DEZVOLTAREA UMANA si Factorii ce determina dezvoltarea psihica a copilului

DEZVOLTAREA UMANA

1 Definitii conceptuale

Notiunea de dezvoltare umana este definita de catre Alain Stroufe, ca fiind "o crestere a complexitatii organizarii ce nu se realizeaza printr-o simpla insumare cantitativa, ci presupune o coerenta, prin care organizarea functionarii la o anumita varsta este pregatita de organizarea de la varsta anterioara si conduce, in mod logic, la tiparul adaptativ ulterior"[1].

Asa cum reiese din lucrarea "Psihologia dezvoltarii umane", psihologia dezvoltarii umane este un domeniu interdisciplinar; nici o disciplina luata separat nu poate descrie fiinta umana in complexitatea ei dinamica, in interactiunea cu un mediu aflat si el in schimbare continua. Fiecare, aprofundand domeniul specific, participa insa, in cadrul psihologiei dezvoltarii, la o tot mai adecvata intelegere a organismului omului, in maretia sa.

Psihologii developmentalisti considerau ca organizarea progresiva a comportamentelor umane (cognitive, morale, sociale, afective, psihosexuale) este descrisa sub forma stadiilor.

John Flavell, unul dintre sustinatorii existentei stadiilor in dezvoltarea umana, aduce urmatoarele argumente in ceea ce priveste dezvoltarea umana:

-    "stadiile se disting prin schimbari calitative. Nu doar se realizeza mai mult, ci se realizeaza in alt mod (de exemplu, putem considera diverse stadii in evolutia capacitatii de locomotie a copilului; de la taratul in patru labe copilulul trece la mersul biped, un stadiu in care deplasarea se face atat pe distante mai mari, cat si in alt mod);

-    tranzitia unei functii de la un stadiu la altul se face sincron cu numeroase schimbari ale altor aspecte comportamentale (de exemplu, dezvoltarea gandirii simbolice in perioada in care copilul invata sa vorbeasca, sa utilizeze simboluri determina si aparitia jocului simbolic, un cub putand inlocui o matina, etc.; vorbirea si jocul simbolic sunt efectele dezvoltarii capacitatii de a trata lumea in termeni de sistem de simboluri);

-    tranzitia este rapida (de exemplu, cresterea rapida - in cateva luni - in inaltime a adolescentilor; un alt exemplu: dupa stadiul de zero cuvinte, achizitia limbajului copilului este foarte rapida)"[2] .

Se cunoatte fapul ca, inca de la nastere, copilul prezinta anumite abilitati si competente care au suportul motivational innascut. Printre cele mai importante abilitati se numara aceea de interactionare cu adultul care-l ingrijeste ( de regula, mama).

Ana Muntean aminteste in lucrarea sa de teoria ce priveste raportul dintre innascut si invatat in evolutia individului.

Unele teorii sustin climatul ereditatii asupra fortelor factorilor de mediu in dezvoltarea umana, dar si reversul: "la nastere fiinta este tabula rasa si devine ceea ce mediul o determina. In fiecare moment al existentei, innascut si invatat se imbina si incercarea de a determina proportii este hazardata. Exagerarea importantei unei anumite laturi (innascut sau invatat) poate fi periculoasa. Teoriile ineiste pot conduce la conceptul periculos de rase superioare, iar teoriile care pun totul pe seama mediului ignora unicitatea fiecarui individ"[3]. S-au facut si cercetari pe tema acestui subiect si s-a demonstrat ca doi copii de aceeati varsta crescuti in aceleasi conditii de mediu si socioemotional reactioneaza diferit si capata personalitati distincte.

Exista trei mari procese care produc modificari in ontogeneza individului, ajutandu-l la adaptarea cu mediul: cresterea (cea mai evidenta in dezvoltarea copilului ce duce la modificari ale inaltimii, ale proportiilor si ale greutatii acestuia; cresterea este data de proliferarea celulelor si a tesuturilor organismului), maturizarea (reprezinta dezvoltarea organelor pana la atingerea capacitatii functionale optime, caracteristica stadiului in care se afla fiinta umana), invatarea (are ca si caracteristici modificarile comportamentale ale individului in urma experientelor traite de el; invatarea este conditionata de crestere si maturizare, unele lucruri neputand fi invatate decat in momentul in care individul a atins un anumit stadiu al dezvoltarii fizice sau mentale).

Au fost schimbate unele principii specifice pshihologiei dezvoltarii umane incepand cu anii 1960:

-    "teoria si cercetarea din domeniul psihologiei dezvoltarii s-au extins la durata intregii vieti, de la nastere la moartea individului, incercand sa inteleaga schimbarile care se petrec de-a lungul vietii;

-    psihologia dezvoltarii a devenit un camp de interes care transcede orice disciplina luata izolat. De aici rezulta ca nici o disciplina nu poate, singura sa dea o imagine globala vietii organismului. Psihologia dezvoltarii presupune o abordare interdisciplinara;

-    a fost inlaturata viziunea mecanicista a organizarii comportamentului (omul ca masina) si s-a dezvoltat o viziune dinamica, sistemica asupra naturii organismului viu si a mediului la care el se adapteaza;

-    continuitatea si discontinuitatea sunt vazute de-a lungul intregii vieti. Nu toate comportamentele continua intrega viata. Developmentalittii se preocupa de descrierea atat a comportamentelor continue cat si a celor discontinue;

-    developmentalistii din ultima perioada sunt interactionisti, considerind ca mediul si ereditatea (nature and nurture) se influenteaza reciproc, contribuind la organizarea comportamentului. Psihologia dezvoltarii cauta modul de interactiune a factorilor care actioneaza la confluenta organism- mediu;

-    developmentalitti inclina sa vada organizarea comportamentului ca realizandu-se in diferite stadii, cum ar fi cele propuse in domeniul cognitiv, social, moral, emotional, psihologic, psihosexual;

-    developmentalistii si-au inceput cercetarile in laboratoare si aceste cercetari continua si acum. In conditi bine controlate, monitorizate, organismul si comportamentul umane iti dezvaluie secretele in cadrul unor cercetari organizate in laborator. Azi se fac insa tot mai multe cercetari in spitale, scoli, clinici psihiatrice, acasa, in mediile naturale de viata ale omului;

-    primele informatii au aparut din perspectiva culturii careia ii apartineau developmentalistii ce le propuneau. Acum se cauta descrierea acelor comportamente care tin de cultura, dar si identificarea manifestarilor ce sunt specifice omului, indiferent de mediul cultural unde se dezvolta. Cercetarile transculturale au pus in lumina si diferentele individuale;

-    psihologia dezvoltarii integreaza ca domeniu de interes stiintific si dezvoltarea copilului cu handicap. Studierea dezvoltarii dizabilitatilor, cu limitele ei circumstantiale, imbogateste modelele generale ale dezvoltarii umane;

-    se defineste in ultimii ani si studierea dezvoltarii psihopatologice a fiintei umane, ca parte a psihologiei in dezvoltarea umana"[4].

Dezvoltarea umana urmareste simultan evolutia biologica, psihologica, sociologica si culturala a individului pentru a intelege procesul de adaptare al sistemelor comportamentale si biologice la cel fizic si social. Iar dezvoltarea depinde de aceste sisteme si de organizarea acestora.

Dezvoltarea este alcatuita dintr-o inlantuire de "sisteme interdependente, variate" . Sistemul nu este in realitate, insa ajuta la perceperea circuitului din care este format sistemul: parti, structuri, subsisteme. Legatura dintre ele este relizata prin informatie (feedback) care circula incontinuu intre structuri si intre acestea si sistem ca intreg. Iar daca exista vreo schimbare la unul dintre nivelele structurii sau al functiilor unei structuri este modificat si sistemul. Tocmai de aceea pshihologii cerceteaza subsistemele pentru a obtine informatii ce ii duc la intelegerea intregului sistem.

Sistemele sunt in stransa legatura cu mediul si trebuie sa faca fata modificarilor transmise de acesta. Pentru ca unele informatii se pierd se produce entropia, adica dezordinea, in sistem.

Pentru a putea analiza la fiecare nivel al dezvoltarii interactiunile biologice si comportamentale trebuie analizat si mediul care influenteaza dezvoltarea individului intr-o mai mare masura, daca individul are libera manifestare in mediu.

Desi sistemul este divizat in subsisteme suma acestora nu alcatuieste sistemul. Acest concept este sustinut de Spinoza in teoria holistica: "natura unui intreg nu este determinata doar de natura partilor intregului"[6].

Fitzgerald, Stromenn si McKinne spun ca organizarea presupune relationarea partilor sistemului spre a atinge nivele suprioare prin transformarea celui interior si prin valoarea crescuta de autoreglare a informatiilor primite de sistem. "Organizarea presupune o ierarhie, o ordine in dezvoltare si un scop"[7].

Sistemul ca intreg de-a lungul timpului sufera modificari venite din mediul extern, dar avand la baza un fundament de neschimbat. Acest sistem se adapteaza mediului extern care-i este favorabil si in care isi dezvolta capacitatea.

Pentru a observa mecanismul sistemelor putem lua exemplu socializarea copilului ce presupune deprinderea regulilor de conduita, a valorilor si comportamentelor impuse de mediul social in care creste copilul. "Socializarea controleaza organizarea procesului de maturizare a individului (Acum esti copil mare, trebuie sa saluti frumos!), dar maturizarea influenteaza socializarea (de la un copil ce nu vorbeste nu poti avea pretentia sa spuna Buna ziua!), asigurandu-i capacitatile necesare pentru organizarea relatiilor sociale.

In contextul socializarii, putem distinge doua tipuri de sisteme: sistemul primar al copilului (locul unde e crescut si cei ce il ingrijesc aici, cum ar fi, de exemplu: casa si parintii biologici, fratii, bunicii, cei cu care copilul are primele schimburi); dar poate fi si: familie nonbiologica, parinte unic, institutie; alte sisteme de care depind membrii primului sistem sunt sisteme adjuncte (de exemplu: locul de nastere al mamei, al tatalui, locul de munca, cresa, comunitatea religioasa, vecinii etc.)"[8].

2 Factorii ce determina dezvoltarea psihica a copilului

Psihologia se ocupa cu dezvoltare a psihicului, incercand sa stabileasca in ce masura acest proces este continuu sau in etape, in ce masura influenteaza ereditatea si in ce masura influenteaza socialul, ca mediu specific omului.

Se vorbeste foarte mult despre puterea modelului atunci cand un copil adopta prin imitatie, un anumit comportament care i se pare foarte aproape de convingerile lui. Alegerile facute de catre copii nu se fac deloc intamplator si tin de personalitatea acestora, personalitate care este, de fapt, rezultatul celor trei factori: ereditate, mediu si educatie.Toate acestea asigura fiecarui om caracteristica de a fi unic, tocmai in functie de experienta personala pe care fiecare persoana o are in viata. Astfel, dezvoltarea psihica a fiecarui individ este data de interactiunea factorilor interni si externi.

Mediul si educatia sunt factorii externi, care sunt constituiti din totalitatea actiunilor si influentelor ce se exercita din exterior asupra formarii si dezvoltarii pesonalitatii umane. Factorii interni sunt constituiti din totalitatea conditiilor care mijlocesc si favorizeaza dezvoltarea psihica, iar acestia tin de predispozitiile ereditare ale fiecarui individ.

Nu se poate spune care dintre cei trei factori este mai important in dezvoltarea psihica a fiintei umane. Dar s-a constatat ca factorul ereditar este singurul ce nu depinde de noi, mediul este cel in care ceilalti au influenta asupra noasta, iar prin educatie ne aducem si noi contributia. Importanta este data de interactiunea dintre acesti factori.

1 Ereditatea

Din punct de vedere genetic fiecare individ este diferit, unic si irepetabil in raport cu toti ceilalti din trecut, prezent sau viitor, probabilitatea unei identitati absolute fiind 1 la 70 de trilioane in situatia gemenilor.

Zestrea ereditara constituie o premisa necesara pentru dezvoltarea psihica. Ea nu produce direct aptitudinile si atitudinile, capacitatile si interesele, caracterul si conceptia despre lume a individului. In aceste faze ale dezvoltarii se ajunge numai prin mijlocirea mediului si a educatiei. In fazele de inceput ale dezvoltarii, actiunea factorilor ereditari este mai pregnanta si efectele ei mai usor sesizabile. La varste mai mari, influenta lor devine mai putin evidenta, ea contopindu-se cu experienta deja achizitionata.

Reprezinta zestrea nativa, un specific biologic ce garanteaza o anumita forma diferentiata de adaptare si de reactie.Avem in vedere trasaturile cunoscute ca fiind inascute, rezultat al dezvoltarii biologice complexe de-a lungul generatiilor si reprezinta proprietatea organismelor vii de a transmite anumite caractere de la antecesori la succesori. Privite in acest fel aceste trasaturi reprezinta punctual de plecare al dezvoltarii, conditie fara de care acest process n-ar putea fi parcurs.   

La om, ereditare sunt doua categorii de trasaturi: conservatoare (ale speciei umane si de generatie ) si variabile (ale fiecarui indivit in parte).

2 Mediul

Mediul, ca factor al dezvoltarii umane, este si mai profound implicat in formarea psihicului uman, oferind materialul de constructie. In sens larg, mediul cuprinde ansamblul elementelor naturale, sociale, culturale ce ne inconjoara si cu care omul este in interactiune pemanenta, pe tot parcursul vietii sale. Factorii de mediul actioneaza in anumite contexte sau cadre sociale - grupurile familiale, de joc, de invatatura - care constituie si ele tot atatea medii.

Termenul de ''mediu'' exprima totalitatea cerintelor sociale si a relatiilor in care traieste si actioneaza copilul. Factorii care tin de mediul social se grupeaza in doua categorii:

- mediul imediat - familie, rude, scoala - micro-sistem

- mediul social in general - societatea cu particularitatile social-istorice - macro-sistem.

Micro-sistemul si macro-sistemul nu sunt identice, desi ele se interactioneaza in multe puncte, in mod diferit, de la o etapa de varsta la alta. S-a demonstrat ca exista diferente de dezvoltare la copiii care traiesc in aceiasi societate ceea ce arata ca nu un mediul identic ne-ar face si pe noi identici.

Dintr-un alt punctul de vedere, al tipului de influente exercitate din partea factorilor de mediu distingem influente ale mediului:

- proximal (persoane si situatii cotidiene)

- distal (mass-media, internetul).

Actiunea factorilor de mediu, la fel ca si cea a ereditatii, este una de factura aleatorie, probabilistica, putand fi in egala masura o sansa a dezvoltarii sau un blocaj al acesteia.

Mediul devine sursa a dezvoltarii psihice prin faptul ca ofera individului circumstante si conditii concrete de viata, obiecte, informatii si modele de conduita, susceptibile a fi percepute si invatate.

3 Educatia

Educatia este o componenta a mediului social, dar se opune influentelor intamplatoare ale mediului prin caracterul constient, sistematic, planificat, de exercitare a influentelor formative intr-un cadru institutionalizat, printr-un personal, pregatit in acest sens.

Educatia presupune a plasa individual din starea de natura in starea de cultura. Despre rolul sau, puterea educatiei si ponderea ei in dezvoltarea psihica a omului s-au format, de-a lungul timpului, diverse conceptii si teorii. Rolul in formarea individului ca om, posibilitatile si limitele educatiei, sunt o problema despre care s-a discutat si se discuta intens. Atitudinile posibile in problema eficientei educatiei sunt trei: pozitiva, limitat pozitiva si negative. Educatiei ii revine rolul conducator in formarea si dezvoltarea personalitatii, deoarece organizeaza intr-o maniera optima influentele de mediu si, in acelasi timp, depisteaza predispozitiile ereditare, le diferentiaza si le grabeste intrarea in functiune suplimentandu-le forta.

Comportamentul, in conceptia lui Albert Bandura, este controlat atat de persoana, prin intermediul proceselor cognitive, cat si de mediu, prin stimuli sociali. Omul nu este nici obiect pasiv al influentelor externe, nici subiect liber de orice determinare. Omul si mediul sau se determina reciproc. Raspunsul la stimuli exteriori depinde atat de stimuli cat si de anticipari, care sunt rodul experientelor anterioare. Intarirea nu schimba automat comportamentul, ci numai in masura in care subiectul anticipeaza intarirea pe care o va provoca rezultatul comportamentului. Cu exceptia reflexelor neconditionate, tot comportamentul nostru este rezultatul invatarii.

Ereditatea, mediul si educatia sunt doar factorii fundamentali, lor li se adauga alti factori ce dau nuanta si unicitate procesului de dezvoltare psihica. Printre acestia se regasesc: evenimentele de viata, emergenta vietii psihice si autodeterminarea de care este capabila fiinta umana intr-un moment al vietii.

3 Teoriile dezvoltarii umane

Dezvoltarea umana, ca problema de studiu a psihologiei dezvoltarii, este una destul de controversata. Ce este mai important, zestrea genetica, experienta personala a individului sau societatea in care se dezvolta individul? Dezvoltarea este un proces continuu, liniar sau un proces care se desfasoara in etape? Acestea sunt doar cateva din intrebarile care de-a lungul timpului au creat diverse raspunsuri si teorii cu privire la dezvoltarea umana.

O acceptiune generala a termenului este aceea conform careia dezvoltarea este un ansamblu de etape determinate temporal care conduc un organism viu sau o organizatie sociala dintr-un stadiu primitiv catre unul mai elaborat si mai complex, provizoriu sau definitiv" .

Cele mai importante dintre acestea sunt: teoria psihanalitica, teoria cognitiva, teoria umanista si teoria invatarii.

3.1 Teorii psihanalitice

1.1 Teoria dezvoltarii psihosexuale

Sigmund Freud este fondatorul conceptului de psihanaliza. Teoria elaborata de el se bazeaza pe importanta "inconstientului" in dezvoltarea umana. Inconsientul este transmitator de pulsiuni ce influenteaza comportamentul si actiunile indivitudului pentru indeplinirea acestora. El are rol motivational si coordonator in devoltarea individului. "Cu alte cuvinte, ne dicteaza pe cine sa iubim, pe cine sa uram sau ce preferam sa mancam, cu ce ne place sa ne imbracam."

Psihicul, in viziunea lui Freud, era alcatuit din trei componente: inconstientul care este dominat de pulsiuni si instincte, subconstientul sau preconstientul ce este locul de tranzit intre inconstient si constient, locul in care se face selectia impulsurilor, gandurilor, instinctelor, dorintelor in functie de ce permite mediul si constientul ce contine gandurile si sentimentele de care un individ isi da seama la un moment dat. Constientul se manifesta in ego (eu) si este organizat in termeni de logica si ratiune. Functia principala este de a raspunde la realitatea externa, de a evita pericolul si de a mentine un comportament acceptabil.

Freud da o alta denumire placerii si satisfacerii nevoilor, cea de libido. Acest termen este folosit si in abordarea sexualitatii, subiect ocolit in acea perioada, dar caruia el ii acorda o foarte mare importanta.

Acordand o atentie deosebita psihicului, Sigmund Freud sustine ca e structurat in trei parti:

sinele sau id-ul;

ego sau eul;

superego sau supraeul.

Sinele are o determinare biologica si este partea cea mai primitiva a personalitatii. El reprezinta impulsurile instinctuale: sexual, agresiv si cele legate de nevoile primare (libidinale). Sinele opereaza dupa principiul placerii, conform caruia este cautata placerea si este evitata durerea. La nou-nascut toate procesele mintale sunt legate de sfera sinelui care il ghideaya spre satisfacerea pulsiunilor, care insa nu intotdeauna sunt implinite in momentul dorit din pricina factorilor de mediu (nevoia satisfacerii nevoii de hrana la nou-nascut depinde de mama, care uneori nu-i poate oferi hrana in momentul in care acesta o doreste). Acest lucru genereaza un conflict intre id si realitate dezvoltand astfel cel de-al doilea nivel al personalitatii: ego-ul.

Eul incearca sa echilibreze realitatea mediului cu impulsurile irationale ale eului. Acesta opereaza dupa principiul realitatii conform caruia satisfacerea nevoilor este amanata pana la momentul si locul potrivit. Eul deriva din sine si reprezinta sinele in viata reala constienta, gasindu-se la limita intre constient si inconstient, Eul se formeaza pe masura ce copilul se dezvolta si cauta sa se adapteze la cerintele mediului. "Este important de subliniat ca cele doua niveluri ale personalitatii reprezentate de id si ego nu sunt in opozitie" .

Cel de-al treilea nivel, supra-eul, este instanta superioara, domeniul constiintei, al valorilor, al idealurilor, al preceptelor si interdictiilor, al reprezentarilor morale si "se afla in opozitie cu primele doua"[12]. Pentru a se apara de impulsuri inacceptabile, eul dezvolta strategii sub forma unor mecanisme de protectie, cum ar fi refularile, proiectiile, adoptarea unui comportament in totala contradictie cu puternicul impuls inconstient. Categorisirea unui impuls ca inacceptabil rezulta de regula in urma unor interziceri, a unor norme morale sau a unei cenzuri exercitate de supra-eu. Cand exigentele supra-eului nu se indeplinesc, persoana respectiva poate dezvolta un sentiment de rusine sau culpabilitate.

Fiecare parte a personalitatii are propria sa functie, iar in personalitatea

sanatoasa matura, cele trei parti produc un comportament echilibrat, bine integrat. Aceste trei parti ale personalitatii nu trebuie vazute ca fiind entitati biologice tangibile.

Conceptele centrale ale teoriei lui Freud sunt:

1. Existenta inconstientului, care are ca material amintiri reprimate, care motiveaza si influenteaza comportamentul si gandurile constiente. Punctul de vedere al lui Freud asupra inconstientului este, in general, negativ, in sensul ca explica reprimarea unor continuturi ca urmare a fricii sau durerii pe care acestea le provoaca; astfel ascunderea in inconstient a amintirilor nedorite ne poate face existenta constienta mai putin dureroasa. Pentru cei mai multi oameni acesta reprezinta un proces normal de aparare, dar pe unii ii poate conduce la tulburari psihice.

Existenta instinctelor, care motiveaza si regleaza comportamentul uman, inca din copilarie. De exemlu: Eros (instinct general al vietii care implica instinctele de conservare a vietii si impulsurile sexuale) si Thanatos (instinctul mortii, care implica impulsurile agresive si distructive). Sursa acestor instincte este energia psihica si cel mai important dintre ele, libido-ul, are o natura sexuala. Freud considera libido-ul ca o forta care determina oamenii sa puna in practica comportamente de reproducere a speciei.

Stadiile dezvoltarii psihosexuale in dezvoltarea fiintei elaborate de Freud au aparut in urma cercetarii mai multor traume la copii, ajungandu-se la concluzia ca primii cinci ani de viata au un efect permanent asupra dezvoltarii personalitatii acestuia.

Stadiile descrise de Freud sunt:

Stadiul oral

Primul stadiu se desfasoara in primul an de viata, sursa principala de placere, libidinala a copilului fiind gura. Copilul gaseste o placere deosebita in activitati orale, precum suptul si apucarea cu gura, lucru important, dupa Freud, in definirea tipului de personalitate care se dezvolta. La inceput, principala placere a sugarului o constituie suptul si sorbitul, cunoscuta drept faza optimismului oral. Mai tarziu in acest stadiu, principala placere este obtinuta prin apucarea cu gura si mestecatul, stadiul sadic-oral. Copilul ar putea capata o fixatie pentru gura, ca sursa de placere, daca este intarcat fie prea devreme, fie prea tarziu. Daca este asa, atunci va ajunge tipul de om care tine totdeauna cate ceva in gura: tigari, capete de creioane etc. "In perioada adulta a vietii sale, el va manifesta tulburari de personalitate de tip:

caracter oral pasiv: dependent, care cere de la altii, asteapta ca altii sa hotarasca, lipsit de initiativa;

caracter oral sadic: sarcastic, abuziv, independent, agresiv, ostil"[13].

Stadiul anal

Acest al doilea stadiu are loc de la unu la trei ani. Timp in care libidoul, imboldul si energia sexuala a individului se concentreaza asupra anusului si copilul gaseste multa placere in actiunea de defecare. Aceasta este varsta la care copilul va fi deprins cu olita, va capata obiceiul autcontrolului si Freud considera ca aceasta deprindere ar putea influenta personalitatea ulterioara. Daca parintii copilului sunt prea severi, copilul ar putea deveni anal-retentiv, facandu-i placere sa retina materiile fecale, in loc sa ceara imediat olita. In acest caz, va deveni ca adult un tip egoist, lacom, incapatanat, refractar si obsesiv. Pe de alta parte, daca folosirea olitei i se pare deosebit de placuta, ar putea deveni anal-expulziv, iar ca adult ar fi extrem de generos si de darnic. Insa, daca deprinderea cu olita a avut loc prea devreme sau prea tarziu, copilul ar putea capata o fixatie anala. Personalitatea anala, dupa Freud, este caracterizata printr-o obsesie pentru curatenie, sistematizare, ordine, putina spontaneitate. Tipul de personalitate in care sunt combinate aceste trasaturi este cunoscuta sub denumirea de personalitate obsesiv-compulsiva.

Stadiul falic

In stadiul falic, de la trei la sase ani, are loc identificarea sexuala a copilului. Acest stadiu a fost cel mai studiat de catre psihanaliza clasica. Pentru prima data, zonele genitale devin zone erogene principale, dar nu in legatura cu reproducerea, ci in maniera specifica sexualitatii infantile, urmarind doar obtinerea de placere. In timpul acestui stadiu, Freud presupune ca baietii incep sa se confrunte cu ceea ce el a numit complexul Oedip. Acesta ii produce copilului conflicte tulburatoare, care trebuie rezolvate prin identificarea copilului cu parintele de acelasi sex. In stadiul falic baietelul capata o afinitate sexuala pentru mama sa. Datorita acestui lucru el isi percepe tatal ca pe un rival ce trebuie inlaturat. In aceasta perioada se contureaza diferenta intre sexe, care e perceputa ca diferenta intre a avea si a nu avea penis. Exista antecedente care creaza teren favorabil dezvoltarii acestui complex: experiente traumatizante in care survine o pierdere - intarcarea, defecarea, scaparea sanului in timpul alaptarii. Rolul complexului este diferit la fata fata de baiat. La baiat aparitia complexului castrarii pune capat complexului Oedip, iar la fata, complexul castrarii deschide complexul Oedip (denumit Electra).

Perioada de latenta

Al patrulea stadiu psihosexual este cunoscut sub denumirea de perioada de latenta si se desfasoara de la sase ani pana la pubertate. Caracteristicile principale ale acestei perioade sunt determinate de declinul sexualitatii infantile, diminuarea activitatii sexuale. Apar si se consolideaza sentimente esentiale pentru om ca fiinta culturala si morala: pudoarea si dezgustul. "Copilul isi dezvolta capacitatea de lua initiativa, de a stapanii mediul, precum si abilitatile academice in relatie cu sarcinile scolare"[14].

Stadiul genital

Ultimul stadiu are loc in adolescenta, libidoul se focalizeaza asupra organelor genitale si atentia tanarului adult se concentreaza acum asupra sexului opus. Acest stadiu aduce cu sine transformarile definitive ale sexualitatii umane. In timp ce sexualitatea infantila este predominant autoerotica, sexualitatea adulta este predominant obiectala. Se trece de la excitarea zonelor erogene la activitatea sexuala specifica, genitala, orientata spre reproducere. Activitatea sexuala infantila este subordonata activitatii genitale, sub forma placerii preliminare.

1. Teoria dezvoltarii psihosociale

Neofreudienii s-au concentrat in principal, asupra dezvoltarii Eului, pe care l-au considerat un domeniu neglijat de catre Freud. Un exemplu este oferit de teoria dezvoltarii psihosociale, avansata de Erikson in 1959. Erikson, ca si Freud, a crezut ca individul se confrunta cu o serie de conflicte care trebuie sa fie rezolvate in vederea dezvoltarii unei personalitati sanatoase. Dar in teoria lui Erikson, conflictele nu sunt centrate pe partile corpului, ci pe relatiile individului cu alti membri ai societatii. Erikson a evidentiat opt stadii in teoria sa; in fiecare stadiu, individul se confrunta cu un alt conflict. Totusi, este necesara rezolvarea conflictelor initiale, pentru a-i asigura individului capacitatea de a le stapani pe cele ulterioare, procesul poate fi vazut ca un progres pas cu pas.

"I. Perioada de la nastere la 18 luni corespunde crizei relative la construirea increderii versus pierderea increderii. El foloseste cuvantul versus pentru a indica lupta vitala dintre doi poli. Relatia copilului cu mama este determinanta in aceasta perioada. Importanta psihologica se axeaza pe relatia de tip "a lua" -" a da in schimb". Esenta acestui stadiu este dezvoltarea increderii in lumea inconjuratoare, ca si a increderii in sine. Natura duala a acestei crize, considera Erikson se afla in descoperirea de catre copil atat a propriilor nevoi, cat si a nevoilor mamei. O alta fateta a problematicii stadiului incredere-neincredere, paralel cu stadiul oral descris de Freud, este aceea ca sugarul se afla initial confruntat cu conflictul fundamental dintre neincrederea intr-o lume despre care stie foarte putin si tendinta de a dezvolta o atitudine de incredere in acea lume. Pentru ca mare parte din contactul sugarului cu lumea este realizata prin intermediul regiunii orale, una din primele sarcini ale dezvoltarii este sa acumuleze suficienta incredere incat copilul sa exploreze lumea prin intermediul gurii. Daca nevoile copilului sunt satisfacute, increderea sa in mediu si in sine va fi cu mult mai mare decat in caz contrar, cand in satisfacerea nevoilor copilului de catre o mama inconsistenta, inconsecventa sau rejectiva produce sursa de frustrare necesara pentru ca acesta sa priveasca lumea cu scepticism si neincredere tot restul vietii sale. Sentimentului de incredere ii urmeaza sentimentul de confort si securitate. Neincrederea in ceilalti are ca sursa un comportament prin care copilul este lasat deseori sa astepte foarte mult pentru a i se asigura confortul si este manuit cu insensibilitate si gesturi aspre. Astfel, experientele fizice asigura baza pentru statutul psihologic al increderii. Senzatiile fizice devin primele experiente sociale si sunt generalizate in mintea individului ca repere viitoare de referinta. Daca copilul va deveni un individ al societatii increzator si usor de satisfacut de societate sau care manifesta lipsa de incredere sau foarte pretentios, preocupat numai de nevoi fizice, depinde in mare masura de forma in care manevreaza ceea ce primeste in timpul acestei prime etape.

II. Perioada de la 18 luni la 3 ani corespunde crizei relative la autonomie versus indoiala sau teama. Punctul central in aceasta criza este relatia cu parintii. Descrierea psihologica a stadiului poate fi contrasa in semnificatia continuta de doua verbe "a pastra" si "a lasa" sa plece, a elibera. Independenta castigata de copil prin dezvoltarea motorie si verbala limiteaza dependenta sa de ceilalti si construieste nevoia de independenta si autonomie. La aceasta varsta, copilul se afla in criza determinata de conflictul dintre dorinta de a fi protejat si nevoia de a fi liber. Parintii care reusesc echilibrul intre a lasa copilul sa exploreze singur si sa realizeze lucruri pentru el insusi prin el insusi, dar in acelasi timp asigura o supraveghere omniprezenta care se exprima prin indrumare, reusesc sa construiasca la copiii lor autonomia necesara. Parintii foarte restrictivi si foarte directivi construiesc la copiii lor un sentiment de slabiciune si lipsa de capacitate, o credinta de incompetenta si neputinta.

III. Perioada de la 3 ani la 6 ani corespunde crizei relative la doi determinanti opoziti, si anume, initiativa versus sentimentul de vina. Relatiile ce determina echilibrul intre cei doi determinanti sunt cele cu familia in general, iar descrierea psihologica a stadiului coincide cu explorarea posibilitatilor sinelui sau restrangerea lor. Pe parcursul acestei perioade, abilitatile motorii se dezvolta mai mult, precum si cele verbale, ceea ce il determina pe copil sa fie mai agresiv si mai viguros in explorarea spatiului social si fizic. Simtul initiativei creste simtitor; acesta poate fi incurajat de parinti prin a-i permite copilului sa sara, sa alerge, sa se joace, iar Erikson considera ca fiind convins cu fermitate ca el este o persoana prin sine insusi, copilul, poate descoperi, acum, ce fel de persoana poate deveni. Parintii care pedepsesc copiii pentru initiative ii pot face sa se simta vinovati pentru natura lor atat in aceasta perioada, cat si mai tarziu in viata.

IV. Perioada de la 6 la 12 ani corespunde in conceptia lui Erikson cu nevoia de a produce/construi lucruri. Criza este determinata de opozitia intre aceasta nevoie si sentimentul de inferioritate sau credinta in incapacitate. Relatiile ce determina solutionarea crizei sunt cele legate de mediul scolar. Intrarea in scolaritate este un pas enorm pentru cei mai multi copii. Creste influenta profesorilor si colegilor si descreste influenta parintilor. Copiii doresc acum sa construiasca lucruri. Succesul aduce cu sine un sentiment de incredere in fortele proprii, iar esecul construieste o imagine de sine negativa, un sentiment de inadecvare si de incapacitate care determina comportementul ulterior de invatare. Esecul poate fi doar imaginar relativ la asteptarile celor din jur sau la raportarea la anumite standarde.

V. Perioada de la 12 la 18 ani corespunde conflictului intre construirea identitatii si confuzia la nivelul asumarii rolurilor. Relatiile determinante sunt cele dezvoltate la nivelul grupului de prieteni si cele determinate de pozitia de conducator sau de condus. Descrierea psihologica poate sa se constituie in baza alegerii de tipul a fi sau a nu fi tu insuti. Perioada adolescentei este determinata de raspunsul la intrebarea: "cine sunt eu? " Erikson considera adolescenta un stadiu caracterizat de furtunoase schimbari psihologice datorate deciziilor sub presiunea alegerii carierei scolare si profesionale, fapt ce determina chestionari si redefiniri ale unor aspecte ale personalitatii construite in timpul stadiilor timpurii. Experimentarea rolurilor ocupationale, sexuale si educationale sprijina raspunsurile la intrebarile referitoare la cine sunt?, cum sunt?, si ofera perspective pentru intrebari referitoare la cine pot deveni? Esecurile pot determina instalarea confuziei la nivelul rolurilor cu consecinte pentru viata adulta.

VI. Perioada tineretii corespunde alegerii intre intimitate si izolare. Relatiile determinante sunt legate de experiente privind competitia, cooperarea, prietenia, sexualitatea. Axa psihologica dupa Erikson este aceea a descoperirii si pierderii sinelui in celalalt.

VII. Perioada de viata adulta corespunde alegerii intre reproducere si autoconstructie. Relatiile determinante sunt cele cu partenerul si relatiile de munca. Axa psihologica este oferita de sintagma "a avea grija de" / "a se ocupa de".

VIII. Perioada batranetii este caracterizata de criza generata de pendularea intre integritate si disperare, axa psihologica fiind descrisa de capacitatea de a face fata ideii de a nu mai fi, de a muri"[15].

3.2 Teoria dezvoltarii cognitive

Reprezentantul de seama al acestei teorii este Jean Piaget 1896-1980. El a elaborat anumite intrebari legate de dezvoltarea cognitiva (intelectuala), intrebari considerate ca standard si care au fost incluse in testarea nivelului de inteligenta al copilului. El si-a propus sa gaseasca varsta la care cei mai multi copii pot sa raspunda corect la fiecare intrebare. A descoperit astfel ca la un anumit nivel de varsta copiii au cam aceleasi reusite si mai ales aceleasi greseli, lucru care l-a determinat sa considere ca dezvoltarea intelectuala se face secvential, in etape. Jean Piaget considera ca pentru dezvoltarea abilitatilor cognitive este mai important cum gandeste copilul decat ceea ce stie la un moment dat.

In teoria sa J. Piaget preia din biologie si logica notiunile ce considera ca stau la baza dezvoltarii cognitive si evidentiaza doua dintre functiile organismelor vii: cea de organizare si cea de adaptare. El arata ca un copil in momentul in care primeste niste informatii le percepe in functie de reprezentarea de care dispune urmand ca acestea sa se modifice corespunzator pentru noile informatii, totodata insusindu-le. Prin urmare el creaza legatura intre procesele biologice care adapteaza organismul la mediu si cele psihologice ce permit intelegerea prin interactiunea organismului cu ceea ce se afla in afara. Astfel termenii folositi sunt de asimilare, acomodare, adaptare , iar structurile formate in urma acestor procese sunt denumite structuri logico-matematice, structuri de grup.

"Asimilarea si acomodarea se regasesc in orice moment al functionarii adaptative a schemelor de actiune si mentin o stare de echilibru al acestora. Dar dezechilibrul exista si el, iar maturizarea inteligentei are loc atunci cand copilul este capabil sa recunoasca discrepantele sau contradictiile dintre ceea ce structurile cognitive, de care dispune pot sa proceseze, sa prelucreze si exigentele noilor situatii"[16].

Piaget descopera patru stadii de dezvoltare intelectuala, fiecaruia dintre ele corespunzandu-i un anumit tip de gandire.

de la nastere la 2 ani - stadiul senzorio - motor

Copilul foloseste simturile si abilitatile motorii pentru a intelege lumea. Aceasta perioada incepe cu reflexele si se termina cu schemele senzorio-motorii. In decursul celor doi ani copilul ajunge sa intelega ca un obiect exista chiar daca nu se mai afla permanent in campul sau vizual. Incepe sa-si aminteasca si sa-si reprezinte experientele (reprezentari mintale).

de la 2 la 7 ani - stadiul preoperational

Copilul foloseste gandirea simbolica incluzand achizitiile din sfera limbajului in activitatea de cunoastere a lumii inconjuratoare. Gandirea este egocentrica, cunoasterea fiind facuta din perspectiva proprie.

de la 7 la 12 ani - stadiul concret operational.

Copilul intelege si foloseste operatiile logice in rezolvarea de probleme. In aceasta perioada copilul isi defineste notiunea de numar, clasificare si conservare.

de la 12 ani - stadiul operatiilor formale

Copilul incepe sa abstractizeze, sa gandeasca de la real la concret la ceea ce poate fi posibil, ipotetic. Piaget vede dezvoltarea intelectuala (cognitiva) ca un proces care urmeaza niste modele universale, scheme (schema este calea generala de a gandi despre ceva sau modul general de interactiune dintre ideile si lucrurile din mediul inconjurator).

Teoria cognitiva este valoroasa prin faptul ca permite factorilor educationali sa solicite copiilor in functie de posibilitatile lor la un anumit interval de varsta. Carentele acestui tip de abordare constau in ignorarea motivatiei externe, a importantei procesului de invatare si a societatii in general de aceea Piaget si atras multe critici.

3.3 Teoria umanista

Reprezentantii acestei teorii au o viziune generala, holistica asupra dezvoltarii umane, sustinand ca omul este mai mult decat o colectie de instincte, tendinte sau conditionari fiecare persoana fiind unica si demna de respect. Cei mai importanti exponenti sunt Abraham Maslow si Carl Rogers.

Maslow afirma ca fiecare dintre noi are natura lui proprie si o puternica motivare pentru a-si exprima aceasta natura. Primordial pentru om este asigurarea nevoilor bazice ale supravietuirii - nevoile biologice. Ierarhic urmeaza nevoile de securitate si stabilitate, apoi nevoia de dragoste si apartenenta, nevoia de stima (stima de sine, nevoia de succes, de reusita si un statut corespunzator posibilitatilor individului). Ultima treapta a acestei ierarhii o constituie afirmarea si actualizarea potentialului persoanei in societate. Acesta ierarhie este cunoscuta sub denumirea de Piramida lui Maslow. Armonia dezvoltarii este rezultatul satisfacerii tuturor acestor trebuinte.

La baza teoriei umaniste a lui Rogers sta ideea ca in devenirea sa omul poate ajunge la nivelul cel mai inalt al posibilitatilor sale cu ajutorul persoanelor apropiate (familie, prieteni). Acestea trebuie sa ne ofere ajutor neconditionat. Altfel spus ei trebuie sa ne iubeasca si sa ne respecte indiferent de ceea ce facem noi.

3.4 Teoria invatarii

Invatarea este un proces in urma caruia fiintele isi insusesc cunostinte noi si isi formeaza noi capacitati intelectuale. Pe ea se bazeaza intreaga dezvoltare a personalitatii. In cadrul acestui proces de invatare, sunt integrate celelalte functii si procese psihice (perceptia, atentia, memoria, gandirea, motivatia, afectivitatea), care interactioneaza pentru o configurare optima a cadrului pentru invatare, pentru o mai mare eficienta.

Acest proces a avut parte de abordari diferite din partea oamenilor de stiinta, lucru care a aratat comlexitatea acestui domeniu.

Primele teorii aparute ale invatarii au fost teoriile lui I.P. Pavlov, E. Thorndike si Watson, care cautau explicarea invatarii prin prisma teoriilor asociationiste ale lui H. Spencer si H. Taine. Pavlov definea invatarea intr-un mod simplist, ca pe o substituire de stimuli, realizata intern prin formarea temporara a unor legaturi intre diferiti centri nervosi, si considera drept factori principali ai invatarii intaririle aplicate subiectului, imitatia si curiozitatea lui. Thorndike a formulat legea efectului: invatarea este o succesiune de incercari si erori, din care subiectul retine incercarile soldate cu succese si respinge caile ce au dus la esec. Astfel, invatarea in conceptia lui Thorndike este o substituire de reactii, avand la baza formarea de conexiuni in creier, de unde si numele de conexionism. Watson a fost adeptul unei psihologii strict obiective, pe baza observatiei comportamentului. Dupa Watson, invatarea era o succesiune de reflexe conditionate.

Astfel conditionarea sau invatarea conditionata se desfasoara in doua directii:

Conditionarea clasica: este invatarea prin asociere. Cel care a facut legatura intre stimul si raspuns este neurologul Pavlov. Facand cercetari asupra procesului salivatiei la caini, a observat ca acestia nu salivau doar la aparitia hranei ci si a altor stimuli nespecifici (daca se fluiera concomitent cu aducerea hranei dupa un anumit timp cainele saliva numai la auzirea sunetului produs de fluier).

Conditionarea operanta - reprezentantul cel mai important al acestei teorii este F. Skinner care a preluat ce sustinuse Edward Thorndike. El este de acord cu teoria invatarii prin asociere, dar afirma ca un rol mult mai important il are invatarea conditionata. In acceptiunea acestei teorii un sistem de recompensare poate fi utilizat in invatarea cainelui sa dezvolte comportamente care nu sunt in repertoriul unui caine in mod obisnuit (cainii care detecteaza drogurile sau cainii folositi in prinderea hotilor). O data invatat acest comportament cainele il va repeta chiar daca nu mai este recompensat.

In invatarea conditionata o mare importanta o are recompensa. Daca aparitia unui nou comportament este intarita sansele ca acest comportament sa se repete mai des sunt mai mari. Intarirea este obtinuta prin recompensare (a unui comportament pozitiv al copilului intareste posibilitatea repetarii lui si invatarii acestuia). Acest sistem caracterizeaza recompensarea pozitiva. Daca dorim ca un anumit comportament sa nu se mai produca (de exemplu plansul copilului mic care nu obtine ceea ce isi doreste) atunci recompensarea va fi negativa prin ignorare (aceasta scazand frecventa aparitiei comportamentului negativ pana la disparitia lui).

Aceste teorii asociationiste au fost infirmate de experientele ulterioare, care au dovedit ca, chiar si in cele mai simple forme ale ei, invatarea antreneaza intreaga viata psihica: procesele de cunoastere, afectivitatea, priceperile motorii, vointa.

O alta teorie a invatarii se desprinde din teoria psihogenezei operatiilor intelectuale, datorata lui J. Piaget. Acesta a demonstrat pe baza observatiilor facute asupra intelectului copiilor de diferite varste, ca actiunile mintale, operatiile mentale se nasc prin interiorizarea actiunilor reale.

Teoria genetic-cognitiva a lui J. Bruner a fost fondata pe baza operei lui Piaget. El prezinta posibilitatea cunoasterii lumii astfel:

Modalitatea activa, realizata prin manipularea libera a obiectelor si exersare (indispensabile in formarea priceperilor si deprinderilor, dar si in achizitionarea primelor cunostinte). Aceasta modalitate este caracteristica primilor ani ai vietii.

- modalitatea iconica se bazeaza pe imagini mai ales vizuale fara manipulare efectiva (caracteristica varstei intre 5 si 7 ani).

- modalitatea simbolica, atunci cand simbolurile (cuvintele sau alte semne conventionale) inlocuiesc imaginile, permitand aparitia conceptelor, a notiunilor.

In cadrul invatarii, se remarca preponderenta succesiva a proceselor psihice: primei modalitati de cunoastere ii corespunde cunoasterea data de senzatii si perceptii, celei de-a doua modalitati ii corespunde cunoasterea data de reprezentari si imaginatie, apoi, intr-o ultima faza, este implicat procesul superior al gandirii, al abstractizarii.

Teoreticienii invatarii sociale accepta principiile conditionarii si intaririi identificate de behavioristi, dar ei construiesc peste aceste principii, oferind puncte de vedere mai largi referitoare la modul in care copiii si adultii achizitioneaza noi raspunsuri.