterea, avand concursul lui Aurel Onciul, partizanul impartirii Bucovinei intre romani si ucraineni.

Confruntat cu primejdia divizarii provinciei si a dezordinilor ce amenintau - din cauza agresivitatii ucrainene - sa escaladeze pana la varsari de sange, Iancu Flondor a decis sa faca apel la guvernul roman pentru a restaura ordinea si a trimis la Iasi pe unul din membrii Consiliului National Roman, Vasile Bodnarescu, care s-a intalnit in doua randuri cu Alexandru Masrghiloman. Aflat in ultima zi de existenta a guvernului sau ( 24 octombrie/ 6 noiembrie ), primul-ministru si-a dat acordul si a informat, in acest sens, cabinetul din Viena, dat fiind tratatul de la Bucuresti. Noul guvern, prezidat de generalul Coanda, care avea sa traga concluzia din schimbarile dramatice ce se pregateau la Viena si Berlin, ca urmare a esecurilor militare ale Puterilor Centrale, era hotarat sa ofere tot concursul romanilor bucovineni, inclusiv trimiterea de trupe, in care scop s-a ordonat Diviziei 8 infanterie a generalului I. Zadik sa intre in Bucovina. Incercarile lui Aurel Onciul de a opri venirea trupelor romane - el ameninta chiar cu o baie de sange - au esuat.

Legiunea Ucraineana s-a retras precipitat, iar ostasii romani s-au bucurat de o calduroasa primire.

Consiliu National Roman, asumandu-si rolul de Adunare Constituanta, a hotarat, la 31 octombrie/ 12 noiembrie, crearea unui guvern, condus de Iancu Flondor, presedinte al Consiliului National fiind ales Dionisie bejan. In timp ce secretarul de stat pentru Afacerile Externe, Sextil Puscariu, si profesorul Dimitrie Marmeliuc perfectau in tara masurile pentru unire ( cel din urma va merge si la Chisinau, unde se afla un grup de refugiati Bucovineni, printre care istoriicul Ion Nistor, in vederea revenirii lor in Bucovina ), la Cernauti se continuau pregatirile in acelasi scop.

Guvernul bucovinean a convocat pentru 15/28 noiembrie Congresul General al Bucovinei, la care, in afara de Consiliul National Roman si guvernul bucovinean, au luat parte reprezentanti ai Consiliilor Nationale german si polon, populatia ucraineana fiind reprezentata de 13 primari si delegati din localitati unde ea forma majoritatea. In unanimitate, Congresul a votat « unirea neconditionata si pe veci a Bucovinei, in vechile ei hotare, pana la Ceremus, Colacin si Nistru, cu Regatul Romaniei ».

Dupa entuziasmul unei zile istorice, autoritatile bucovinene aveau de indeplinit integrarea administrativa in regatul Romaniei, unde I. C. Bratianu, revenit in putere, era exponentul inflexibil al politicii de centralizare.

ALBA IULIA : UN VIS DEVENIT REALITATE

In Transilvania, miscarea nationala romana era cea mai puternica din toate teritoriile locuite de romani si aflate sub stapanire straine. Aici exista o puternica burghezie romana, cu solida cultura politica, iar cele doua biserici, ortodoxa si greco-catolica, peste anumite suspiciuni si neintelegeri intre ele, dadusera un sprijin masiv efortului de emancipare nationala ; se manifestase, de asemenea, ca o forta politica, vrednica de luat in seama, sectia romana a Partidului Social-Democrat din Ungaria, care, in toamna anului 1917, pentru a-si marca individualitatea, a luat numele de «  Comitetul Central roman al Partidului Social-Democrat din Ungaria ».

Intrarea Romaniei in razboi si primnirea entuziasta facuta de romanii transilvaneni trupelor eliberatoare au determinat masuri represive ale autoritatilor maghiare : arestrarea si internarea in lagare a unui numar mare de romani, indeosebi intelectuali ( intre care istoricul Ioan Lupas ), suspendarea publicatiilor romanesti, maghiarizarea scolilor confesionale romanesti din zona de frontiera ; au fost luate in considerare si au cunoscut un inceput de aplicare planuri de colonizare maghiara in zonele romanesti.

Situatia romanilor transilvaneni, obligati sa lupte in armata austro-ungara, drama lor de constiinta au fost ilustrate de personajul Valeriu bologa din romanul Padurea Spanzuratilor al lui Liviu Rebreanu. Cei ajunsi in prizonierat, pe frontul rus, au pututr sa-si exprime liber convingerile politice. Ei s-au constituit in detasamente de voluntari pentru a lupta pe frontul din Romania. Transilvanenii si banatenii din lagarul de la Darnita ( in apropiere de Kyev ) au redactat un manifest in aprilie 1917, in care se spunea : « cerem cu vointa nestramutata incorporarea noastra la Romania Libera, pentru a forma impreuna cu ea un singur stat national roman, pe care il vom zidi pe bazele celei mai inalte democratii ».

Declaratia de la Darnita da glas asocierii dintre aspiratiile nationale si cele sociale ; revolutia din Rusia si orientarea spre stanga, generata de suferintele razboiului, au potentat curentele favorabile schimbarilor economice si sociale - unele radicale, mergand pana la instaurarea unor regimuri comuniste. Astfel de orientari se faceau simtite si in Ungaria, unde criza militara si politica era vazuta ca un prilej prielnic de iesire din monarhia habsburgica. Aparitia unei Ungarii independente insemna deopotriva implinirea unei aspiratii ce urca la revolutia din 1848 si desprinderea de o Austrie considerata a fii, alaturi de Germania, culpabila de declansarea razboiului.

Agitatiile de la Budapesta si asasinarea contelui Tisza, fostul prim-ministru identificat ca simbol al conservatorismului si ultra-nationalismului ungar, au deschis cale aspre putere contelui Mihaly Karolyi, un aristocrat veleitar, cu simpatii de stanga. Inca inainte de a fi numit prim-ministru, el intrase, prin Oszkar Jaszi, un intelectual, ce se manifestase inca dinainte de razboi ca aparator al nationalitatilor maghiare oprimate, in legatura cu fruntasii miscarii nationale romane.

Discutiile cu nationalitatile nemaghiare si recunoasterea, in principiu, a dreptului lor la autodeterminareurma, asa cum se arata in declaratia din 26 octombrie 1918 a Consiliului National Ungar 9 ce reunea partidele Independent, Radical si Social-Democrat ) «sa asigure o baza mai solida integritatii teritoriale a Ungariei ».

Partidul National roman, al carui Comitet Executiv isi afirmase inca de la 12 octombrie intentia de a asigura romanilor transilvaneni statutul unei « natiuni libere » si de a-si asuma conducerea Transilvaniei, ca organ de putere, a investit pe Alexandru Vaida-Voevod sa prezinte in parlamentul de la Budapesta pozitia partidului si a constituit o delegatie permanenta - o adevarata conducere operativa - alcatuita din Iuliu Maniu, Stefan Cicio Pop, vasile Goldis, theodor Mihali, Al. Vaida-Voevod si Aurel Vlad.

La 18 octombrie, intr-o cuvantare tinuta in atmosfera tensionata a parlamenttului ungar, Al. Vaida-Voevod a rostit cuvintele casre aveau sa declanseze furia depoutatilor ostili. Gata sa-l linseze : « Natiunea romana asteapta si pretinde, dupa multe suferinte de veacuri, afirmarea si valorizarea drepturilor ei nestramutate si inalienabile la deplina viata nationala ». Era intaia afirmare oficiala a dreptului romanilor la autodeterminare, in corcondanta cu principiul inclus de presedintele Wilson in cele 14 puncte ale sale, destinate a deveni fundamentul pacii ce urma a fi incheiata.

In acest timp, venit la Viena de pe frontul italian, Iuliu Maniu gasea capitala imperiala prada haosului si descurajarii. Hotarat sa puna bazele unei armate romane, el a gasit nucleul ei in Regimentul 64 din Orastie, care cu un efectiv de 5000 de militari, ramasese singura unitate militara unde disciplina continua sa fie respectata. Preluand comanda regimentului - desi avea doar gradul de locotenent Maniu s-a prezentat ministrului de Razboi, generalul Stoger-Steiner, pentru a-l informa ca isi asumase comanda unitatilor romane din armata austro-ungara ( in capitala si la Wiener-Neustadt se aflau circa 60.000 militari romani ). Unitatile romane, al caror comandament s-a instalat in Ministerul de razboi, au fost, in acele zile, singurele forte de ordine intr-o capitala anarhizata, pe ale carei strazi rasuna « Desteapta-te Romane ! ». Pamfil Seicaru considera ca , in acel moment, « Iuliu Maniu inlesnea revansa lui Avram Iancu si a unchiului sau ( al lui I. Maniu - n.n.) Simeon Barnutiu. Niciodata in cursul vietii lui politice Iuliu Maniu nu a mai atins culmea la care s-a inaltat in octombrie si noiembrie 1918 ».

La initiativa fruntasului socialist Ion Flueras, s-a constituit la 31 octombrie 1918 , pe baze paritare - sase reprezentanti ai Partidului National Roman si sase ai Partidului Social-Democrat - Consiliul National Roman, organism destinat sa coordoneze eforturile celor doua partide la conducerea luptei nationale.Cateva zile dupa crearea lui la Budapesta, consiliul si-a mutat sediul la Arad si a dat publicitatii un manifest, in care, dupa ce denunta politica de oprimare si deznationalizare dusa de guvernul ungar, declara : « Natiunea romana din Ungaria si Transilvania nu urmareste sa stapaneasca asupra altor neamuri. Lipsita cu desavarsire de orice clasa stapanitoare istorica, natiunea romana, prin fiinta ei insasi, este intruparea democratiei celei mai desavarsite. Pe teritoriul sau stramosesc, natiunea romana este gata de a asigura fiecarui popor libertatea nationala, si organizarea sa in stat liber si independent o va intocmi pe temeiurile democratiei, care va asigura tuturor indivizilor aflatori pe teritoriul sau egalitatea conditiunilor de viata, unicul mijloc al desavarsirii omenesti ». Manifestul respingea, in termeni categorici, orice forma de mentinere a romanilor in frontierele unui stat maghiar, indiferent de regimul sau : « Natiunea romana din Ungaria